Deşi suntem o naţie cu un trecut zbuciumat, înscris cu litere de sânge în analele istoriei universale, graţie inteligenţei, înţelegerii şi înţelepciunii de care a dat dovadă de-a lungul secolelor, poporul român a reuşit să-şi păstreze demnitatea, integritatea şi, nu în ultimul rând, valorile sale naţionale. Respectând istoria altor popoare şi-a respectat şi apărat propria istorie, iubindu-şi dintotdeauna rădăcinile şi locurile moştenite din moşi strămoşi, trăind în bună înţelegere cu toate neamurile pământului, indiferent de naţionalitate şi manifestând în permanenţă dragoste de semeni şi condescendenţă faţă de toţi aceia care au încercat să-i ştirbească imaginea şi să atenteze la integritatea teritorială a României.
Ceea ce se petrece astăzi în România, ne determină însă, şi pe noi, cei care aparţinem acestui popor dar vieţuim departe de ţară, să facem cunoscute câteva adevăruri istorice incontestabile, care ne dau dreptul să luăm atitudine, cu aceeaşi înţelepciune cu care au făcut-o şi înaintaşii noştri. În tot ceea ce întreprind conducătorii etnicilor maghiari din România începutului de mileniu III, mai ales în ultimul timp, se observă cu uşurinţă încercarea vădită de re-maghiarizare a Transilvaniei. Sunt agreate acţiunile extremiştilor maghiari îndreptate împotriva românismului şi eroilor neamului – oponenţi ai încercărilor de maghiarizare a Transilvaniei de-a lungul istoriei, (de exemplu, Avram Iancu, batjocorit de ziua naţională a Ungariei, în mod public, de către un extremist maghiar); solicitarea autonomiei ţinutului secuiesc şi încercarea de emitere a unei monede secuieşti, denumită SIC şi a efectuării tranzacţiilor bancare în această monedă; extinderea maghiarizării în şcoli, etc.
De ce am sta impasibili la această încercare, când istoria ne oferă dovada existenţei noastre milenare în acest teritoriu?! Pentru că avem dovezile istorice clare că românii au locuit din vremuri străvechi pe teritoriul transilvan, că ungurii au pus piciorul pe pământ românesc de-abia în secolul IX, că poporul român a suportat cu stoicism jugul străin, indiferent dacă asupritorii au fost ungurii sau alte naţii care au râvnit la bogăţiile şi frumuseţile acestor ţinuturi binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu dorim altceva decât să ne fie respectate drepturile de stăpâni deplini ai Ardealului nostru!
ISTORIA vorbeşte, iar documentele NU MINT!
În secolul al IV-lea î.Hr, se stabileau pe teritoriul Transilvaniei – “ţinutul de dincolo de pădure” , regionim derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075 – primele comunităţi de celţi, venind dinspre apus, urmaţi de alte grupuri ajunse pe acest teritoriu în acelasi secol. Nu există dovezi care să ateste conflicte cu aoutohtonii, dimpotrivă, multiple dovezi arheologice din această perioadă dovedesc convieţuirea lor paşnică (obiecte de ceramică dacică în morminte celtice – Apahida, judeţul Cluj).
În secolul I d.Hr. şi la începutul secolului al II-lea, centrul politic al Regatului Dacia se afla pe teritoriul Transilvaniei, la Sarmisegetusa Regia, în Munţii Orăştiei.
În anul 106 d.Hr. împăratul roman Traian a cucerit Dacia regelui Decebal, începând organizarea acestei noi provincii romane. Aproape 265 de ani a rămas administraţia romană pe teritoriul Transilvaniei, organizând şi dezvoltând o provincie romană înfloritoare, construind oraşe (Apullum- Alba Iulia, Napoca-Cluj, Potaissa-Turda, etc), construind drumuri şi colonizând cetăţeni romani pe teritoriul Daciei. De-abia în anul 271 împăratul Aurelian a decis retragerea administraţiei în sudul Dunării. În paralel, sunt dovezi incontestabile ale existenţei creştinismului în aceste teritorii, Biserica Ortodoxă Română atribuind Apostolului Andrei începutul creştinării dacilor. Gepizii, populaţia germanică, adeptă a arianismului, au dominat temporar Transilvania în secolul VI, şi erau tot creştini!
