Mara Popescu Vasilca -fragment din Romanul Paula împlinire târzie

Canada

     Paula stătea în fața geamului, privea cum ninge. Era în Canada cu amintirile pe care le păstrase, din nou singură. După ce locuise trei ani în Italia cu Giovanni, se întrebă de ce destinul nu a lăsat-o acasă şi a dus-o pe drumuri necunoscute, departe de toţi, de fata, nepotul şi mama ei. Se liniştise, lucra la Universitate, era liberă şi nu trebuia să dea socoteală nimănui. Fiica ei era căsătorită, avea un băiat în clasa a doua, avea un servici bun și un soț, așa și așa. Adică…

Plecase în Italia, la un bărbat despre care nu ştia aproape nimic, a trebuit să cerceteze, să înţeleagă cine e şi, îndeosebi, cum trebuie să se poarte ca să nu îl dezamăgească, şi pentru ea însemna foarte mult să nu fie ratată ultima ocazie. Paula era răbdătoare şi voia să câştige încrederea lui.

Cel mai trist e când o femeie acceptă o relaţie cu un străin, crezând că viaţa ei se va schimba radical. Cred că sunt şi femei norocoase, care au întâlnit asemenea persoane care le-au schimbat viaţa şi le-au dăruit totul fără eforturi. Dar Paula crezu că nu a avut noroc nici de data asta. Destinul iar o chinuia şi o trimitea la luptă cu necunoscutul.

Giovanni era gospodar, priceput, dar relaţia lor era limitată, adică nimic deosebit. Fusese şi el amărât, a emigrat de tânăr cu soţia şi un copil de şase luni în faşă. Când au ajuns în Canada, iarna, la Halifax, vaporul trecea printre sloiurile imense de gheaţă care băteau în tabla vaporului cu oarecare răutate, voia să le atragă atenţia că au venit la muncă, nu la distracţie. Înfriguraţi, amărâţi şi flămânzi, au coborât în port, unde îi aştepta poliţia portuară. După controlul documentelor de identitate şi certificatele eliberate de biserica catolică, religia fiind obligatorie catolică, au fost examinaţi de medicii care îi consultau cu mare atenţie. Apoi primeau documentele la ieşire, unde trebuiau să-i aştepte cei ce au garantat pentru ei, prieteni sau chiar membri de familie. Din Halifax au plecat la Montreal, unde au stat câteva zile, după care au trebuit să plece la alte aproape patru mii de kilometri cu trenul. Au făcut o săptămână, spre nord, unde temperatura era de multe ori sub – 40 de grade, iarna…

Îi povestea Paulei cât de greu a fost şi cât au suferit din cauza frigului, cât au muncit la îndoit etrieri pentru construcţii în oraşul care abia începuse să se construiască, şi cât de greu a fost şi pentru soţia care trebuia să se ocupe de casă şi copii în condiţii limitate de trai. Paula avea lacrimi în ochi de câte ori povestea prin câte situaţii grele au trecut până când au reuşit să aibă prima lor casă şi cât au muncit ca să o repare şi să o vândă, ca să poată să cumpere una mai bună, şi tot aşa, până când au ajuns, după mulţi ani, să aibă o casă acceptabilă, chiar comodă, doar că anii au trecut şi ei, supuşi atâtor greutăţi şi neajunsuri, cu copiii deja mari, au hotărât să se despartă. Aşa că el şi-a luat geanta de voiaj, a lăsat totul şi a plecat în Italia, la o verişoară care avea o casă cu două etaje, imensă, elegantă şi foarte spaţioasă, cu balcoane lungi cât faţada, o scară exterioară pe partea dreaptă care înscria un arc larg, scări de trei metri şi multe vase cu muşcate înflorite, mari şi proaspete, albe, roz şi roşu intens, pe fiecare treaptă, pe dreapta şi pe stânga. Curtea era plină cu plante exotice, în mijlocul curţii era un bazin cu peşti coloraţi înconjurat de flori şi plante decorative. Era un paradis terestru, cu lămâi şi palmieri prin toată curtea printre flori şi plante. Acolo spera Giovanni să-şi refacă viaţa cu Marzia, sora soţului verişoarei lui. Asta, până când l-a cunoscut pe nepotul Paulei cu care s-a împrietenit, fiind comunicativi, glumeţi şi simpatici. Aşa că a fost uşor să se împrietenească. La ei văzuse fotografia Paulei şi a insistat să o cunoască foarte repede. Marzia îi propusese să cumpere o casă lângă Roma, crezând că e bogat. Dacă a văzut că nu are bani, s-a retras. Aşa că el a vrut să vină în România repede, repede, să o cunoască şi să o ia cu el, dar numai dacă i-ar fi plăcut de ea. Îi şi spusese nepotului ei că dacă nu-i place, nu vrea să aibă o relaţie, şi să nu se supere, să rămână prieteni în continuare.

