De dincolo
E prea departe mâna mea acum,
Deși o văd ea nu-mi mai aparține,
Cum flacăra n-o regăsesc în fum,
Nici grâul nu-l mai regăsesc în pâine.
Contururile simt cum se topesc,
Culorile din formă se destramă,
Aud în mine glasul îngeresc,
Ca un ecou de dincolo de vamă.
Lumina albăstruie mă-nfăşoară
Şi mâinile nu mi le pot privi,
Mi-e sufletul uşor ca o vioară,
De parcă-n zorii-n mine s-ar ivi.
Şi tot ce scriu e ca o rugăciune,
Cuvintele de dincolo mă cheamă,
Oricât aş vrea nu mă mai pot opune,
Să nu mă pierd în altă hologramă.
Din lumina cea pură
M-am întors de pe drum, din lumina cea pură,
Să rămân lângă îngeri, a fost prea curând,
Am lăsat şapte vieţi înscrise-n scriptură
Şi-am venit să-mplinim al cerului gând.
Într-un vis neumblat de păsări măiestre,
M-ai chemat să zburăm în vinerea mare
Şi în piept i-ai făcut privirii ferestre,
Să primim amândoi de la cer dezlegare.
Am văzut lunecând, de pe trup, în oglindă,
Ca un voal ridicat de pe-un chip de mireasă,
O umbră albastră ce încerca să cuprindă,
Oceanul de visuri din inima noastră.
M-am întors să rămân și-am rămas lângă tine,
Dar mă tem uneori că e totul pierdut,
Se vor naşte oricum alte umbre în mine
Şi mă dor, şi mă dor, că iar te-am durut.
Ultima moarte
Nu mai ştiu de mult nimic despre mine,
S-au întors acasă păsările oarbe
Și roua stelară îmi umblă prin vine,
Ca seva pe care pământul o soarbe.
O flăcără-albastră în piept se aprinde,
Genunchii mă dor de-atâta tăcere,
Hai, vino, iubite, și mâna-mi întinde,
Se-aude un clopot vorbind de-nviere.
Doar salcia-n verde mai stă îmbrăcată,
Miroase a toamnă chemarea din nai
Și frunza din palme rămâne uscată,
Ce vis și ce fugă e drumul spre rai!
Cuvintele parcă-s întoarse pe dos,
Pe aripi de înger se scrie o carte,
Simt vinul de rodii cum umblă prin os,
Să scoată afară și ultima moarte.
Urma unei stele
Azi cuta de pe frunte îmi pare mai adâncă,
Simt urma unei stele ce a plecat spre nord,
A îngheţat lumina ca apa grea în stâncă
Şi focul se-ntețește lovind mereu în cord.
Altarele sunt goale, e linişte-n grădină,
S-a dezbrăcat de toamnă şi ultimul copac,
Din pleoape curge-adesea doar o lumină lină,
Când chipul blând al mamei apare în cerdac.
Privirea mi se pierde ca o scânteie-n noapte,
Mă doare depărtarea de parcă n-aş fi eu,
Căci fructele tăcerii le-am adunat necoapte,
Ne’nţelegând durerea ca dar din Dumnezeu.
Din muguri curge seva ca streaşina la case,
Când iarna se desparte de albul cel mai pur
Şi viforul se-ascunde în măduva din oase,
Cum se ascunde luna în nori ca-n abajur.
Pe-un drum săpat în lacrimi se-ntoarce primăvara,
În urma unei stele doar aurore cresc
Şi vântul de pe umeri mi-a ridicat povara,
Ca rănile luminii să-nvăţ să le iubesc.
Visând
Se face prea târziu în depărtare,
Cuvintele din matcă au ieșit,
Le-am construit în piept o închisoare,
Dar lacrimile iar le-au înroșit.
Mă tot privesc de-o vreme în oglindă,
Mi-a înflorit în păr un curcubeu
Şi ochii mei încercă să cuprindă,
Cărarea dreaptă către Dumnezeu.
Imaginile toate-s răsturnate,
Triunghiurile au plecat din cerc
Şi cerul parcă e adus de spate,
Visând la cochilia unui melc.
Oricâte taine ar avea izvorul,
Fântânile din pietre sunt zidite
Şi-n miezul lor se scrie viitorul,
Cu lacrima tăcerii infinite.
Cea de-a doua tăcere
Din cerc în cerc triunghiuri se desfac,
Iar apele nu mai încap pe jgheaburi,
Se poate-ntoarce viaţa-n vârf de ac
Şi stelele se pot topi în aburi.
Din neguri străveziul se desprinde
Un fulger nou devine albăstriu,
Sub pleoapa mea lumina se aprinde,
Eu în tăcere mă întorc să-ţi scriu.
Nu mai înşir cuvinte la-ntâmplare,
Mi-e rugul răsucit pe după mâini
Pe lacrimi coborâte, stropi de soare,
În aburul din miezul unei pâini.
De vrei să mă priveşti de-aproape,
Cum soarele supuşii şi-i priveşte,
Ascunde-mă în golul dintre ape,
Să-ți fiu tăcerea care izbăveşte.
Poarta
E tot mai mare cercul de lumină,
Pe margini e tivit cu foc albastru,
Iar în biserici îngerii se-nchină,
Punând pe taler ultimul piastru.
Luntrașii vin de dincolo de zare,
Se-aud cântând în grai nepământesc,
Căci luntrile au început să zboare
Și vâslele în zare se topesc.
În urma lor culorile sunt pale,
Dar le aduni în cercul curcubeu
Și visele tresar între petale,
Ca veșnicia într-un ochi de zeu.
Îți regăsești oglinda la intrare,
Imaginea îţi pare răsturnată,
Dar cum mirarea-i clipă trecătoare,
Te reîntorci să mai priveşti o dată.
