Gruia COJOCARU
După succesul zdrobitor al republicanului Donald Trump la alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii – unde națiunea americană a ignorat matur temele marginale de precupeață ieftină, livrate sforăitor în ”piață” de către Kamala Harris, duios susținută până-n preajma lascivității de către o ex-Primă Doamnă a Casei Albe – întrebarea cheie este legată de modul în care administrația americană va gestiona problemele geopolitice ale omenirii în următorii ani și, pentru noi, românii, cum acestea ne vor influența evoluția.
Se fac predicții despre abordarea americană în Războiul ruso-ucrainean, despre implicarea Unchiului Sam în Orientul Mijlociu și, evident, despre poziția sa în zona Asia – Pacific. Se insistă pe spiritul pragmatic al lui Donald Trump, care ar fi dispus să ia orice decizie, indiferent de costuri, dacă lui și Statelor Unite le va aduce grandoare. În orice analiză, trebuie însă să ”dezlegăm” tabloul. Deci: cine este inamicul redutabil al SUA? Rusia, cumva? Nu! Coreea de Nord?! O glumă! Iranul? Un stat relativ puternic, dar care n-are anvergură militară și economică nici măcar la nivelul Arabiei Saudite! Evident că unicul adversar de temut al SUA e China, iar scopul Administrației republicane va fi jugularea relației Dragonului galben cu Rusia. Cum? Simplu, o pace favorabilă Kremlinului în Ucraina – nu mă hazardez să spun că rușii vor obține și zona Odesei, până la gurile Dunării, însă teritoriile deja cucerite cu certitudine vor fi încorporate în federație –, iar, la schimb, Rusia va frâna dureros exportul de materie primă spre China și nu va acorda ajutor militar statului comunist în cazul unei confruntări armate sino-americane. Va continua însă Războiul Comercial SUA – China, declanșat în iulie 2018 de către Donald Trump, izolarea Chinei, atât economic – nu doar prin suprataxarea mărfurilor, deja anunțată –, cât și militar reprezentând fundamentul rămânerii Statelor Unite în poziția de unică superputere militară și economică a lumii. Altfel, americanii înțeleg că vor fi destul de repede detronați nu numai economic, unde chinezii aproape că dețin frâiele fluxurilor mărfurilor la nivel mondial, ci și militar, în condițiile în care gigantul asiatic are un proiect de țară articulat pe o perioadă lungă de timp, fără fracturi, infantilism și amatorism găunos în probleme de geopolitică și diplomație. (În China, spre exemplu, ar fi de neconceput existența unor gafe, precum mesajele virulente ale Ambasadorului Australiei în SUA, fost prim-ministru, la adresa lui Donald Trump – ,,distrugător și trădător al Occidentului” –, după care, în urma alegerilor prezidențiale de peste Ocean, Ministerul de Externe al Australiei șterge comentariul și susține că ,,ambasadorul Rudd așteaptă cu nerăbdare să colaboreze cu președintele Trump”…).
Să nu uitam nici faptul că relațiile tensionate ale Chinei cu India s-au ameliorat mult în ultima perioadă, spre nemulțumirea Washingtonului, care vedea în puterea de la New Delhi un aliat în limitarea ascensiunii Beijingului.
Va accepta Țarul Rusiei trocul? Da, Kremlinul va face însă totul (și) să ajungă la gurile Dunării pentru a tăia ieșirea la mare a Ucrainei! Conducerea de la Kiev va claca, mai ales că sprijinul Europei va fi din ce în ce mai șters, iar Ucraina rămasă necapturată de ghearele Ursului de la Răsărit va fi devorată la bucată de interesele occidentale. Aliații trebuie să-și recupereze ”investiția” – efortul de război va fi plătit integral de către ucraineni cu resursele naturale generoase de care dispun!
Așadar, China e primul perdant, mai ales că, în contextul creat, Taiwanul își poate declara independența, ceea ce ar fi un upercut năucitor pentru regimul lui Xi Jinping și un moment astral în politica externă americană. Mi-e greu să cred că Donald Trump va rata oportunitatea, firește, deloc gratis pentru Taipei!
Următorul perdant este Iranul, unde, prin Israel, americanii vor ruina militar puterea de la Teheran – cu tot cu aripile Hamas, Hezbollah și Houthi –, însă nu estimez o schimbare de regim, pentru că ar genera noi focare locale și regionale de conflict, similare cu cele din timpul și de după ,,primăvara arabă”, iar Occidentul nu-i pregătit pentru un (nou) val uriaș de emigranți.
Nu în ultimul rând, Uniunea Europeană, ca de obicei, va fi în afara spațiului decizional de prim rang al puterii, cu pierderi economice și de prestigiu.
Noi, românii, jucăm comedia cretinismului dus la nivel de artă, grație iubitului nostru președinte – care n-a scăpat prilejul de a-și manifesta arogant mitocănia, la recentul summit al Consiliului European de la Budapesta, cu premierul Viktor Orban. Fără nicio viziune cât de cât coerentă a evoluției națiunii, fără instinct politic în raport cu pulsul vremurilor, fără oameni cu expertiză măcar la vârful Ministerului Afacerilor Externe – deși România are oameni de calibru în domeniu, Dan Dungaciu și Dorin Popescu ar fi doar doi dintre ei – așteptăm alegerile parlamentare și prezidențiale cu speranță.
Da, Speranță, dar întru ce?!? Doar soluții individuale, fraților – ”scapă cine poate!”
P.S. Și pentru că tot suntem în febra alegerilor parlamentare și prezidențiale, vă provoc stimabililor: i-a trecut prin minte vreunuia dintre decidenții politici de la București să-l viziteze pe Donald Trump, așa cum a făcut-o Viktor Orban, la începutul lui iulie, în Florida, la reședința magnatului, iritând inteligent Administrația Biden?! Cu certitudine ATUNCI v-ar fi primit, NU acum! Atunci avea nevoie de un plus validare în fața electoratului american, iar astăzi are lumea la picioare – discută doar cu stăpânii, îi ignoră pe lingușitori și-i protejează pe cei care i-au fost alături la greu.
