Motto:
„În zilele prea înălţatului domn George Dimitrie Bibescul,
s-a zidit cazarma Sf. Gheorghe şi s-a pus peatra de temelie
în al doilea an al domnii sale şi mântuiri: 1844 septembrie 22…”
(“Curierul românesc”)
Sfârșitul primei jumătăți a veacului al XIX-lea, Calea Podului, București… Domnitorul Țării Românești, Gheorghe Dimitrie Bibescu, ales la data de 20 decembrie 1842, începe o serie de transformări capitale la nivelul principatului, inclusiv, al Bucureștiului, continuând transformările de ordin urbanistic și edilitar de la începutul perioadei regulamentare, unde nume ca generalul reformator Pavel Kiseleff și mari boieri precum Barbu Știrbei, Alexandru Filipescu, Costache Cantacuzino au început, prin “Regulamentul pentru starea sănătății, înfrumusețarea și paza bunei orânduieli în Politia Bucureștilor” (adoptat de Adunarea Obștească de revizie, la data de 14 aprilie 1831), o serie de proiecte având ca scop modernizarea structurii orașului feudal de pe Dâmbovița.
Cu alte cuvinte, plecând de la Revoluția lui Tudor Vladimirescu, din 1821, și ajungând în timpul domniei colonelului Alexandru Ioan Cuza, ritmul dezvoltării Capitalei României a fost unul deosebit de accelerat. În 1842, de exmplu, populația Bucureștiului număra 80 000 de locuitori, după datele cuprinse în “Almanahuil Statului”, de aceea, o sistematizare riguroasă, care să înlăture discrepanțele evidente dintre periferie și zona centrală, se impunea de la sine. Pe deasupra, necesitatea de a avea un plan de detaliu, în deplin acord cu principiile de organizare științifică teritorială adoptate, a condus la trasarea unei asemenea hărți, în perioada 1844-1846, pe timpul domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu. La solicitarea Sfatului Orășenesc al Politii Bucureștiului, lucrarea, de o neprețuită valoare informațional-documentară, a fost executată de către maiorul-inginer topograf Rudolf Artur Borroczyn, împreună cu un colectiv de opt tehnicieni aparținând Secției inginerești a “Departamentului Trebilor din Năuntru” (Ministerul de Interne).
Dacă privim din punct de vedere cronologic firul reprezentărilor cartografice ale Bucureștilor, putem observa faptul că una dintre ctitoriile lui Gheorghe Dimitrie Bibescu – domnitor al Țării Românești (1842-1848) și primul reformator luminat al armatei noastre -, anume, Cazarma de cavalerie „Sf. Gheorghe” sau Cazarma călărașilor, apare, pentru prima dată pe un plan topografic, între anii 1844-1846, alcătuit de maiorul Borroczyn, așa cum menționam anterior, plan compus dintr-o sută de planșe colorate, la scara 1:1000 stânjeni, plan cunoscut prin intermediul litografiei din 1852. Același Rudolf Artur baron von Borroczyn, fost ofițer rus de etnie germană, care, anterior, în 1832, în calitate de inginer topograf al miliției pământene din Țara Românească, a întocmit planul moșiei Băneasa, pentru ca, doi ani mai târziu, la ordinul generalului Pavel Kiseleff, să execute și planul orașului Brăila. Domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu îl numește pe maiorul Borroczyn, pe 30 iunie 1846, șef al Secției inginerești a Departamentului Treburilor din Lăuntru, în locul polcovnicului (colonelului) Vladimir de Blaremberg, încredințându-i, de asemeni, și proiectul de amenajare complexă a viitoarei grădini publice Cișmigiu.