Au urmat invaziile succesive ale popoarelor migratoare – între secolele III şi X – goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, protobulgarii, maghiarii si pecenegii. Populaţia autohtonă s-a retras spre munţi din calea năvălitorilor, cautând să-şi apere teritoriile străbune.
Pentru evoluţia istorică a Transilvaniei, stabilirea ungurilor în Pannonia a fost determinantă: să luam aminte, se întâmpla în anul 896! „Mileniul întunecat” – cuprins între anul 271 şi începuturile evului mediu românesc ( secolelel IX-XII) a constituit în permanenţă un subiect de controversă pentru istorici, cu conotaţii politice şi naţionaliste, în acest sens, existând două terorii istorice care se exclud reciproc: cea română şi cea maghiară.
Istoriografia română susţine că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o mare parte a populaţiei romanizate a ramas în zonele în care locuia, între care şi în regiuni din Transilvania de astăzi. Dar această teorie nu exclude nici deplasări limitate şi timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord, şi din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.
Poziţia istoriografiei maghiare şi a unei părţi a celei de limbă germană este divergentă, contrazicându-se cu istoriografia română. Se încearcă demonstrarea faptului că românii au emigrat treptat, din sudul Dunării (din zonele montane ale Serbiei, Bulgariei, Macedoniei, Bosniei de azi) în Banat, Crişana, podişul transilvan şi Maramureş, fiind colonizaţi aici de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia atât din substrat, cât și cea romanică, precum și unele străromânești. De asemenea, istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah”, amintire a unor „Vlăhii” care au existat cândva în acele regiuni. Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită (Tribalia, valea Timocului, Banatul sârbesc).Sunt multe controverse între cele două istoriografii şi fiecare vine cu argumentele sale, însă lucrurile s-au desfăşurat după cum spune istoria şi continuitatea românismului în Transilvania este dovedită clar.
Spre mijlocul secolului X, două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula şi kende au început ocuparea Transilvaniei, avansând dinspre vest, pe văile râurilor Someş şi Mureş. Ocuparea integrală a ţimnutului ntransilvan s-a finalizat de-abia la sfârşitul secolului XII, în timpul regatului lui Bela al III-lea al Ungariei (1172-1196, prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali.
Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat, despre Transilvania, teritoriul acesteia se regăseşte sub denumirea latină, Terra ultra silvam – „ţara de dincolo de pădure”.
În paralel cu procesul de ocupare, între secolele XI-XIII în Transilvania a avut loc un intens proces de colonizare, pentru că împotrivirea populaţiei române, autohtone a ridicat mari probleme cuceritorilor maghiari. Ungurii au fost nevoiţi să invite colonişti din diferite popoare europene ( saşii, secuii şi Cavalerii teutoni). Concomitent cu aceste procese, regii unguri au început să-şi organizeze structuri proprii, laice şi ecleziastice, organizarea administrativă şi ecleziastică debutând prin secolul al XI-lea în teritoriile anexate regatului ungar. Prima biserică romano-catolică din Transilvania, cel mai vechi monument sacral maghiar datează de la începoutul secolului XI, însă primele comitate maghiare din Transilvania sunt atestate documentar de-abia din secolul XII.
Despre organizarea teritoriului şi etapele de dezvoltare ulterioare, despre statutul şi organizarea comunităţilor care convieţuiau în Transilvania ( români, maghiari, saşi, secui) se pot spune multe, însă în speţă, pe noi ne interesează evoluţia din punct de vedere istoric, a Transilvaniei. Un recul semnificativ în desfăşurarea acestor procese care aveau loc concomitent pe teritoriile transilvănene ocupate de unguri (organizarea politică, administrativă şi colonizarea) s-a înregistrat prin anii 1241-1242, odată cu marea invazie mongolă, când trecerea hoardelor tătare a lăsat o Transilvanie pustiită şi arsă.
Spre sfârşitul secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, elitele nobililor societății transilvane, saşi şi secui, s-au organizat treptat în stări, care, datorită structurii preponderent etnice, au fost denumite oficial pe la 1500 – națiuni. Membrii stărilor acestora, organizați în congregaţii sau universităţi, au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382), datând din anul în anul 136, atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”).
