„Maria Tănase este cel dintâi autentic rapsod al acestui pământ. Când o aud pe Maria, glasul şi cântecele ei le intuiesc venind din străfundul milenarei plămade thracice. Mă regăsesc cu tot ce e mai bun în mine, în stihurile şi melodiile interpretate de ea.
(Mihail Sadoveanu)
Din aburul pământului străbun, răsfirat ca din pâinea fierbinte în prag de sărbătoare, sub adierea dimineţelor însorite peste care picură mireasma sfântă a acestui Neam Dacoromân, multimilenar şi arhibinecuvântat, Dumnezeu luă rotunjimea horei, legănarea apei, tremurul căprioarei, îmbrăţişarea dorului, tulnicul doinei Oltului, surâsul soarelui, cutezanţa ierbii, broderia florilor, murmurul baladei Jiului, bocetul codrului, firul legendei Dunării, zborul pescăruşilor, semeţia haiducului, zurgălăii Colindului, neastâmpărul codobaturei, zbuciumul Nistrului, vârtejul vântului, splendoarea dansului, nestatornicia cucului, sfiala fecioarei, nectarul mierii, sprâncenele spicului bălai, minunăţia albinei, văpaia focului, iuţeala gândului, caierul norilor, borangicul stelelor, majestatea păunului, trilul ciocârliei, voroneţul liliacului, lacrima smirnei, mustul ciorchinelui, gingăşia ghiocelului, verdele temerar al bradului, madrigalul rândunelelor în sulemeneala zorilor îmbujoraţi, candelabrul de nard al salcâmului, Iia curcubeului, jertfa mieilor, rapsodia pădurii, chiotul nunţii, iureşul izbânzilor dace, dârzenia de granit a Dochiei, îngemănarea Gliei-Auroră a omenirii cu Crucea Învierii Domnului, psalmul ascetului, filocalia Cuvântului divin în mirajul grăirii de taină, serafica frumuseţe a Liturghiei ortodoxe, armonia Duhului Sfânt şi dăruirea supraîngerească a Fecioarei Maria.
Apoi, împletindu-le în dumnezeiasca Sa rugăciune a inimii… făcu Cântecul popular românesc, din care a odrăslit deodată Măria Sa, Ţăranul!
Falnic ca un Poem sublim…
Iar din susurul lui de azur, s-a ridicat în văzduh,
Pasărea măiastră a Daciei regale,
Maria Tănase!
După ce Atotcreatorul a zămislit Folclorul divin străbun şi Rapsozii lui de aur, a zâmbit şi a fredonat pe vioara sufletului românesc dumnezeiasca Sa Cântarea.
————————————————————————-
Între puţinele clipe când nu era pe scenă și în care îi cântă doar sufletul, Maria broda amintirile îmbujorate de mugurii copilăriei, cu impresiile, emoţiile, trăirile de copil care au fascinat-o: „Ceea ce m-a impresionat prima oară şi m-a făcut să-mi dau seama de viaţă a fost o zi de primăvară, în care ieşind din casă, am văzut pământul răsturnat al grădinii scoţând aburi… Îmi mai amintesc că, să tot fi avut cinci ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpuşi care avea baraca pe cheiul Dâmboviţei. Fiind mică, ţăranii mă duceau în braţe. Ţin minte că păpuşile erau îmbrăcate naţional. În aceeaşi măsură, ca şi respiraţia pământului, mă impresiona felul cum oamenii de la ţară explicau pe loc şi cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o comparau cu o întâmplare din satul lor. Copilăria mi-a crescut printre astfel de oameni, printre ţărani, de la care am învăţat să şi cânt, în grădină, la tata.” (Gaby Michailescu-Maria cea fără de moarte. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 12)
Maria a fost croită din verticalitatea Bradului temerar, înveşmântat în legendele străbunilor păstori, ctitori de neam şi de ţară, în doinele Fecioarelor amazoane, care au zidit cu iscusinţa jertfei lor neclintitele hotare, în baladele ce-şi freamătă sângele atâtor viteji, în vechile hrisoave voievodale în care s-a aşezat Neamul, în cazaniile Schiturilor care ne-au brodat dreapta credinţă, în stejăristul datinilor şi obiceiurilor în care a odrăslit ghinda regală a Vlăstarelor dace. Bradul acela permanent verde, în care îşi are culcuş Colindul Naşterii, ce-şi reazimă fruntea de veşnicie, aruncându-şi privirile hăt, departe în zenitul istoriei, îmbrăţişind Glia cu braţele sale vânjoase şi cucernice.