Cazarmei călăreților „Sf. Gheorghe”, așa cum este ea denumită pe hartă (cu caractere chirilice), i s-a zidit piatra de temelie pe data de 22 septembrie 1844, de către domnitorul Bibescu, împreună cu Statul major, așa cum consemnează “Curierul românesc” (primul ziar în limba română din Țara Românească, condus de Ion Heliade Rădulescu), nr. 76 din 25 septembrie 1844. Astfel, memoria secolelor următoare va păstra ceea ce a învelit, într-un sul de plumb, Gheorghe Dimitrie Bibescu, anume: planul clădirii, o medalie creată special pentru acest eveniment de seamă al Capitalei, precum și o declarație scrisă: „În zilele prea înălţatului domn George Dimitrie Bibescul, s-a zidit cazarma Sf. Gheorghe şi s-a pus peatra de temelie în al doilea an al domnii sale şi mântuiri: 1844 septembrie 22…” Sulul a fost așezat de către domnitor în piatra unghiulară a edificiului.
Planşa nr. 13 din Planul maiorului Borroczyn „înfăţişează bariera Podului de Pămînt, cu o parte a traseului acestei căi de comunicaţie aflată în stânga Dâmboviţei, în apropierea locului Cazărmii de la Malmaison, a cărei clădire prezintă o formă de poligon neregulat cu un mic adaos semi-circular situat pe latura de nord a edificiului”, ne spun istoricii. De asemeni, planşa nr. 25 “urmăreşte meandrele Dâmboviţei, la sud de Cazarma călăreţilor “Sf. Gheorghe”, ridicată în 1844, din iniţiativa domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu, cu clădirea în formă pătrată, şi arată în continuare traseul Podului de Pămînt, cu proprietăţile Urlăţeanului şi biserica Farmazonului, clădită în formă de navă, fără abside”.
Alte instrumente cartografice relevante în privința Bucureștilor de secol XIX sunt reprezentate de harta din anul 1871, întocmită de maiorul Dimitrie Pappasoglu, de planul de la 1890 al inginerului Gr. Cerkez, de cel din 1893, realizat de arhitectul Orăscu, ori de harta din anul 1896 a inginerului J. Don.
Perioada de reforme și de înflorire a Bucureștiului din timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu, premergătoare Revoluției de la 1848, coincide cu nașterea Teatrului Național din București, a Cazărmii cavaleriei „Sf. Gheorghe”, a grădinii publice Cișmigiu, cu desființarea robiei, cu reforma armatei și a învățământului militar național, construcția de șosele pe tot cuprinsul Țării Românești ș.a.
În clădirea Cazărmii călărașilor a funcționat, începând cu anul 1847, prin Porunca Domnească nr. 36 a Dejurstvei, emisă în data de 13 iunie, prima Școală Ostășească de ofițeri, care și-a început cursurile, cu un efectiv de 22 de tineri, la cele trei arme ale vremii: cavalerie, infanterie și artilerie, în același an, pe 9 septembrie, director al instituției fiind numit locotenentul Ioan Greceanu. Acesta a fost cei dintâi reper definitoriu pentru învățământul superior militar românesc. Iată conținutul Decretului de fondare a Școlii Ostășești:
„DECRET DIN 13 1UNIE 1847, No. 36
Către Seful armatei
Domnul înfiintează o școală militară în București.
(Bal. of., 24 Iunie No. 16)
Luînd în băgare de seamă temeiurile coprinse în anexurile subt litera A si B, alăturate pe lîngă raportul comisiei întocmite pentru alcătuirea proectului școalei ostășești, am gasit acele temeiuri asemănate cu dorința și cugetul Nostru. Rămîne dar ca anexul subt litera A, să-și ia a lui săvîrșire, cu desvoltările ce experiența și trebuința va cere, cînd se va deschide școla ostășască, în urma clădirei încăperilor trebuincioase; pentru care Dumneata vei îngriji a Ne supune planul fără zăbavă; iar pînă atunci vremelnicește se va întocmi școală de iuncări în cazarma cavaleriei, potrivit cu temeiurile coprinse în anexul subt litera B, și spre acest sfîrșit poruncim :
1. Cheltuiala de lei zece mii, ce se cere pentru pregătirea odăilor trebuincioase spre locuință și învățătură școlarilor, se va lua din economiile oștirei.
