Dramă de idei cu caracter filozofic
Teatrul poetic
1927 – Sibiu
Adevărată bijuterie metaforică, circumscrisă viziunii estetice neoromantice cu inflexiuni expresioniste de esenţă clasică prin aplecarea spre folclor, teatrul lui Lucian Blaga, ca mit dramatic, este un teatru poetic şi filozofic care mitizează spiritualitatea tradiţiilor autohtone, aplecându-se spre legendă în ,,ZAMOLXE” – 1921, ,,TULBURAREA APELOR” – 1923, ,,MEŞTERUL MANOLE” – 1927, ,,AVRAM IANCU” – 1934, ,,ANTON PANN” – 1965.
Dacă în ,,ZAMOLXE” – ,,misterul păgân”, Blaga actualizează mitul folcloric ca modalitate poetică, specifică artei moderne a constructivismului, în ,,MEŞTERUL MANOLE” creează o legendă în spiritul tradiţiei folclorice, fixată în ,,timp mitic românesc” în care patima de creaţie, patima frumosului, patimă a meşterului e convertită în jertfă, prefăcând femeia iubită în ,,femeie – biserică”, lăcaş de închinăciune, în ,,minune”.
,,Interpretând metafora mănăstire – femeie prin semnificaţia originară a mitului, ca o patimă pentru zămislire, ridicarea lăcaşului din suferinţa morţii apare ca o luptă a lui pentru cucerirea eternităţii prin propria faptă creatoare, care-i consumă întreaga fiinţă într-o pasiune nesupusă nici unei oprelişti (…); pasiune ,,compensată” în elanul demonului creaţiei de conştiinţa că pentru o operă mare nici o jertfă nu e prea mare”.*
La Blaga, mitul românesc al jertfei creatoare din balada populară e asimilat estetic, interpretat ca dramă a destinului creator, tragedie de destin a celui pentru care creaţia e patimă, transpusă în dimensiune magică.
Ca în baladă, rămâne ,,Locul acţiunii:pe Argeş în jos.” Timpul e însă mitic , e ,,Timp mitic românesc”. Precizând locul şi timpul, Blaga face trimitere la capodopera artei medievale româneşti – Biserica de la Curtea de Argeş – ca dimensiune spaţială, cât şi la etnogeneza poporului român – ca dimensiune temporală, conferind, astfel, dramei şi specific naţional. Eugen Todoran – ,,Dramaturgia lui Lucian Blaga” în ,,Lucian Blaga – TEATRU, Ed. ,,Minerva”, (Buc.), 1970, p. XXI.
Blaga creează o legendă în spiritul tradiţiei pe baza gândirii mitice, în care sacrificiul suprem e asumat, prezentând drama unei vieţi superioare, drama creatorului de geniu, pus mereu în faţa unor decizii, alegeri contrastante.
Drama ,,MEŞTERUL MANOLE”, dedicată lingvistului clujean ,,Sextil Puşcariu”, e structurată gradat în cinci acte, având importante şi semnificative didascalii / indicaţii scenice.
Temă dramei este destinul creatorului măcinat de patima frumosului durabil, a creaţiei ce străbate veşnicia.
Titlul este al personajului central, protagonist.
Personajele dramei sunt simboluri, purtătore ale unor idei.
Manole personaj principal, eponim, exponenţial, simbolic e un Prometeu, un titan pentru care creaţia e patimă: ,,Că patima aceasta coborâtă de aiurea în om e foc, ce mistuie preajmă şi purtător. Şi e pedeapsă şi e blestem”.
Martir al frumosului, pentru Manole creaţia e mistuire, e patimă. Întâlnim interferenţa miturilor: mitul estetic, mitul jertfei cu mitul morţii creatoare, în care moartea e văzută ca un joc: ,,Povestea cu jertfa omenească e numai aşa un joc. Un joc de albă vrajă şi întunecată magie”.
Manole apare ca un geniu demonic, similar celui al lui Goethe, fără însă a pactiza cu maleficul, geniu pe care Blaga îl definea ca pe un duh pozitiv al creaţiei.
Monologul deznădejdii al lui Faust poate fi comparat cu monologul dramatic al lui Manole: ,,Înăuntru un gol se deschide – mâhnire fără întrebări. Deasupra întuneric se-nchide – deznădejdea nesfârşitelor întrebări. Mi se mistuie somnul şi sângele. Ar trebui să închid ochii, dar pleoapele de lume nu mă despart. Lăuntric un demon strigă: ,,Clădeşte!” Pământul se-mpotriveşte, şi-mi strigă: ,,Jertfeşte!”Ah, Doamne, totul e încă neîntrupat. Jos, apele se răscoală împotriva pietrelor reci. Sus, stihiile se ridică împotriva legii de veci. În adânc, vifore prind să necheze. Nici o încercare nu vrea să-nceteze. Visul s-a tot depărtat spre veşnicul niciodat*.”
