Deziderat şi scop al întregii vieţi pentru mulţi români, Unirea a alimentat dorinţa, imaginaţia şi vrerea unor elite, a aprins şi a ţinut vie flacăra speranţei în inimile a milioane de români din tot cuprinsul spaţiului carpato-danubiano-pontic. Freamătul dorinţelor şi al speranţelor era resimţit ca adierea unui înmiresmat vânticel de primăvară încă de la formarea cnezatelor şi voivodatelor pe teritoriul vechii Dacii. Pentru crearea unui stat unitar în graniţele fireşti rămase de la Burebista şi Decebal, au curs valuri de cerneală, pârâie de lacrimi, dar mai ales au curs nesfârşite râuri de sânge, vărsat muceniceşte de către oastea cea mare-poporul român.
Conştiinţa vrerii de a vedea între aceleaşi graniţe toate părţile locuite de români nu a simţit-o Mihai Viteazul ad-hoc, aşa într-un moment fugar de reflexie ci era un punct ce strălucea în culori aurii în mintea şi voinţa sa de oţel. Această conştiinţă au supt-o odată cu laptele la sânul mamei toate generaţiile de români împletindu-se inestricabil cu credinţa creştin-ortodoxă, constituind împreună fundamentul apartenenţei la un neam şi o credintă, baza speranţei şi a moralităţii. La lumina şi căldura emanate de dorinţa seculară de a se vedea uniţi, înaintemergătorii poporului şi iluminaţii săi au scris pagini nemuritoare de diplomaţie şi glorie a spiritului, probate în cancelariile şi saloanele lumii civilizate unde au susţinut cauza ţării lor în faţa preaputernicilor acelor zile. Să amintim doar pe Vodă Brâncoveanu şi ai săi cei patru fii, martiri ai neamului cu toţii, pe Horea şi ale sale cele patru drumuri per pedes apostolorum la măritul împărat, pe Mitropolitul Andrei Şaguna şi pe Nicolae Bălcescu, pe Avram Iancu şi ale sale vizite la Viena, pe Pop de Băseşti, pe Flondor şi pe Iuliu Maniu. Tocmai fiindcă nu era din sânge românesc, dar era în primul rând de sânge nobil şi apoi şi de sânge albastru, nu trebuie să o uităm pe Regina României, Maria. N-avem dreptul să uităm diligenţele şi eforturile bazate pe relaţiile, prestanţa şi farmecul personal ale Reginei, pentru recunoaşterea eforturilor, meritelor şi drepturilor câştigate de către popor pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial.
Rezultantă a tributului de sânge românesc vărsat în prima conflagraţie mondială şi a pertractărilor şi demersurilor unor ilustre nume ale politicii şi diplomaţiei române, Unirea a dezvoltat o asemenea speranţă şi un asemenea entuziasm încât momentul era asemănat cu apariţia unui soare strălucitor după o prea îndelungată şi neagră noapte. Lacrimile de bucurie tindeau să şteargă din memoria colectivă mileniul de împilare şi creştineasca iertare tindea să se sălăşluiască între oprimaţi şi oprimatori. Marile spirite ale vremii îndemnau lumea românească la o horă a unirii în ritmurile căreia să nu mai fie decât flori şi armonie. Se depuneau într-un îndepărtat colţ de memorie, bine ferecate, toate relele unui mileniu de zbucium, împilare, deznădejdi dar şi de speranţe. Se aflau ferecate în acea cutie a Pandorei şi supliciul lui Gheorghe Doja şi al lui Horea şi Cloşca şi „isprăvile” generalului Bem şi ale celor 13 generali, se dorea vindecarea rănilor provocate în suflete de către Unio Trium Naţionum şi se dorea iertat supliciul lui Ion Buteanu la Iosăşel şi înşelatele aşteptări ale lui Avram Iancu şi ale milioanelor de truditori cu sapa şi coasa care le erau şi unelte şi arme, care doreau să-şi vadă naţiunea fericită. Ce s-a ales astăzi din toate aceste aşteptări? Unde s-a ajuns în procesul unirii, mai ales în cuget şi simţiri, cum bine a intuit poetul ca era necesar, a celor de cetăţenie şi naţionalitate română din cele patru colţuri de ţară? În ce prag s-a opintit apoi, unirea cu românii a celor de cetăţenie română dar de naţionalitate alta decât româna? Cum răsplătim astăzi moartea mucenicească şi suferinţele descrise aici şi mai ales cele nescrise decât în memoria milioanelor de anonimi ale căror oase au fost ori rupte cu roata ori au albit câmpurile de luptă, pierind cu nimbul victoriei iminente întipărit pe feţele lor? Îndreptându-ne astăzi privirea spre Răsărit, spre fraţii noştri de peste Prut, observăm că la greşelile săvârşite pe ambele maluri ale Prutului de către succesivele conduceri perindate în cele trei oraşe româneşti, Chişinău, Cernăuţi şi Bucureşti, se adaugă ca o imensă piatră de moară aşa numitul „Sindrom Stockholm” care descurajează şi lasă deocamdată fără speranţă firavele tentative de unire. În lipsă de ceva autentic şi viguros ne mulţumim cu toţii, oameni de rând şi conducători, cu surogate de tipul: „şansa noastră de unire stă în unirea sub cupola uniunii europene” etc, etc. În relaţiile bilaterale directe ne-am împotmolit însă în capetele podurilor de flori… Ce imagine se desfăşoară în faţa noastră dacă ne îndreptăm privirea, dar mai ales luarea-aminte, spre vestul ţării şi spre relaţiile sale cu restul societăţii româneşti? Integrarea, acceptarea şi asimilarea celor veniţi în Ardeal, în general din motive de ordin economic din celelalte provincii româneşti mai puţin dezvoltate şi mai puţin civilizate s-a petrecut sub semnul normalităţii şi al interesului comun. Dovada cea mai elocventă a integrării organice a celor aciuaţi de doar câteva decenii în Ardeal este faptul că oraşe simandicoase şi exclusiviste ca Braşovul şi Clujul au astăzi primari moldoveni, ceea ce înseamnă fără putinţă de tăgadă că acceptarea, asimilarea şi integrarea unor nou-veniţi a avut succes. Este o dovadă în plus că stirpea din care s-au zămislit, unii şi alţii este una şi aceeaşi, codul lor genetic, caracterele lor ereditare sunt comune. Astfel că ei pot fi asemănaţi cu degetele unei mâini, unde dacă unul e degetul mare, celălalt e cel arătător şi împreună cu celelalte formează în vremuri bune o palmă întinsă spre lume şi în vremuri de restrişte un pumn arătat vitejeşte vrăşmaşului.
