Calitatea cea mai de seamă a timpului, fluiditatea lui, îmi oferă perspective nebănuite de contemplare a realităţii în mijlocul căreia am apărut în urmă cu mai multe decenii. Chiar dacă segmentele sale se înfăţişează disparat în faţa memoriei, totuşi înţelesul profund al evenimentelor prin care am trecut se conturează tot mai clar pe măsură ce străbat învelişurile succesive de impresii şi emoţii felurite ce îmi perturbă obiectivitatea contemplării. Chipuri disparate, frânturi de peisaje şi tensiunea întâmplărilor vin asemenea unui vârtej asupra mea în clipele de răgaz, când încerc să stau liniştit în mijlocul năvalei vieţii.
În ce mă priveşte, când disting culorile amintirilor copilăriei, mă încearcă un abisal sentiment al nostalgiei faţă de realităţi ce ar fi putut decurge şi altfel decât ce s-a petrecut. Există anumite alegeri ce mi-au determinat parcursul ulterior pe care le reconsider periodic cu intenţia de a mă înţelege mai bine şi de a discerne dacă am procedat corect sau dimpotrivă, am mers în direcţia greşită. Şi nu sunt puţine sentimentele de părere de rău, cu un fundament real sau imaginar, ce mă atrag într-un vârtej al disperării din care cu greu pot să reintru în câmpul realităţii. Astfel, am înţeles că întoarcerea în trecut, chiar dacă reprezintă doar un simplu exerciţiu de imaginaţie, poate constitui o experienţă suficient de riscantă în lipsa unor repere sigure ancorate în concretul prezentului.
Cu titlu de exemplu, ales cumva la întâmplare, mă regăsesc adeseori plimbându-mă pe aleile cartierului în care am locuit cea mai mare parte în primii ani ai vieţii şi mă revăd cum privesc familiarele siluete dreptunghiulare ale blocurilor, formele foşnitoare ale copacilor plantaţi din loc în loc de-a lungul străzilor şi decoloratele magazine afectate de eroziunea anotimpurilor. Atmosfera de şantier mă învăluie imediat când încerc să mă deplasez prin acest oraş imaginar, un „Second Life” ce se reconstruieşte treptat în mintea mea cu atmosfera unui timp de mult apus.
Un edificiu special se profilează maiestuos şi înspăimântător din negura evocării când disting zecile de copii ce se înghesuiau mergând spre el sau venind dinspre scările sale sobre aruncate către marginea străzii. Cu imaginea unui prădător antedeluvian, clădirea Şcolii mi-a inspirat de la început o malefică teamă ce m-a urmărit mereu până la deplina absolvire de purgatoriul învăţării forţate sub supravegherea atentă a unor dascăli impersonali. Printr-un straniu joc al imaginaţiei, realitatea colorată din jur devine cenuşie, cu tonuri de alb şi negru, când intru pe teritoriul Şcolii şi încerc să îi ating pereţii coridoarelor reci şi întunecate.
Paradoxal, am iubit mult cartea şi studiul lucrărilor din cele mai variate domenii ale cunoaşterii în genul matematicii, fizicii, istoriei şi filozofiei. Cumva, am avut intuiţia că există o valoare intrinsecă în efortul nobil de înţelegere a lumii în care trăim. Dar Şcoala a reprezentat mereu pentru mine o caracatiţă cu douăsprezece tentacule menite să te prindă şi să te subjuge. De unde a pornit o astfel de viziune? Poate de la un alfabet învăţat sub durerea loviturilor aplicate pe vârful degetelor pentru fiecare greşeala făcută. Sau poate de la o tablă a înmulţirii rescrisă de zeci de ori ca pedeapsă pentru fiecare eroare de calcul. Sau poate de la orele de educaţie fizică, unde eram mereu ultimul în realizarea normelor sportive. Sau poate din orele de atelier în care am cărat o mulţime de fiare ruginite şi am săpat şanţuri în jurul şcolii. Nu ştiu precis, dar Şcoala a fost mereu edificiul bizar al cunoaşterii ignorante multiplicate în minţile nefericiţilor mei colegi de generaţie. Şi când privesc la feţele de copil ale celor care m-au însoţit în acea perioadă a vieţii, mă cuprinde din nou nostalgia şi părerea de rău că timpul a trecut prea repede, iar curgerea sa a fost ireversibilă prin consecinţele ce au urmat.
Dar trec mai departe, mă plimb pe străzile amintirii cu dezinvoltură şi mă izbesc de obstacolele ce mi-au marcat existenţa. Zgomotul basculantelor de mare tonaj şi praful de ciment al unei cariere intravilane mă învăluie într-o ceaţă fonică şi vizuală ce estompează alte detalii pe care doresc să le disting. Timpul fluid curge, îmi scapă printre degete, vrea să scape şi se disimulează asemenea unui şarpe ce se ascunde sub pământ într-un efort de a-mi ascunde lucrurile pe care trebuie să le zăresc din acea vreme.
Revăd masa la care citeam în fiecare seară cărţi pe care mi le alegeam cu grijă din librărie sau din biblioteca de cartier. Ele constituiau alternativa la programa şcolară pe care mă mărgineam să o parcurg la limita promovării decente. Cărţile mă atrăgeau prin puterea lor evocatoare ce sfida trecerea vremii. Dascălii mei erau acei autori necunoscuţi, de mult dispăruţi din realitatea vizibilă, dar care mă îndrumau mai direct şi mai precis decât cadrele didactice din regimentul Şcolii. Cu o libertate de alegere neîngrădită, parcurgeam cărţi de istorie, ştiinţă, filozofie şi geografie, alături de romane ce populau această lume a simbolurilor şi îi insuflau elementul vieţii.
Manualele şcolare, seci şi lipsite de atractivitate, se dădeau la o parte în faţa vibraţiei cuvintelor însufleţite de creatori autentici, dedicaţi şi pasionaţi ai cunoaşterii. Fiindcă dincolo de mlaştina reprezentărilor mediocre, am distins mereu oceanul ideilor de valoare ce strălucesc perpetuu nesupuse deşertăciunii timpului. Aşa am ajuns să îndrăgesc idealuri ce mi-au insuflat curaj şi putere în faţa prădătorilor de care a trebuit să depind vremelnic în anumite etape ale vieţii.
Cartea mi-a fost un refugiu faţă de Şcoală printr-un contrabalans al noţiunii de învăţare, care se poate realiza doar în prezenţa unor adevăraţi dascăli, capabili să observe omul din tine şi nu doar obiectul de care se servesc vremelnic în predarea unor noţiuni lipsite de viaţă. Iar Studiul mi-a fost bariera de rezistenţă în faţa Dictatului cunoştinţelor impuse de un sistem menit să suprime individualitatea şi gândirea liberă.
Dar de ce mi-au venit toate acestea în memorie? Nu pot să spun precis, însă undeva, în adâncul sufletului îmi dau seama că o mare parte a întunericului pe care l-am strâns şi cu care mă mai lupt încă s-a acumulat în perioada în care Şcoala şi Dictatul s-au aflat în conflict deschis într-un efort direcţionată să suprime Cartea şi Studiul din propria mea conştiinţă.
Ies acum din labirintul acelor vremuri pentru a cugeta detaşat la timpul care în trecerea sa nivelează totul sub paşii grăbiţi ai constructorilor de castele de nisip pe malul oceanului nemărginirii. Mă mărginesc să stau, să privesc şi să zâmbesc la toate aceste impresii trecute şi prezente pe măsură ce continui să citesc cu atenţie Cartea de lângă mine.
