dintre decreștinare și decivilizare
Dacă regresul actualei civilizații (practic al tuturor civilizațiilor umane) este generat de legea nescrisă a celor trei „c”-uri (consum-confort-comoditate), progresul ei în faza prunciei, adolescenței și maturității raționale s-a datorat altor trei „c”-uri: credință-cultură-civilitate.
Pe urmă, în pofida avertismentului creștin că „Banul este ochiul dracului” (Mântuitorul n-a pus niciodată mâna pe bani, iar creștinii Evului Mediu se fereau ca de foc să practice cămătăria, în schimb profitau din plin de banii necușeri ai cămătarilor evrei!), europenii și nord-americanii în primul rând, au făcut din ticălosul dicton „Time is money” (Timpul înseamnă bani) rampa lansării omului modern înspre anticreștinul țel de-a scoate parale chiar și din piatră seacă, nu în ultimul rând prin mijloace certate la cuțite cu Decalogul, legile în vigoare și omenia: poluare galopantă, războaie, căderi suspecte de guverne, jafuri planetare prin atotputernicele transnaționale (ele fiind inegalabile în făurirea iluziilor de întrajutorare și prosperitate generală) ș.a.m.d.
Și astfel omenirea (deja peste opt miliarde de suflete), încă nedeșteptată bine din somnul cel de moarte al imperialismului și colonialismului clasic (vezi anacronicul Imn de stat al românilor postdecembriști), la țanc a putut fi spălată pe creier de presa mincinoasă și neliberă a globaliștilor, ba grosul pământenilor chiar dorind și cerând cu imbecilă ardoare antinațională să le fie prinse mâinile și cugetele în cătușe demonocratice…
Până de curând savuram cu nesaț delicioasele opinii ale cărturarilor despre strânsa și fecunda relație dintre religie, cultură și civilizație, precum cele formulate de distinsul diac. prof. dr. Emilian Vasilescu în tratatul Istoria religiilor (Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982), care-i citează pe doi mari specialiști în domeniu: „Istoria religiilor este adevărata istorie a culturii” (pr. prof. Ioan Mihălcescu); „Civilizațiile omenirii nu pot fi înțelese dacă nu este înțeleasă religia lor” (Raffaele Pettazzoni, renumit profesor de istoria religiilor).
Nu și în acest prezent de coșmar pentru cele nemateriale (educație consistentă, credință fermă, gândire profundă), când se consideră că-i un nonsens să vorbești chiar de-o vagă legătură între credință, cultură și civilizație, căci – vorba lui Marin Preda – este era ticăloșilor descurcăreți, mitocani, inculți și îmboldiți de crezul „Ce-i în mână nu-i minciună” (bani, mașini bengoase, case fățoase, manele, lanțuri de aur la gât de taur), cu toții capabili să-și procure patalamale de „specialiști”, chiar de doftori la plesneală, atunci când sunt cerute de interesele personale, respectiv de cele ale grupului infracțional ori ale partidului cumetrial.
Dar care, mă rog, este legătura dintre cultură și civilizație în aceste vremuri ale (in)corectitudinii politice și ideologiei de gen (atenție, în această delirantă făcătură se face vorbire de diferența dintre „sex” și „gen” – copilul născut cu organe sexuale masculine poate fi băiat din punct de vedere sexual, dar poate să fie/să devină fată din cel al genului!), deși taoismul, una din nemuritoarele înțelepciuni antice chineze (deodată filosofie și religie), ne înfățișează doar Yin (Cerul sau principiul rece, feminin) și Yang (Pământul sau principiul cald, masculin), neamintind și nesugerând nicăieri nici de posibilitatea schimbării sexului dăruit de Creator (astăzi o modă încurajată prin lege), nici de existența dubiosului sex neutru?
În articolul Cultură și civilizație din 10 ianuarie 2010, fac următoarele precizări în legătură cu cele două noțiuni referențiale pentru istoria umană:
1)Termenul cultură provine din latinescul cultura (Cicero chiar a făcut o paralelă între cultura agrorum și cultura animi), a cărui complexitate se datorează unei duble infuzări: „a)Conceptul cultură este atât de încărcat de valori diverse, încât pentru el s-au găsit şi acceptat peste 200 de definiţii; b)Cu toate că nu se identifică, cultura şi civilizaţia au un fond comun, acesta fiind compus – ne spune Alexandru Tănase în cartea Cultură și civilizație, Editura Politică, București, 1977 – «din ansamblul cunoştinţelor şi experienţei omeneşti, din totalitatea achiziţiilor spiritului uman»”. Totodată, având în vedere tripla relație a culturii (a omului cu natura, a omului cu omul și a omului cu valoarea), „constatăm nu doar că omul aparţine deodată naturii şi culturii, ci şi că are loc un proces de culturalizare sau civilizare a naturii”.
2)Termenul civilizație „provine din latina clasică, adjectivul civilis şi substantivul civilitas exprimând calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni (trăsături comportamentale precum politeţea sau amabilitatea)”, iar „în accepţiunea sa actuală, termenul a fost impus de Voltaire şi enciclopediştii francezi, în dorinţa de-a scoate în evidenţă barbaria de care se făcea vinovat feudalismul”.