Maria Tănase, spune prietenul şi impresarul ei de o viaţă Gaby Michailescu, este o Leliţă semeaţă cu garoafe albe în deschizătura sânilor. Legănându-şi umerii ca la râu, cântă cu ochii închişi, smulgând fiecărei note alba petală lăsată să alunece printre degete pe dâra melodioasă… Sparge tonurile, îşi apropie o clipă mângâierea dulcei armonii, ca apoi să fremete codrul… Modulaţiile aduc ecoul pădurilor… Doinitoarea are colnice, vâlcele şi soare în glas. (ibid. p. 11) Prelinsă din roua florilor şi crescută în mărgăritarul precumpănitor al destinului, Maria rămâne o încântătoare primăvară îndrăgostită de Neam şi de cântec. Întrupată în cântec, cântecul a odrăslit în ea înmiresmând-o.
Rugată să spună trăirea cântecului românesc, Maria cântă, mărturisindu-şi poezia cântării: „Interpretându-l, e cea mai mare satisfacţie pe care am trăit-o în lume. E sensul dăruirii mele neamului drag.” (ibid.18)
„Cântecul nostru strămoşesc în cântecul ei este ca un zbor ceresc spre veşnicia Neamului, spre dumnezeiasca Hristică Iubire. Este un freamăt sublim al Dorului sfânt. Inima ei se zbate pe sub streaşina soarelui savurându-i lumina. Sufletul i se atârnă de Coloana Infinitului, acest Şir permanent de preoţi şi poeţi, dascăli şi mame, artişti şi rapsozi, fecioare şi eroi, bunici şi martiri, voievozi şi vlădici, monahi şi ţărani, sfinţi şi mărturisitori.
Adevăratul cântec românesc, remarcă biograful-impresar, al ei, continuă peste ţară, perpetuând iubirea de neam… Nu se poate mai mare şi mai sus… Apariţia ei pe aceste tărâmuri a limpezit mersul firii demiurgic. Numai ea a simţit-o, că fusese sortită să ardă pe rugul dăruirii sale într-o cumplită întraripare… Primăvara roiau razele de soare în zumzetul albinelor şi se topea lumina în trilurile de privighetori, în livada lui Ion Corneliu Tănase, cea cu duzi. Cădelniţa floarea de salcâm puritate, în vreme ce brazdele pământului proaspăt întors abureau, duh sfânt al bunilor străbunilor noştri, în margine de oraş, sub turlele Văcăreştilor… De pe-atunci, de-abuşilea, iubită de gâze şi flori, Maria urca în lumină ca un miracol, supusă chemării cerurilor înalte, ascultând poveştile adâncului gliei strămoşeşti. Între pământ şi cer, mai târziu, va doini tulburător, făcând risipă de sânge cu fiecare cântec, arzând făclie la ambele capete pentru neamul care a dat-o şi ea i s-a dat! Aleanul muzicii s-a tupilat în ea, ca să se crucifice mesianic în armonii nebănuite pentru adevăratul cântec românesc al ei, unicul. Tragismul trecutului, cu ale sale vitregii, avea să sune în vocea ei doină, bocet, ciuleandră, dând de furcă adversităţilor de neam, lacome, blestemate, înfiorând zările întinse şi pârâind în străfunduri oasele străbunilor… Nemurirea Mariei trebuieşte apărată lângă Eminescu, în azurul veşniciei româneşti. Toate astea mi le-a şoptit fiecare adiere de ram, fiecare pală de vânt, fiecare troiţă răstignită pe drum de ţară.” (ibid. p. 19, 21)
„Riscurile gândurilor sale le-a măcinat în făina curată a vorbirii, pe care a dospit-o în aluatul plăcut mirositor al cântecului ce ne cuminecă inimile şi sufletele încântundu-ne de frumuseţe, har, rugă, dor, poezie şi dragoste. Maria s-a întrupat în cântec şi dăruire, stăpânind zenitul cu mireasma chemării ei. Ne-a redat nouă înşine. Ne-a împletit în Noi. Vocea ei a ţesut Marama frumuseţii acestui Neam binecuvântat, brodându-i chipul ca într-o Icoană sfântă. Maria, continuă acelaşi trăitor de folclor, s-a născut neînfricată şi şi-a cântat viaţa după un cântec propriu-însuşi cântecul românesc… Lumina solară din ochii ei, părul cu reflexe albastre, legănările de trestie în furtună, fără să cedeze, cei o mie de dinţi, precumpănitori, pietricele din Prundul Bârgăului, în claritatea apelor vijelioase de munte… Vocea întregindu-i intemperiile lăuntrice, sufleteşti, ieşite din fire, ca la toţi cei mari. (ibid. p. 23)