Manole e un Faust modern care atinge absolutul prin creaţia născută din suferinţă, e un martir al artei, un erou de tragedie antică, un creator de frumos, e ,,inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas”.
Manole – ,,ziditorul de biserici” – îşi iubeşte nespus femeia care nu a
născut încă şi care pentru el e ,,lumina omului”, e ,,înger”, ,,copil”, ,,piatră”, e ,,început şi sfârşit, (…) totul”. Dar patima lui de a zămisli frumuseţi e tot atât de puternică, încât pentru Manole lăcaşul şi femeia – valori supreme – sunt ,,una”: ,,Între voi două, nici o deosebire nu fac; pentru mine sunteţi una”.
Învins de destin ca OM, ca şi Oedip, Manole – reprezentant al creatorilor de valori – depăşeşte problematica zămislirii artistice şi devine înfăptuitor: MANOLE. = SISIF – ÎNFĂPTUITOR = DEMIURG, simbol al destinului creator sau demiurgic al omului ce-şi construieşte opera pe sinteze, capabile să unească viaţa cu moartea, capabile să aparţină veşniciei: ,,e bucuria noastră de la început, rostită în cântec de cărămidă şi var”. ,,Din bucuria vieţii am închipuit lăcaşul. Cel ce se ridică e din suferinţa morţii”. ,,Prin suferinţă, până la urmă multe se mai pot desăvârşi”.
Privit din perspectiva filozofiei lui Platon, Manole e făptura umană prin creaţia căreia semenii au posibilitatea de a lua contact cu o părticică din frumuseţea divină, idee ce transpare din replica lui Manole, prin care defineşte condiţia creatorului, care este: ,,doar o vremelnică unealtă, o scândură în schelele pe care le dărâmă când clădirea e gata”, dat fiind faptul că meşterul e ,,pedepsit” de zei, de Dumnezeu ,,cu dorul de a zămisli frumuseţe”, ,,dor” care, potrivit şi replicii lui Găvan – simbol al forţelor naturii pământeşti, e ,,har” iar: ,,harul vine de sus”.
Zborul Icaric din final capătă o nouă semnificaţie, poate, aceea a contopirii cu văzduhul, metaforă – simbol al veşniciei, sacrificiul vieţii în patosul creaţiei ,,lacrimă întârziată ce caută odihnă pe piatră” (,,piatră” = Mira = biserica – ,,Tu ţi-ai avea în veşnică frumuseţea biserica”. Sacrificiul e conştientizat de meşteri: ,,toţi suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastră, deasupra bisericii”!
Ideea că ,,lăcaşul” e o creaţie cu valoare supremă ce va străbate veşnicia, învingând timpul, o regăsim şi în replica unuia dintre Meşteri:
,,Când noi nu vom mai fi, apa şi adâncul pădurilor vor mai vui aici, amintindu-ne fără să ne numească”
STAREŢUL BOGUMIL consider că reprezintă propria conştiinţă, a Meşterului Manole, dar accept şi ideea că ar fi simbolul doctrinei religioase, cunoscută sub denumirea de ,, bogomilism” (de la numele călugărului bulgar Bogumil Ieremia), doctrină a unei mişcări religioase din Evul Mediu, din Bulgaria, mişcare declarată eretică, ce consideră că sufletul omului e creaţie divină, iar trupul creaţie satanică , în timp ce puterile supranaturale sunt expresie a binelui reprezentat de DUMNEZEU şi al răului reprezentat de DIAVOL – principii contrare, opuse. „Sufletul unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului. Nu vrei să pui odată capăt acestei griji? Ce e trupul acesta? Râia sufletului. Făptuieşte, nu cumpăni! Sufletul iese din trupul hărăzit viermilor albi şi păroşi şi intră învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei. Pentru suflet e un câştig. Manole, fă-ţi cruce largă şi picură-ţi pe inimă ceara aceasta topită. Numai jertfa cea mare poate să ajute”!
BOGUMIL – ,,stafie întunecată – ar mai putea reprezenta erezia.”
GĂMAN – personaj de factură expresionistă – e definit de Mira spirit al pământului: ,,Tu eşti pământul marele.”; ,,cutremur”.
GĂMAN e simbolul mentalităţii primitive, deci forţă magică. El e cel care ştie tainele depărtărilor: ,,Zmeul nostru bătrân visează rău şi ghiceşte faptele depărtărilor”.