Întâlnirea cu Paula a fost plăcută. Nu se aştepta să cunoască o doamnă elegantă şi distinsă, care să vrea să-l însoţească pe drumul vieţii, atât cât ar mai fi fost. Şi ei îi plăcuse de el, mai ales că era curioasă să cunoască pe cineva care trăise în America, a fost de acord, aşa că a plecat fără să stea pe gânduri. Când a ajuns în Italia, i-a cunoscut rudele şi prietenii, care, când au auzit de curajul lui de a veni în România după ea şi că au hotărât atât de repede să convieţuiască, abia aşteptau să o vadă şi să o cunoască. Totul se petrecea la treizeci de kilometri de Roma, într-o zonă rezidenţială, cu vile şi oameni aşezaţi. O luase el de la aeroport, venise cu nepotul lui care era mai practic. Când au ajuns pe Via Appia Antica, la ieşirea din Roma, Giovanni îi spuse:

-Paula, vezi, ăsta e unul dintre cele mai cunoscute drumuri din întreaga lume, care leagă Roma de colţurile îndepărtate ale Imperiului. E lung de cinci sute şaizeci de kilometri, este pavat cu pietre romane autentice.

-Știi cine a făcut proiectul?

-Nu, nu îmi amintesc. 

-Bine, spuse Paula.

După vreo douăzeci de minute au ajuns într-un loc unde, pe un piedestal de piatră era o placă unde era scris. Au coborât. Paula citi: Proiectul a fost făcut de Appius Claudius, Censor al Romei. În rest ce spusese el scria şi acolo.

Giovanni nu a pierdut ocazia să se apropie de ea. Atunci Paula îl îmbrăţişă şi-l sărută pe obraz cu drag. Începuse o prietenie cu el, un bărbat interesant, care nu ştia nici el cum să facă, nu voia să fie exagerat, lăsa ca timpul să-i apropie sau să-i îndepărteze. Se studiau discret şi încercau să nu exagereze, să fie educaţi şi respectuoşi. După ce s-au odihnit câteva ore, se pregăteau să meargă în vizită. Ea îmbracă un costumaş de vară, violet pal, cu fond uşor lucios şi cu buline de mărimea unei monede de un leu, de aceeaşi culoare, uşor conturate în relief. Încălţă o sanda cu toc. Era o culoare cuminte şi foarte indicată pentru o vizită. El avea o cămaşă bej deschis, cu pantaloni bej mai închis decât cămaşa, era elegant şi mirosea frumos. Prietenii lui erau adunaţi cu toţii la Franco, care locuia pe aceeaşi stradă, peste drum de vila lui Nicolla şi Rossa, mai la stânga, cu trei vile. Poarta de la intrare era deschisă, semn că mai erau musafiri care trebuiau să vină sau poate erau ei ultimii, deşi ora era cea indicată de ei când au făcut invitaţia. Giovanni era punctual şi de cuvânt. Asta îi plăcea Paulei.