Cartea „Cotidienele pariziene”, apărută recent la Editura Junimea, o prezintă pe scriitoarea Veronica Balaj continuu atentă la fiecare clipă pe care minuțios o stigmatizează pe foaia de hârtie. Timpul imediat este încorporat printr-un cifru cunoscut de eul liric, care totuși acceptă o deschidere de lectură. Ori, jocul scrierii nu neagă jocul lecturii. Și în această corespondență: pluralul de cotidian apare în oglinda a multor euri de cititori, indiferent dacă au fost la Paris sau nu. Parisul rămâne un creator de mituri și cu atât mai mult titlul îmi amintește de mitul parizienei din studiul cercetătoarei profesorului universitar Elena Prus sau de mitul lui Barthes pe care îl specifică acad. Mihai Cimpoi în creația acad. Eugen Simion. Parisul rămâne o mandala pe care o citește fiecare indiferent dacă l-a cunoscut prin muzee sau spectacole, prin sărutul lui Brâncuși sau filmul lui Matei Vișniec.
Personal mi s-a creat impresia că acest volum este o lectură a orașului într-o perioadă pandemică. Și în acest context Parisul apare ca un vis într-un context medieval, în care cei din secolul al XXI-lea se simt empatici cu cei din perioada construcției Catedralei Notre Dame de Paris, care cunoaște arderea – ca un semn de predestinare în fața fricii bătrânului continent pentru molima invizibilă.
În poezia sa Veronica Balaș, cum ar fi „Parade Platz în pandemie”, nuanțează trăirile omului care este pus să revizuiască toate pe câte le-a știut: „Frica de moarte/ se zvântură acuzatoare/ într-o lectică de liniște vicleană,/ timpul nu mai are auz,/ intrările în Bastionul Cetății par gurile/ de intrare în adâncuri”. Imaginea de cetate nu mai simbolizează siguranță, devine o carceră în care doar conștiința trebuie să găsească firul de rezistență ca să-i ofere rost timpului și să se dezică de așteptarea din teatrul absurdului al lui S. Beckett.
Realitatea apare tapisată într-un cadru parcă în care timpul s-a oprit într-o clipă grotescă, a unui burlesc postmodern: „Trează, îmi pun masca și ies pe balcon/ ferestrele de la Mall-ul, aflat peste drum/ se holbează cu disperarea unui vas eșuat”. Reflecția apare într-o oglindire a unui sentiment ce ține din epoca globalizării în care destinul personal ține de multiplele fire ale unei dependențe civilizatorie determinat de acel „schelet somnambulic din beton”. Eul liric nu mai trăiește hipnoza secolului consumist, deși se lasă constrânsă de a se comporta prin acea precauție unificatorie (prin mască), rămâne să consemneze acea ștrangulare emotivă: „La colțul dinspre dreapta ferestrei mele,/ din verticala platanului/ pe care aș vrea să-l îmbrățișez,/ răsare un poem răzleț/ în loc de verde proaspăt, se-arată bătrân/ și timid/ girofarul mașinii de Poliție și doi oameni ai legii/ apără pustietatea străzii”. Restricția, ordinea promisă din cetatea ideală dezlănțuie o pustietate interioară, de parcă ar deriva dintr-o multitudine de gânduri ca abundă într-o viață de intelectual în care situația de limită a fost neașteptat condiționată nu de reperele interne, dar de o catalogare externă a situației. Respectiv apare verdictul: „e liber să mărșăluiești doar în interiorul tău/ mă întreb, ce doamne ferește,/ îmi va fi interzis și mâine,/ ce culoare de mănuși, de mască,/ și care culori de aduceri aminte/ voi avea voie să port?” Întrebarea vine parcă din răspunsurile imaginilor din Aeroportul Internațional Denver, în care din anii ’90 există o lucrare în care fețe diferite sunt acoperite cu măști după țara de unde sunt.
În epoca cu cele mai lungi călătorii, în care libertatea nu părea să fie posibil de sugrumat, eul liric trăiește călătoriile din biografia împletite cu memoriile Parisului de altă dată, cu manufacturi: „Spre ora cinci, matinală,/ în balonzaidul meu bej și al tău kaki/ suntem pată de culoare/ în cadența dimineții/ ni se alătură două străzi,/ ne privesc vreo trei statui/ gata să ne urmeze/ prin Parisul cu zâmbet insinuant/ fără să ne dăuneze,/ aerul poartă broderii în destrămare/ banala escapadă/ aș vrea să fie reluare/ în părul tău lung/ se agață,/ luceafărul de dimineață/ mergem așa trei în tandem/ suntem fericite”
Lumi paralele realizate, parcă dintr-un videoclip cu cadre de epocă și restricțiile în care imaginația este unica ieșire de construcție a unui spațiu confortabil în care oamenii dragi pot să-și vorbească direct, pot să se atingă și să respire acea fericire… Momentele nu sunt concentrate strict pe capitala Franței, poeta menționează și Vaticanul, Italia, Spania…
Poeziile lungi adună acea bonomă gălăgie din cafenele, priviri din muzee, negustori din cele mai vechi timpuri care bat din lumile parale în lumea noastră a unui timp cu frontiere oprite. Ferestrele denotă că lumina aparține omului care scrie, iar Veronica Balaj o dezvăluie în detrimentul fricii ce dăinuie în fața invizibilului, și în detrimentul sirenelor ce traversează străzile. Printre numele proprii autoarea (Saint-Laurent, Porte de Solei, La Rochelle, Cœur de Paris, T. Gautier, O.de Balzac) menține vectorul – vânătoarea poemelor în marele parc de atracții turistice „Comedia umană” cu amprentele Bestiei în florăria a Géraldine.
———————-
Victoria FONARI
Doctor conferențiar
Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova
Universitatea de Stat din Moldova
Chișinău, Republica Moldova
3 martie 2021