E şi simbol al destinului, care nu poate fi modificat, al destinului bisericii, al lui Manole, cât şi al Mirei: ,,Ce faci, Manole? Nu mai fi trist! (…) Biserica ta astăzi încă nu e nimic, dar cineva ne numără paşii” ; ,,harul vine de sus”!; ,,Mersul întâmplărilor nu se poate schimba. Lasă-mă să-ţi sărut picioruşele, tu înger, tu copil, tu piatră”.
GĂMAN – personaj arhaic – tinde spre nemurire aspirând la contopirea sa cu biserica – valoare perenă: ,,Meştere, biserica ta, mă vreau clădit în ea eu! Sufletul meu s-o tot ocolească, abia şoptind ţi abia mişcându-se, ca o boare bătrână şi fără de moarte”.
Personaj simbolic – MIRA e ,început şi sfârşit, (…) totul”, e jertfa asumată fără de care n-ar fi posibilă creaţia: ,,Nimenea nu m-a chemat. Nimenea nu m-a oprit. Am venit”!
Nu face nimic silită, ea ghiceşte ,,adâncimea durerii şi puterea cu care” Manole se stăpâneşte. MIRA e convinsă că ,,într-o zi, nici biserica n-are să se năruie. Cum ar putea să stea, dacă nimeni nu lucrează râzând la ea?”.
Conştientă, că ar putea fi confundată, dar şi contopită cu lăcaşul, MIRA primeşte cu demnitate destinul, replicând: ,,Meşterul meu visează. Pentru el, femeia adusă de peste apă nu e tocmai totul, dar să zicem jumătate din tot. Cealaltă jumătate e ea.(…) Nu mă supăr că mă pui în cumpănă cu minunea asta înfricoşată de puteri.”; ,,s-ar putea întâmpla într-o zi pe ea s-o numeşti Mira, iar pe mine – biserica ta .”
Premoniţia Mirei că lăcaşul se va ridica din iubire, dar şi din sacrificiul ei, e prezentă şi în replica încărcată de multiple semnificaţii: ,,Prin iubirea noastră au trecut zgomotoşi şi cu focuri ciudate aproape şapte ani. Plecarea mea nu te mai mişcă; să zicem , atunci, că fără veste aş muri. Ştiu că nici o altă femeie nu ţi-ar fi mângâiere, Dar cel puţin turlele, turlele s-ar ridica atunci mai subţiri, cerându-mă înapoi cerului. Pe urmă, mare păcat n-ar fi dacă cerul nu ţi-ar da nici un răspuns. Tu ţi-ai avea în veşnică frumuseţe biserica”.
Mira – prin candoarea ei – e ,,femeia – copil”, ,,căprioară
neagră”, izvor de munte”, dar şi ,,spic”, ,,piatră”.
Mira e ,,femeia – lumină” – ,,,lumina omului”; înger” – e jertfă sacră prin ea relevându-se divinul. Şi lăcaşul, zidirea lui e lumină :,,Acum începe partea luminei.” spune Manole.
Mira se autocaracterizează, definindu-se ,,femeie – biserică”: ,,eu sunt biserica – jucăria puterilor.”; ,,biserica ta”; ,,nu sunt nici de var, nici de cărămidă. Seninătate – când sunt între voi! Şi puţină lumină!”. Cu candoare acceptă ,,jocul”, pe care se pare că nu-l înţelege sau – poate că da: ,,Tot trupul îmi tremură ca o apă – şi de spaimă curmată, şi de bucuria că nu e nimic. Altădată să nu mai glumiţi cu atâta cruzime”!
Văzută de Manole e şi ,,femeie-altar”,,altar”, ,,Altar viu”, ,,Suflet bun şi înalt”, ,,Viaţă fără pereche.”, ,,Trup tânăr.”, Sânge fără păcat”.
Personaj încărcat de lumina candorii, iubirii şi frumuseţii, MIRA rămâne simbolul jertfei creatoare, personaj de o rară puritate şi nobleţe.
Personaj – consider că e şi LOCUL cu sensul de PĂMÂNT SFÂNT AL PATRIEI, faţă de care ne definim ca NAŢIUNE.
Replica solului e edificatoare în acest sens, replică din care desprindem caldul şi nemuritorul sentiment patriotic ce l-a călăuzit de-a lungul vieţii creatoare pe LUCIAN BLAGA: ,,LOCUL e pentru totdeauna hotărât. Altul nu se va mai alege, căci am rămâne a de pomină în cronici, care nu pier deodată cu cenuşa noastră păcătoasă”.