În relaţiile cu centrul ţării, Bucureştiul, situaţia este diferită. Din ce vedem şi auzim despre ce ştiu şi ce înţeleg unii dintre cei care se exprimă de la Bucureşti, despre Ardeal, ne dăm seama că nici nu ştiu bine şi din înăuntrul lor problemele existente şi nici nu se apleacă asupra acestora pentru a le pricepe, pentru a dovedi astfel că ştiu despre ce vorbesc. Ce să înţelegem noi cei din Ardeal, dacă un profesor universitar din Bucureşti, care este şi consilier prezidenţial spune la televizor că nu înţelege ce problemă aşa mare este dacă va trebui să mergem la Târgu Mureş cu paşaport? Un alt european de pripas, redactor la o altă oficină de televiziune, întreabă superior şi în bătaie de joc, cu privire la Ardeal, că ce o să facă ungurii cu Ardealul, o sa îl ducă în Ungaria?
De unde să ştie un specimen ca aceştia despre oasele frânte a milioane de oameni în decursul istoriei şi ce ştiu ei despre „treceţi batalioane române Carpaţii” pentru a putea merge noi oriunde în ţară fără paşaport, de unde să ştie ei că borna de hotar de la Predeal stă şi azi mărturie că nu e nevoie să ducă Ardealul nicăieri ci e suficient să fie mutată graniţa pe după el, cum a mai fost.
Ce să înţelegem cei din Ardeal, când preşedintele nostru al tuturor, în loc să fie aplaudat este huiduit, de către cetăţeni romani, aflaţi şi unii şi alţii în patria lor, când domnia sa afirmă că nu vrea să rupă ţara? Ce să înţelegem când preşedintele nostru, din motive electorale sau din dorinţa de a părea european le spune celor interesaţi că nu poate rupe ţara pentru că nu permite Constituţia? Ori credea preşedintele, atunci când punea Constituţia ca un zid în faţa furtunii ce va să vină, că cineva va pricepe că aceasta, Constituţia, e actul suprem de voinţă al întregii ţări şi ca atare reprezintă cel mai puternic stăvilar contra unor dorinţe malefice şi tot mai făţişe şi explicite? Of Doamne! Santa simplicitas! Adică acesta e singurul impediment? Dacă ar permite Constituţia ar fi ca şi făcută manopera? În acest caz, înseamnă, prin urmare, că nu trebuie decât să schimbăm Constituţia şi rezolvarea cazului ar deveni o bagatelă, nu? Aşa se poate înţelege redus la absurd, ceea ce preşedintele spera să fie argumentul suprem. Cum este posibil aşa ceva? Nu cumva procedând în acest fel demonstrăm că jertfele înaintaşilor devin superflue şi una peste alta pe de-întregul inutile din moment ce până la urma urmei, ceea ce au câştigat ei murind pe câmpurile de luptă ca nişte eroi, dăm de bună voie, noi, astăzi? Nu cumva, dacă procedăm astfel, ne umplem de ridicol când mergem fariseic băţoşi şi chipurile pătrunşi de măreţia momentului şi depunem jerbe de flori la locurile ce semnifică mari momente ale naţiei? Dacă pentru o parte din lumea bucureşteană, Ardealul e încă ceva îndepărtat şi oarecum confuz şi dacă pentru mulţi Ardealul înseamnă doar pălincă şi o bucătărie care încântă cerul gurii, putem trage concluzia că unirea în cuget şi simţiri mai are de aşteptat o vreme. Ştiind însă că la nivel psihologic, mental şi emoţional compatibilităţile în sânul societăţii se realizează într-un mod mult mai complex şi elaborat, „reacţiile” de asimilare, acceptare sau respingere având o „chimie” proprie, ne face să credem că suntem pe drumul cel bun şi că într-un viitor previzibil se va desăvârşi procesul de formare a unor trăiri şi simţăminte, dacă nu identice măcar omogene. Iar când anii îşi vor aşeza pulberea asupra frustrărilor de ieri şi de azi ale istoriei relaţiilor popoarelor din „butoiul cu pulbere al Europei” şi când urmaşii noştri vor evalua după principii noi relaţiile dintre ţările lor, sper să se ajungă, în sfârşit, la un nou modus-vivendi, de aşa manieră, ca cea mai mare şi strălucitoare zi a istoriei unora, să nu mai fie considerată ca cea mai neagră zi a istoriei altora.