2. Suma de lei sai-spre-zece mii, ce se vede trebuincioasă pe fie-care an pentru ținerea acelor școlari cu îmbunătățirea îndestulării, cumpărătoare de cărți și alte asemenea, se va acoperi cu plata de doi galbeni pe lună, care se va plăti de familia fie-căruia din acei iuncări.
3. Suma de lei trei -zeci de mii ce se cere pentru plata profesorilor, se va slobozi din suma hotărîtă prin legiuirea anului 1847 pentru înființarea unei școli ostășești. Iuncării cari la sfîrșitul cursului de doi ani se vor cunoaște mai destoinici la învățăturile și științele ce li se cer prin paragraful 2 din anexa de subt litera B, spre a trece la partea practică, și în cursul acelui an vor da iarăși dovezl de bună purtare și destoinicie, vor dobîndi drept de înălțare la rang de praporcic.
(Urmează iscălitura M. Sale). “
„Toate amănuntele militare îi erau cunoscute și cu căldura cercetate. Un ochiu pătrunzator străbătea și cele mai mici trebuințe ale ostașilor. Intrebările Sale erau de un oștean cu experientă, pline de activitate însuflătoare de curagiul slujbei și destoiniciei, precum și de îngrijirea și temerea neîmplinirei datoriilor.” – Gazeta Transilvaniei, nr. 14, din 18 februarie 1844, “BIBESCU. OMUL. CURTEA SA. ACTELE SALE”
Actualmente, Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, își aniversează, anual, existența, în funcție de data înființării Școlii Ostășești din incinta fostei Cazărmi “Sf. Gheorghe”. De asemeni, în legătură cu acest moment de prim ordin din istoria Armatei Române, pe 26 octombrie 2021, în prezența Dlui General-maior de aviație Radu Theodoru, veteran de război, și a Prorectorului pe probleme de învățământ al Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu” din Sibiu, a fost dezvelită, la Malmaison, o placă omagială, care atestă acest fapt deosebit de relevant legat de domnia primului reformator luminat al Arrmatei Române – Gheorghe Dimitrie Bibescu – și de istoria militară însăși.
Revoluția de la 1848, însă, aduce cu sine un rol de scurtă durată a Cazărmii călărașilor de la Podul de Pământ, premergător a ceea ce avea să devină clădirea o sută de ani mai târziu: închisoare, ea fiind, pentru scurt timp, în luna iunie a aceluiași an, locul de detenție al pașoptiștilor, în frunte cu C.A. Rosetti (fondator al ziarului “Românul”), așa după cum reiese din litografii ale vremii.
Roluri deosebit de semnificative, pe care Cazarma de cavalerie „Sf. Gheorghe” (denumită, ulterior, Malmaison, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în virtutea relațiilor sale cordiale de prietenie cu Napoleon al III-lea, sprijinul, sub raport militar, oferit de împărat Principatelor Române, prin sosirea Misiunii franceze pe tărâm românesc, fiind unul deosebit de relevant) le-a avut de-a lungul existenței sale de aproape două secole, atât în istoria militară, cât și în sistemul penitenciar ori, mai târziu, în domeniul chimiei și petrochimiei românești și globale…
Un rol împortant în arhitectura Cazarmei Malmaison l-a avut și un reprezentant de seamă al comunității armenilor din România, fruntaș al Revoluției de la 1848, arhitectul Iacob Melik, autor al lucrării “L’Orient devant L’Occident”, a cărui casă, unde aveau loc întâlniri ale pașoptiștilor, a devenit, azi, muzeu (Casa Melik sau Muzeul Theodor Pallady).
„Marele Dicționar Geografic al României “ apărut în anul 1899, la București, avându-i drept autori pe George Iona Lahovari, General C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, ne indică faptul că edificiul Malmaison-ului, situat în partea vestică a orașului, a costat 1.120.000lei și reprezintă cea mai vastă cazarmă a Capitalei, construită în sistem Vauban, care dispune de un număr de 483 de camere.
