Cei care pleacă din România pentru a munci în străinătate sunt consideraţi norocoşi de către majoritatea celor care îi cunosc. Şansa lor, de a câştiga câţiva dolari, nu se ştie cu câtă trudă, stârneşte invidia unora, duşmănia altora, bucuria sau tristeţea familiilor rămase în ţară. Mulţi nu s-au mai întors acasă. Au fost seceraţi de gloanţe, pumnale, cutremure, boli netratate la timp, accidente de muncă, de autocar, vapor, avion. Un astfel de caz nenorocit am descoperit la cererea unei cliente, al cărei tata, plecat de trei ani la lucru într-o altă ţară, nu le-a mai dat nici un semn de viaţă celor de acasă. Colegii lui de muncă s-au intors cu bine, cu valută, cu boli neglijate, cu mare dor şi… cu veşti confuze despre dispariţia lui nea Ghiţă. Unii spuneau că, fiind bolnav şi internat într-un spital, nu l-au mai văzut până la plecare, alţii, că ar fi avut un accident de muncă, iar patronul l-ar fi dus numai el ştia unde. Vreo doi, mai glumeţi, au răspândit zvonul prin sat cum că nea Ghiţă s-ar fi adăpostit în casa unei localnice oacheşe şi focoase, rămasă fără bărbat. Neliniştea şi ruşinea le-a copleşit familia, determinând-o pe Ioana să mi se adreseze.
Fotografia lui Gheorghe, cam uzată, făcută înainte de plecare, înfăţişează un om în vârstă, trecut bine de 50 de ani, dar robust şi destul de sănătos.
În hohotele de plâns ale Ioanei, adevarul trist şi crud a ieşit la iveală în câteva minute, cuvânt după cuvânt. Nea Ghiţă era cel mai în vârstă din grupul de români care lucra în fabrică, la un patron urăcios, cam grosolan şi aprig la mânie. “Boss”-ul purta pistol şi cuţit, temându-se, oare, de cine? Că-l păzeau doi vlăjgani înarmaţi, bătăuşi renumiţi în tot ţinutul acela pustiu şi uscat! Fabrica era veche, utilajele, rudimentare, cam de pe la 1900, dar pretenţiile de marfă bună ajungeau până la cer! Într-o zi, căzu nenorocirea pe un muncitor, căruia maşina i-a tăiat un braţ. După el, a urmat schilodirea altuia, care şi-a prins piciorul sub un căruţ ce transporta lăzile pline. Lucrătorii au început să mormaie, mai mult în bărăci decât în fabrică. Nea Ghiţă, căruia i se spunea “tătuca”, şi-a luat inima în dinţi, încercând să discute cu supraveghetorii despre starea precară a utilajelor. L-au amenintat întâi cu pumnii, apoi, cu concedierea. A incercat din nou să rezolve ceva, nici el nu ştia ce, solicitând o audienţă la patron. A fost primit cu ostilitate, privit de sus în jos cu cea mai grăitoare scârbă, traducătorul cerându-i să tacă, să-şi vadă de treabă şi să se întoarcă la lucru. S-a întors, dar pentru a organiza o grevă. Nebunie curată! Sindicat nu aveau, limba n-o ştiau ca lumea, ca să-şi revendice drepturile, iar codoşii mişunau printre ei, români de-ai noştri, care îşi continuau activitatea de “turnători”, bine practicată pe vremea “împuşcatului”. Oamenii conducerii au aflat imediat cine este capul revoltei, însfăcându-l pe bietul Ghiţă şi târându-l spre una din maşinile lor. De atunci, nu l-a mai văzut nimeni. Au apărut “zvonerii”, care le-au împuiat capul românilor cu tot felul de scenarii, unul mai “credibil” decât altul. Ce s-a mai întâmplat cu Ghiţă? Apoi s-a aflat ca l-au dus în pustiu, unde l-au înjunghiat şi l-au îngropat adanc, să nu poată da de el nici o vietate dornică de pradă. Nu este singurul compatriot care, ajuns printre străini, a vrut să fie român cu tot dinadinsul, neţinând seama de mentalitatea şi obiceiurile ţării care l-a primit. Pe nea Ghiţă, dorinţa de a fi considerat om liber, nu sclav, l-a costat viaţa! (Mirela PĂTRUŞ)