Adunaţi de Manole MEŞTERII ZIDARI sunt nouă la număr, ,,Din patru stihii v-am adunat, pe tine te-am luat din apă – că ai fost pescar, pe tine te-am scos din pământ – că ai fost ocnaş, pe tine te-am coborât din lumină – că ai fost călugăr, din patru sfinte stihii v-am adunat, ca să clădim biserica din pământ şi din apă, din lumină şi vânt”.
Meşterii trăiesc cu icoana bisericii în suflet, se revoltă, dar nu pot să părăsească dorinţa de a crea biserica – copie a Universului – creaţie divină, dorinţă sădită în sufletul lor de Manole: ,,Suntem bolnavi de ea. O simţim în văzduh ca o mătase. Nu e nicăieri, şi totuşi dorul de ea e în noi ca un dor de casă”. ,,Meştere, nu pot pleca. / Biserica ta nu o pot uita”.
Hotărâţi să construiască, meşterii sunt conştienţi că trebuie să jertfească: ,,Purcedem spre necunoscut, deznădejdea noastră sfârşeşte prin sânge”.; ,,Să rupem din trupul nostru? De unde luăm beţia de a uita”?
În final, Meşterii sunt conştienţi că lăcaşul – operă a muncii şi jertfei va dăinui, străbătând veşnicia: ,,Când noi nu vom mai fi, apa şi adâncul pădurilor vor mai vui aici, amintindu-ne fără să ne numească (…) din veac în veac”; ,,Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi”!
Gestul final al lui Manole – zborul de pe zid – , ca şi aruncarea meşterilor de pe schele, este o metaforă simbol al dramei creatorului care se jertfeşte asumat ca opera sa să străbată veşnicia.
,,În drama lui Blaga – scrie Eugen Todoran – aruncarea meşterului de pe schelele mănăstirii nu are alt înţeles decât zborul lui Icar, de vreme ce motivul final al legendei, ,,izvorul cu apă sărată, trecută prin piatră, de lacrimi udată”, nu este suprimat, ci doar interiorizat, el exprimând ca metaforă simbolică drama omului ce singur şi-a hotărât sacrificiul vieţii în patosul creaţiei sale, simţindu-se astfel în adâncul conştiinţei ,,lacrimă întârziată ce caută odihnă de piatră”.[1]
Ori, pentru Manole ,,piatra necuprinsă de blestem” e Mira care, după jocul pe spinarea lui Găman, se întreabă: ,,Mira piatră”? ,,Aşa se întâlneşte, într-o sublimă împăcare cu legea firească a zămislirii, glasul meşterului zidar cu glasul femeii, al cărei rod trupesc a dat viaţă zidurilor mănăstirii pentru gândul omului îndreptat spre veşnicie”.[2]
Murind, Manole şi-o recapătă, într-un fel, pe Mira – femeia – mănăstire – pe care o sacrificase pentru că: ,,aceluia i se va lua, care mai tare va iubi”, dar şi pentru că a lui ,,a fost patima, eu am fost al patimei, eu am fost”.
,,În zid ea s-a stins, dar în mine ea tot mai strigă. Ridicat din carnea mea, strigătul copleşeşte vuietul lumii”. Este replica sfâşietoare a durerii, copleşitoare, dată de sacrificiul făcut în numele creaţiei, care, poate, a determinat şi gestul final. Unirea lor în şi cu veşnicia e simbolul dăinuirii dincolo de viaţă şi de moarte a iubirii.
Drama -,,mit estetic” – ,,MEŞTERUL MANOLE” e jucată în premieră absolută pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti la 6 aprilie 1929, apoi la Berna, în Elveţia, la 10 noiembrie 1929, la Lwow, în Polonia, la 29 martie 1934.
Lucian Blaga – autor al unui teatru modern, al unui teatru poetic în care a îmbinat liricul cu dramaticul, creând o atmosferă de mister şi de vis, cu un limbaj metaforic şi cu personaje simbol, nu caractere, ca şi prin întreaga sa operă – a sincronizat literatura română cu valorile literaturii universale, stând alături de Dante Aligheri, de Goethe, de E. O* Neill, dar şi de mulţi alţi mari împătimiţi ai cuvântului.
,,Umbra meşterului zidar din legendă, coborâtă în istorie, este umbra lui Blaga însuşi, care în literatura română a fost înainte de toate creatorul cu patima frumosului”.*
——————————
[1] Eugen Todoran – ,,Dramaturgia lui Lucian Blaga” în Lucian Blaga – ,,TEATRU”, Editura ,,Minerva”, (Bucureşti), 1970, p. XXIII – XXIV;
[2] „ – p..XXIV;
P.S. Ca o replică celor care sunt împotriva unor creaţii ce vor dăinui peste efemera noastră trecere prin lumină.
————————————-
Lucia-Elena LOCUSTEANU
Cluj-Napoca, mai 2023