Începând cu anul 1375, Transilvania se confruntă cu un nou pericol – cel otoman de această dată. Un rol important în oprirea temporară a năvălitorilor otomani l-a avut Iancu de Huneadoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, care, concomitent s-a străduit să sporească autonomia voievodatului transilvan faţă de regatul ungar. În faţa năvălitorilor turci, Transilvania îşi uneşte eforturile cu cele ale Moldovei lui Ştefan cel Mare, doar erau ţări surori!
Transilvania a fost zguduită în această perioadă, de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438), cauza principală a acestei răzvrătiri de amploare fiind nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală. Ca urmare a acestei revolte se semnează actul de constituire al uniunii între marea nobilime, cler, orășenii sași și răzeșii secui, Unio Trium Nationum, acţiune îndreptată împotriva țăranilor maghiari şi români din Transilvania, românii fiind considerați națiune tolerată. Uniunea celor trei națiuni a funcționat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918, data Marii Uniri.
Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala țărănească in Regatul Ungariei contra magnaților (grofilor), din 1514, condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja. Decesul prematur al lui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi Mohacs (29 august 1526), bǎtălie la care Transilvania nu a participat, au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere ca şi contra-regi pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya (1526-1540) şi a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540), au facilitat intervenţia turcilor. În urma acestor evenimente, practic regatul ungar s-a scindat. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate din Transilvania i-au jurat credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul lui Ioan Zapolya şi au recunoscut suzeranitatea înaltei Porţi asupra Transilvaniei. acest acord a pus bazele Principatului Transilvaniei, primul lui principe fiind Ioan Sigismund (1542-1571). Recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent , Principatul Transilvaniei platea turcilor o dare de 10.000 de ducaţi, numit „munus honorarium”, calitate în care participă ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani si încheie o serie de tratate cu ţări europene, de pe o poziţie de egalitate. principatul nu includea Banatul ( stăpânit de turci) şi nici Crişana, după 1660, transformată în vilayet, cu centrul la Oradea.
În 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania, dar nu reuşeşte să-şi îndeplinească visul de a uni cele trei ţări surori: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi.
La sfârşitul secolului XVII, Transilvania intră în componenţa imperiului austriac., ca principat autonom. Invazia austriacă se produce în 1685 iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Serbia, turcii cedează austriecilor Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavoni, Banatul rămânând sub stăpânire turcă până în 1718.
În aceasta perioadă în Transilvania au loc o serie de mişcări spirituale, prin care se solicita unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt ce a constituit deschiderea căii spre emanciparea culturală a românilor transilvăneni. Blajul a devenit un centru de spiritualitate românească odată cu stabilirea reşedinţei Bisericii Române Unite de către episcopul Inocenţiu Micu-Klein în această localitate simbol, punând în acelaşi timp bazele Şcolii Ardelene. Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crişanei, au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.
Rărirea populaţiei transilvane în timpu celor aproximativ 150 de ani scurşi de la 1526, după eliberarea ei de sub suzeranitatea turcească, a determinat Curtea de la Viena să repopuleze ţinuturile transilvane , aducând colonişti şvabi şi admiţând români din Moldova şi Ţara Românească, care emigrau din cauza stăpânirii fanariote. S-au înregistrat însă şi mişcări ale populaţiei din Ardeal în sens opus, spre Moldova şi Ţara Românească. Recensămintele populaţiei efectuate de către Imperiul Austriac în 1712-1713 atestă existenţa unei majorităţi româneşti clare în rândurile populaţiei din Transilvania.
Între anii 1868 şi 1918, Transilvania afost încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare, implementată de autoritățile maghiare. Nemulțumirile și opoziția multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil în regiunea multietnică Transilvaniei înainte de 1918.
La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Ungaria își proclamă independența, incluzând în teritoriul său și Transilvania.
În aceste condiții, conducătorii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918.
Prin actul istoric de la 1 decembrie 1918, se realizează visul de veacuri al românilor şi Transilvania este alipită României. După unirea din 1918 cu România, timp de un an și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului român, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.
Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuniști, care proclamă Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaționale.
La data de 4 iunie 1920 , prin tratatul de la Trianon se delimitează frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia, se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres, un tratat dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureșul istoric și din Banat. Puterile Antantei au insistat însă pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial.
Este bine cunoscută străduinţa Ungariei, între cele două războaie mondiale, de a anula Tratatul de la Trianon, considerat a fi o nedreptate istorică. Horty, conducătorul maghiar din perioada interbelică susţinea cu tărie că România este „inamicul numărul unu al Ungariei, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei”.