Istoria de un secol a Armatei Române în clădirea-monument din Calea Plevnei 137C, ctitorită de către domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu, a presupus mai multe roluri de prim rang, de-a lungul timpului. În afară de activitățile inițiale desfășurate de cavalerie și de cele specifice învățământului militar superior, Malmaison-ul este deschizător de drum și în ceea ce privește începutul serviciului gazelor de luptă în Armata Română, astfel că, prin Decizia Ministerială nr. 297 din 8 mai 1923, ia fiinţă, în cadrul Ministerului de Război al țării noastre, Comitetul Consultativ pentru chestiunile tehnice privitoare la războiul chimic, toate problemele de pregătire ostășească fiind rezolvate, în acest sens, de către Direcţia a XI-a Tehnică, împreună cu Marele Stat Major. La scurt timp, în luna septembrie 1923, apare, în cadrul Direcţiei a XI-a Tehnică, la propunerea Comitetului Consultativ, SECŢIA a IV-a a GAZELOR DE LUPTĂ, cu sediul, pe toată perioada interbelică, în Cazarma Malmaison.
Prin Înalt Decret Regal, se înființează, pe 1 ianuarie 1925, un organ special şi permanent denumit SERVICIUL APĂRĂRII CONTRA GAZELOR (S.A.C.G.), Generalul de divizie GEORGE E. POPESCU fiind fondatorul acestuia. Câțiva ani mai târziu, pe data de 24 iunie 1931, S.A.C.G. devine DIRECŢIA SERVICIULUI CHIMIC MILITAR, denumire care, în perioada interbelică, va suferi unele modificări, precum DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ, respectiv DIRECŢIA APĂRĂRII ANTICHIMICE.
Din perspectivă structurală, în perioada interbelică, DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ din Malmaison a avut următoarea alcătuire caracteristică: – un organ central cu birourile adjutantură, registratură şi instrucţie, serviciul tehnic, serviciul materialelor chimice; Laboratorul de Studii şi Experienţe Chimice; Atelierul Central de Măşti; Institutul Chimic Militar; Centrul de Instrucţie A.C.G. cu un batalion A.C.G.; Fabrica de Materiale de Protecţie – Bucureşti; Fabricile de cărbune activ : CARBONIT-SINAIA; ANTICARBON-VULCAN şi cea de la TIMIŞUL de SUS.
Toate elementele subordonate DIRECŢIEI CHIMICE erau dislocate în Cazarma Malmaison, excepţie făcând, desigur, fabricile de cărbune activ. La 22 ianuarie 1945, DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ şi unele din structurile subordonate acesteia se desfiinţează însă, pe baza dispoziţiilor impuse de Comisia Aliată de Control, rămânând doar un singur birou în cadrul Inspectoratului Tehnic al M.Ap.N. cu denumirea de SERVICIUL CHIMIC.
La Malmaison, în februarie 1925, din punctul de vedere a structurilor operaționale, a unităților și subunităților chimice, a fost constituită compania de gaze (A.C.G.), alcătuită din 104 oameni-trupă (4 plutoane), iar, în anul 1932, Legea cadrelor și efectivelor Armatei permite înființarea, în garnizoana Bucureștiului (Malmaison), în cadrul C.I.A.C.G., a Batalionului A.C.G., care, începând cu data de 24 februarie 1941, îndeplinește misiuni specifice de război.
În vățământul chimic militar apare tot în Cazarma Malmaison, astfel că de pe 20 noiembrie 1924, încep cursurile Școlii de apărare contra gazelor pentru pregătirea ofițerilor și subofițerilor necesari a fi încadrați în S.A.C.G., cursuri care s-au desfășurat pe întreaga perioadă interbelică.
De asemeni, 7 mai 1931 reprezintă data de înființare, în Malmaison, a Centrului de Instrucție A.C.G, în cadrul acestuia, în intervalul 1936-1940, funcționând Școala de Aplicație a Armei Chimice pentru formarea absolvenților Institutului Chimic Militar. Prin dispoziția Comisiei Aliate de Control, Centrul de Instrucție este desființat pe 22.01.1945.
