Scriu acest text cu câteva ore înainte de Învierea Domnului. Îmi dau seama că ar fi trebuit să fac atât de multe lucruri şi nu voi mai avea timp să le fac niciodată. Sunt convins că ar fi trebuit să citesc mult mai multe cărţi extraordinare, dar nu voi mai avea timp să le citesc niciodată. Desigur că acelaşi lucru se poate spune şi despre filme celebre, piese de teatru, concerte etc. etc. etc. Sunt convins că ar fi trebuit să scriu mult mai mult despre lucrurile extraordinare din vieţile care le–am trăit (ca profesor de limba engleză la Făgăraş, Bârlad şi Vaslui, ca redactor în Radioteleviziunea Română, ca lucrător comercial la o bază industrială din Bucureşti, ca redactor de ştiri externe la “Agerpres”, ca inspector învăţământ în Centrala Berii, Spirtului, Amidonului şi Apelor Minerale /C.B.S.A.A.M./, ca jurnalist în presa de afaceri /în această postură fiind invitat oficial în Statele Unite în 2004 /, ca Asistent la Universitatea Româno Americană, ca metodist la Casa de Cultură “Mihai Eminescu”din Bucureşti ş.a.) într-o singură viaţă. Mi-a rămas însă în memorie prima întâlnire cu poetul Ioan Alexandru, cel care a scris poemul “Lumină lină din lumină“ şi simt că despre această întâlnire ar trebui să povestesc azi. Era prin 1981, intenţionam să public o anchetă despre poezie într-un cotidian de mare tiraj, dar cel ce decidea apariţia acestei anchete (un binecunoscut critic, anchetă intitulată “O PRIVIRE DE AZI ASUPRA POEZIEI”) mi-a spus că ar trebui să încep cu un mare poet.
Era o perioadă extrem de grea pentru mine, locuiam încă la părinţi la Bârlad, făceam naveta zilnică de 60 de kilometri la Vaslui, unde eram metodist la Casa Corpului Didactic, iar (fiindcă în decembrie, 1980, mă căsătorisem în Bucureşti, dar nu puteam intra în Capitală ca profesor de limba engleză, acceptasem să devin lucrător comercial la Baza de Utilaj Chimic şi Rafinării “Griviţa Roşie“) de vreo doi ani de zile mă chinuiam cu o nesfârşită navetă de sfârşit de săptămână la Bucureşti pentru a fi aproape de familie.
Poetul Ioan Alexandru locuia pe o stradă nu departe de socrii mei şi, la un sfârşit de săptămână, mi–am luat inima în dinţi şi l–am căutat pe poet la el acasă. Prima dată a apărut soţia sa, care mi-a explicat că Ioan Alexandru avea să întârzie puţin. Când poetul a apărut mi s-a părut că până şi aerul s-a schimbat, el părea că vine din zonele rarefiate şi pure ale unui astral poetic, de care nu eram străin, dar pe care nu mă aşteptam să-l întâlnesc în realitate. Soţia sa ne-a oferit un ceai, poetul şi–a făcut cruce înainte de a gusta din ceaşca fierbinte şi gestul său mărturisesc că m–a şocat; nu pentru că nu îmi făceam şi eu cruce în biserică sau acasă, înainte de rugăciunea de dinainte de culcare, dar un asemenea gest îl consideram atunci (în 1981) de o prea mare intimitate pentru a fi făcut în prezenţa altei persoane, fie ea şi un alt poet sau jurnalist… Gestul marelui poet Ioan Alexandru aveam să–l înţeleg abia în timp şi-i mulţumesc azi – cu gândul la steaua în care locuieşte – pentru încrederea acordată, pentru că nu m-a considerat un strain în prezenţa căruia să nu facă acel gest firesc pentru el.
Nu pot să-mi imaginez azi (cu câteva ore înainte de Învierea Domnului) o altă variantă de a transmite această poezie spre noi, cei muritori, decât nemuritoarea melodie a lui Tudor Gheorghe.
Dragi cititori, să aveţi sărbători pascale fericite, cu lumină în suflet şi să vă bucuraţi de atmosfera aceasta de mare şi aleasă sărbătoare alturi de cei dragi.
Hristos a înviat !