Prăbuşirea sistemului de alianţe ale României (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), în contextul ascensiunii Germaniei naziste oferă un culoar favorabil Ungariei, de a cere revizuirea fontierei cu România, de după Primul Război Mondial.
Astfel că, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Ungaria smulge României teritoriul actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timiș și Caraș-Severin) au rămas în componența regatului României.
Revenirea la graniţele stabilite la 1 ianuarie 1938 între România şi Ungaria (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) se înfăptuieşte de-abia în 1947, prin tratatele de la Paris.
Iată, în linii mari, care a fost succesiunea evenimentelor istorice petrecute de-alungul veacurilor în „ţara de dincole de pădure” – Transilvania.
Ce fac maghiarii în România de astăzi?
Evenimentele care se succed neaşteptat în sfera politicului din România începutului de mileniu III, vizând încercările de re-maghiarizare a Transilvaniei istorice, graţie clasei politice UDMR-iste, se desfăşoară nestingherite şi sunt agreate şi încurajate de către guvernul maghiar. Poruncile “comănduirii” de la Budapesta sunt respectate cu sfinţenie de prepuşii lor în Guvernul României de azi şi toate acţiunile pe care se străduiesc să le întreprindă în acest sens din 1990 încoace, stau mărturie vie a luptei pentru atingerea aceluiaşi “nobil” scop, de reconstituire a Ungariei “Mari”.
Suntem îndreptăţiţi să ne exprimăm îngrijorarea faţă de atitudinea şi acţiunile etnicilor maghiari de la putere, faţă de străduinţa lor necontenită de a organiza cât mai multe şi mai ample acţiuni în întâmpinarea înfăptuirii re-maghiarizării, care se manifestă în România acestor timpuri.
În data de 15 martie 2011, de Ziua Naţională a Ungariei, un extremist maghiar din Miercurea Ciuc s-a dedat la un fapt incalificabil, batjocorind memoria unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului românesc, Avram Iancu. Asemeni hortiştilor, care au dezlănţuit teroarea printre românii din Transilvania săvârşind cele mai cumplite atrocităţi şi împărţind chinuri şi moarte celor care le-au stat în cale, acest criminal modern hortist, trăgea spre spânzurătoare, cu ştreangul de gât, un trup de păpuşă în costum moţesc, reprezentându-l pe Avram Iancu. Cu sânge rece şi o meticulozitate de criminal versat, a agăţat de o grindă păpuşa, simulându-i spânzurarea. Şi asta se petrecea într-un loc public, în centrul oraşului Miercurea Ciuc, în văzul trecătorilor, copii şi adulţi, într-o regiune (Harghita) înfierbântată de extremismul celor care defilează mereu cu stindardul autonomiei asa zisului ţinut secuiesc pe la toate forurile naţionale şi internaţionale!
Întâmplarea din 15 martie este un exemplu edificator al faptului că maghiarii nu se mai tem de nimic, ne denigrează pe faţă, ridică steagul secuiesc pe-o instituţie fundamentală, permite unui vicepreşedinte al Ungariei să se laude că susţine autonomia. Este o lecţie de cinism fără precedent şi un afront adus unui neam întreg.
Cine a fost Avram Iancu? Un mare român, un erou al neamului şi-un neînfricat luptător pentru drepturile românilor, în propria lor ţară, Transilvania.
Cu ce şi pe cine a deranjat Avram Iancu (1824-1872), fiu de ţăran moţ de la Vidra, intelectual ardelean, avocat de profesie, care a avut un rol deosebit în Revoluţia Română de la 1848 din Transilvania? A luptat doar pentru drepturile românilor! El a fost conducătorul de fapt al ţinutului Ţării Moţilor, din Munţii Apuseni, fiind în 1849 în fruntea armatei românilor transilvăneni, aliată cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluţionare ungare ale lui Kossuth, împotrivindu-se proclamării de către acesta, a unui stat naţional ungar care să includă şi Transilvania.
Avram Iancu a fost „soldatul conştient al ideii naţionale”, a cărui spadă „a lovit de la înălţimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui” – după cum spunea Aron Cotruş, o personalitate a literaturii române postbelice. Avram Iancu, „verigă dintr-un lanţ de evoluţiune universală” care s-a înfăţişat „de la început într-o armură complexă de luptător pentru soarta integrală a unui neam”. El a avut curajul să susţină ideile românismului în faţa împăratului habsburg Franz Iosef, să refuze o decoraţie în cabinetul acestuia şi să-i spună: „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.