Activitatea de cercetare științifică a Armatei Române începe, efectiv, pe 31 octombrie 1924, în Malmasion, când e pus în funcțiune Laboratorul de Cercetări Chimice, dotat cu aparatură adusă din Franța, de la Paris. Cel dintâi director al laboratorului a fost numit lt.col.farm.dr.ing. ALEXANDRU IONESCU-MATIU, cu specializare efectuată la Institutul Pasteur. Printre persoanele angajate în cadrul acestei structuri s-a numărat și viitorul acad. Costin D. Nenițescu, maior farm. dr. Constantin Harsovescu, general de brigadă dr. Dumitru Bardan ș.a. În anul 1934, denumirea instituției militare de cercetări chimice se schimbă, devenind Laboratorul de Studii și Experiențe al Armatei.
Paranteza istoriei marcante de un secol a Armatei Române, în fosta Cazarmă de cavalerie “Sf. Gheorghe”, se închide brusc o dată cu sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când, după ce jucase, printre atâtea roluri, și pe cel de Secție de poliție judiciară militară din cadrul Direcției Justiției militare a MApN, devine, brusc, Serviciu al închisorilor preventive, mai precis, centru de anchete al Direcției de anchete penale a MAI. Astfel, vreme de aproape trei decenii, Malmaison-ul devine un loc al terorii carcerale, al celor mai dure forme de tortură la care au fost aduse, una după alta, de către călăii regimului instaurat la putere, personalități ale elitei României, dinre care amintim pe câțiva: monseniorul Vladimir Ghika, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, Ion Mihalache, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dinu Pillat, Adriana Georgescu-Cosmovici, Lena Constante, Harry Brauner, Nicole Valéry-Grosu, Arșavir Acterian, Nicolae Penescu, Eroul-aviator Tudor Greceanu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (mama Monicăi Lovinescu), generalul Radu R. Rosetti ș.a., dar și dr. Petru Groza, Vasile Luca, Ana Pauker, Nicolae Penescu, Lucrețiu Pătrășcanu. Unii au supraviețuit, alții, din păcate, nu.
În anul 1977, după cutremurul din data de 4 martie, închisoarea de tranzit a Bucureștiului Malmaison este predată de către Ministerul Afacerilor Interne Ministerului Chimiei de la acea vreme.
Cu toate etapele de metamorfozare a menirii sale în timp, fosta Cazarmă de cavalerie „Sf. Gheorghe”- Malmaison reprezintă unul dintre reperele istorice vii ale Bucureștilor, care ascunde, între zidurile sale, multă suferință și, deopotrivă, informație de ordin antropologic, militar, cultural etc.., având în vedere personalitățile care au fost anchetate, cândva, aici.
Pe 26 octombrie 2021, a răsunat prima slujbă ortodoxă rostită de un preot militar, lângă zidurile durerii Malmaison, în memoria Eroului-aviator și deținut politic Tudor Greceanu, în prezența fostului său elev de zbor – General-maior de aviație, veteran de război și scriitor Radu Theodoru, și a fost dezvelită o placă omagială referitoare la prima Școală Ostășească de ofițeri, înființată de domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu, în această clădire a cărui ctitor a fost.
Malmaison-ul, un loc plin de istorie în stare pură, care-și așteaptă recunoașterea în mod oficial, așa precum merită din plin, după aproape două secole de existență complexă….
***
PS
Vestea cea bună este că, după evenimentul, pe care l-am realizat în data de 26 octombrie 2021, și depunerea documentelor aferente către autoritățile îndrituite, a fost declanșată procedura de clasare ca monument istoric pentru clădirea Malmaison – o victorie uriașă în fața istoriei trecute, prezente și viitoare, după atâția zeci de ani de nerecunoaștere a importanței sale majore.
———————————
Dr.ing. Magdalena ALBU
octombrie 2021
București