Legătura indestructibilă dintre cultură și civilizație („în sensul că societăţile care n-au atins un nivel ridicat de cultură, nu pot fi considerate societăţi civilizate”) este explicată de Nikolai Berdiaev printr-un dublu raport: (a)Raportul dintre om și natură; (b)Raportul dintre voința de cultură și voința de viață, potrivit căruia „Când voința de viață devine tot mai nestăpânită, forțele interne ale culturii secătuiesc, astfel încât cultura trebuie să-și salveze declinul în fapte de civilizație”, bunăoară așa ca civilizația industrială din perioada postrenascentistă sau cea postindustrială din zilele noastre.
Prin sintetizarea însuşirilor definitorii ale culturii şi civilizaţiei, iată tabloul „paralelismelor dintre ele:
-cultura înseamnă calitate, civilizaţia are vocaţia cantităţii;
-cultura are chemare spre etern, civilizaţia spre temporal;
-cultura este eminamente spirituală, în timp ce civilizaţia manifestă un adevărat cult pentru material;
-cultura are vocaţia integralităţii, civilizaţia este de neconceput fără o specializare tot mai riguroasă şi mai îngustă. Preluând o celebră butadă a lui Bertrand Russell despre filosofi şi specialişti, putem spune că la limită specialistul ştie totul despre nimic, pe când filosoful sau omul de cultură ştie nimic despre totul;
-cultura impune afirmarea individualităţii, pe când civilizaţia este colectivistă în sensul arătat de Alvin Toffler, anume acela al constituirii grupelor dinamice şi eterogene de specialişti şi tehnicieni, atât în cercetare cât şi în operaţiuni de remediere a unor deficienţe de organizare şi producţie”.
Prin urmare, culturile au „o perioadă de înfiripare, una de maturitate sau maximă înflorire și alta de declin sau de stingere”.
În cele două volume ale lucrării Declinul Occidentului sau Pieirea Occidentului, cărți apărute în anii 1920 și 1922, gânditorul german Oswald Spengler se ocupă de „Ideea mobilității fatale și a inevitabilei nestatornicii a tot ce există” (Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii, Fundația Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), mai bine spus de decăderea culturii și civilizației apusene, din care cu necesitate decurge pieirea comunităților umane în cauză. Din ampla analiză efectuată de profesorul român acestei lucrări, am extras următoarele concluzii sugestive: „Culturile sunt organisme”; „O cultură nu este altceva decât realizarea în timp a posibilităților sufletești ale unui grup oarecare de oameni”; „Civilizația este moartea unei culturi și agonia perioadei istorice pe care a inaugurat-o ea”.
Nota 1: Aparent, punctul de vedere al lui O. Spengler vine în contradicție cu cel kantian („Cultura este sinonimă cu perfecţiunea şi disciplina raţiunii, iar civilizaţia este sinonimă cu perfecţionarea relaţiilor sociale dintre indivizi”) și hegelian („Cultura coincide cu spiritul obiectiv şi întruchiparea lui în activitatea practică”), nemaivorbind de cel marxist (dar și cu influențe confucianiste – „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește”) al lui Al. Tănase: „Oamenii se deosebesc nu atât sub raport biologic, cât în calitatea lor de fiinţe culturale, fiecare cultură fiind caracterizată printr-un anumit sistem de valori, de norme şi simboluri”. Diferențele mai mult sau mai puțin formale dintre opiniile acestor gânditori (Confucius, I. Kant, G. Hegel, O. Spengler, Al. Tănase) se datorează timpului istoric în care ei au trăit, respectiv influențelor exercitate de religie și/sau ideologie asupra gândirii lor.
Așadar, dacă în urmă cu peste o sută de ani Spengler a scris despre declinul culturii și civilizației apusene (da, căci încă din secolul al XIX-lea începuse atacul protestanților la adresa Bibliei prin înaltul criticism al lui Julius Wellhausen), astăzi acest lucru este de-o evidență indiscutabilă. Din următoarele motive globaliste și globalizante: masiva migrație (încurajată de adepții metisării europenilor) a africanilor și musulmanilor, îndeosebi în țările occidentale (Franța, Italia, Germania, Spania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, țările nordice), agresiva (in)corectitudine politică (drepturi exagerate ale minorităților sexuale și etnice – lesbiene, homosexuali, transexuali, negri, musulmani, toate astea ducând la destabilizare socială, decreștinare, declin cultural și decivilizare), sistematice ofense aduse familiei tradiționale, bulversarea copiilor și tinerilor cu penibilul și contraproductivul accent pus pe sexologizarea învățământului preuniversitar, nu în ultimul rând blândețea legilor și nepermisa toleranță a autorităților față de răufăcători (agresori, hoți, violatori, criminali), mulți dintre ei nesancționați, alții lăsați în libertate din temnițele aidoma unor sanatorii.
Nota 2: Deși decivilizarea este o realitate tot mai înverșunată în lumea noastră cu gaibaracele în sus, termenul încă nu-și are locul lui îndreptățit în dicționarele explicative (fizice și/sau online)…
Sighetu Marmației, George PETROVAI
18 iulie 2023