Şi-acum, într-o societate românească civilizată, în care sunt respectate drepturile minorităţilor naţionale şi poate li se permite mult prea mult faţă de cât ar trebui, un extremist maghiar săvârşeşte o faptă impardonabilă, batjocorindu-ne eroul naţional.
Alte exmple: dacă facem o incursiune prin evenimentele petrecute în Clujul ultimilor ani, ceea ce constatăm ne îngrozeşte! Cu prilejul aşa zisei reinaugurări a statuii lui Matei Corvin – unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, care a condus ţara între 1458 şi 1490 -, forţele extremiste declarate au organizat o acţiune de etalare a urii şi dispreţului faţă de România, acţiune clară de tip extremis fascist.
Tot la Cluj, promovarea valorilor cultural-artistice ungureşti se bucură de alocarea unor sume uriaşe din partea Ministerului Culturii, la conducerea căruia se află un ministru UDMR-ist, în persoana domnului Kelemen Hunor.Un exemplu clar, şi destul de recent este diferenţa dintre sumele alocate Operei Maghiare şi cele destinate Operei Române din Cluj în anul 2010 – mărturie stau cifrele! Pentru proiectele culturale româneşti nu sunt bani, însă pentru colaborările cu instituţii de profil din Ungaria şi nenumăratele delegaţii efectuate în scopul schimburilor de experienţă nu există bariere financiare!
Exemplele pot continua făcându-se referire şi la alte judeţe din Ardeal, dar ar ocupa prea mult timp pentru a le enumera.
La 25 august 2011, senatorului PSD, Lia Olguţa Vasilescu, a făcut o declaraţie publică, la Conferinţa de presă organizată la Craiova, conform căreia “extremiştii maghiari se pregătesc să emită o monedă, denumită SIC, care să ruleze strict în Ţinutul Secuiesc”, criticând aspru Guvernul Boc pentru neluarea de atitudine în faţa unei astfel de iniţiative. În declaraţia sa, senatorul PSD susţine că în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş “oficialii maghiari au început să recunoască faptul că au în vedere înfiinţarea unei bănci care ar urma să se numească Siculorum Bes-Bank, denumire care vine de la Ţinutul Secuiesc, şi care ar urma să emită un SIC”. “Este un atac direct la adresa suveranităţii statului român!” – declară Lia Olguţa Vasilescu.
Sunt multe întrebări fără răspunsuri clare şi susţinute din partea celor responsabili de păstrarea unui echilibru în abordarea problemelor naţionale ale statelor membre UE. Sunt multe întrebări la care proprii noştri guvernanţi nu dau şi nu vor să dea răspunsurile pe care poporul român le aşteaptă.
Oare acest gen de acţiuni – alături de multe altele organizate fără teamă de către conducătorii maghiari, susţinute şi finanţate de către “dispozitivul central” de la Budapesta -, ce demonstrează ? Nu cumva că ungurii vor din nou o Ungarie “Mare”? Vor oare o reeditare a Dictatului de la Viena?
Ungurii cred că au drepturi pe care de fapt nu le au, şi am ilustrat acest fapt prin însăşi istoria Transilvaniei prezentată, în linii mari, în cele prezentate anterior. Însă ei au acea „credinţă fanatică” în apartenenţa Transilvaniei la regatul ungar.
Credinţa noastră, a românilor, în drepturile noastre este puternică şi de netăgăduit,este credinţa în revoluţionarii de la 1848 care au pus bazele statului român modern, ca apoi să-şi câştige independenţa!
Da, aceeaşi „credinţă fanatică” în unitatea naţională a avut-o naţiunea română când a fost încercată de Primul Război Mondial şi apoi şi-a împlinit visul prin înfăptuirea României Mari!
Nu acceptăm să stăm nepăsători faţă de ceea ce se petrece azi într-o ţară în care tânara generaţie învaţă din manuale de istorie golite de conţinutul lor patriotic, la sugestia liderilor maghiari. Nu accepatăm ca România să rămână o ţară fără busolă şi să al cărei scop să se îndepărteze de intereseul naţional!
De ce NU, Ungariei „Mari!”
Niciodată n-a existat Ungaria “Mare”,dar România Mare a fost şi este o realitate istorică, nu o fantasmă! Niciodată Principatul medieval ungar, plăsmuire a Bisericii Catolice, nu s-a putut compara, printre altele, ca omogenitate etnică, cu Principatele Române! Până la evenimentele de la Mohacs, timp de 500 de ani, regii Ungariei, de origine maghiară se pot număra pe degete, şi asta spune mult! Transilvania continuă să existe alături de principatele – surori Moldova şi Ţara Românească, dar Ungaria dispare, după 1527! Noi, românii, existăm în filele unei istorii, nu ne pot contesta dăinuirea, ca naţie, nici falsificatorii istoriei şi nici cei care deformează realitatea istorică, susţinând contrariul.
Transilvania devine principat autonom după înfrângerea ungurilor la Mohacs! Noi am avut principi ardeleni, dar trecuţi la calvinism – drept urmare, în secuime s-au produs fisuri în populaţia românească, ponderea românilor ajungând la un prag inadmisibil de 5%, deşi natalitatea românească se ridica la cote superioare faţă de secuime în aceste regiuni! În statistici, toţi românii care vorbeau ungureşte erau evidenţiaţi ca unguri! De-alungul istoriei, cine şi-a mai permis să facă aşa ceva cu o naţie de sine stătătoare, ca naţia română? Desfiinţarea şcolilor româneşti au produs o deznaţionalizare cruntă iar obligarea copiilor români de a urma şcolile ungureşti a avut urmări grave: “En olah vaghok” , “Eu sunt român”! – iată cum îşi declinau naţionalitatea puii de român!
După încheierea alianţei celor trei naţii (ungurii, saşii şi secuii), cunoscută sub denumirea “Unio Trium Nationum”, după Răscoala de la Bobâlna şi după “Pactul celor patru religii (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), religia ortodoxă era “tolerată” în Transilvania… Cum se poate ca religia ortodoxă să devină “religie tolerată” într-o vatră românească în care copiii români au fost creştinaţi cu multe secole înaintea ungurilor? Cum se poate ca naţia română să fie o naţie tolerată în propria ei ţară, Transilvania? Noi, românii aparţinem de drept acestui pământ!
De unde a existat (şi încă mai există) atâta înverşunare şi ură în sufletul maghiarilor, îndreptată împotriva întregii suflări româneşti din Ardeal? Ce dovadă mai bună a existenţei acestei uri diabolice am putea avea decât raderea de pe suprafaţa pământului nostru strămoşesc a celor 230 de sate româneşti în timpul Revoluţiei de la 1848, când 40.000 de români au căzut în luptă şi pagubele au depăşit 30 de milioane de florini-aur?
De ce au defilat ungurii sub stindardul respectării legii naţionalităţilor, când procesul de maghiarizare a cunoscut culmile gloriei sale pe timpul guvernării odioase a baronului Dezider Banffi (1895-1899), proces de o virulenţă neîntâlnită până atunci? Respectând legea naţionalităţilor au desfiinţat oare şi Partidul Naţional Român din Transilvania?
De ce românii care au trăit în suferinţă mulţi ani sub dominaţie maghiară nu au recurs la răzbunare şi au fost toleranţi şi împăciuitori, după ce şi-au câştigat libertatea, pe când românii care au rămas în Ungaria au suportat un regim drastic de discriminare şi maghiarizare permanentă?
Există o mulţime de motive care ne determină să nu rămânem nepăsători la ceea ce se petrece în România şi să luăm atitudine în faţa celor care vor mai mult decât li se cuvine şi râvnesc, fără nicio jenă, la ceva ce nu le aparţine şi nici nu le-a aparţinut vreodată. Noi nu suntem o naţiune răzbunătoare, suntem un popor paşnic şi primitor, am trăit în bune relaţii cu naţiile care s-au stabilit de-alungul istoriei pe pământul transilvan, fie că au fost unguri, saşi, secui sau alte popoare. Însă, ce este al nostru apărăm cu sfinţenie! Şi Transilvania ne aparţine, aparţine României Mari şi nu Ungariei iar dreptul incontestabil asupra pământului transilvan îl au şi l-au avut dintotdeauna, românii – ISTORIA este dovada şi documentele ei!