„În soarele privirilor ei a răsărit toată cântarea noastră românească. Maria a pus lumină în cântec, apoi l-a tors în ghergheful trăirilor sacre, străbune. Fervoarea simţirii ei româneşte era puritate şi provocare a sentimentului ce se îmbrăţişează cu armonia. Spiritul ei smulgea zâmbetul senin de pe cer plămădind cântecul într-o prietenie divină, într-o frumuseţe-canon. Maria nu s-a despărţit nicicând de o persoană cu care vorbise, subliniez pentru prima oară, fără s-o sărute. Dărnicia excesivă şi această firească apropiere sufletească i-au fost superbele atuuri ale scurtei sale existenţe. Nu s-a înciudat nicicând, fiind limpede ca o noapte de Înviere, în care lumina Mântuitorului binecuvintează şi oameni, şi gâze, şi flori. (ibid. p. 53)
„Înrudită cu divinitatea Ţărânei străbune, Maria a cerut Neamului să-i împrumute cântecul încântându-ne! Timbrul ei este expresia unei Taine binecuvântate, a unui moment miraculos al omenirii, care a conceput-o veselă doinitoare, încântătoare, dăruitoare, nemuritoare privighetoare. Maria va rămâne pe vecie, spre norocul neamului, eterna pasăre măiastră a milenarului cântec românesc, Maria Tănase!” (ibid. p. 65)
„Fiecare mişcare, fiecare pas, fiecare privire, fiecare surâs, fiecare căutare, fiecare cântec, fiecare întâlnire, fiecare trăire, fiecare dor, fiecare doină, fiecare dăruire, fiecare rugă, fiecare bocet, fiecare cântare erau împletite în fiinţa ei ca nişte mărgăritare ale miracolului. Cântatul ei la ceruri, la scenă, la crâşmă este nădejdea, permanenta ei înfrăţire cu cântecul românesc, cu veacurile… Cu obârşia! Şi mai ales cu dumnezeirea, care, încă ne mai ţine!!!” (ibid. p. 92)
Toţi Munţii noştri poartă în pântecele lor, plămada sfintelor şi mucenicelor Altare. Toate câmpiile noastre poartă în sânurile lor busuiocul sfintelor moaşte ale biruitorilor daci. Toate văile şi vâlcelele noastre şi-au ţesut covoarele verzi din vinul jertfei falnicilor flăcăi ai Neamului. Toate Apele creaţiei, poartă în scutecele lor cristaline, şoaptele şi murmurul Doinelor nepieritoare. În clopotul inimii Mariei dangăne tot plânsul, întreaga sărăcia, nefasta urgie, ruşinoasa înstrăinare, zborul frânt al nădejdii, norul lăcustelor pustiitoare, prăpădul păgân, care clocoteşte în inimile vrăjmaşilor şi se revarsă peste sângele Neamului creştin şi sfânt.
De la Nistru pân-la Tisa /Tot românul plâsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân-la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii/ Au umplut omida cornii/ Şi străinul te tot paşte/ De nu te mai poţi cunoaşte;/ Sus la munte, jos pe vale,/ Şi-au făcut duşmanii cale,/ Din Sătmar pân-în Săcele /Numai vaduri ca acele,/ Vai de biet român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui.// De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi se-aşează pe la noi;/ Şi cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier,/ Zboară păsările toate/ De neagra străinătate./ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codru frate cu românul/ De săcure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă/ Sărac în ţară săracă!// Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!// Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las-Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor,/ În sama părinţilor,/ Clopotele să se tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău!// Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând!/ De-i suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori/ Îţi vin codrii-n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii ori să piară,/ Din hotară în hotară/ Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile!// (Mihai Eminescu, Pagini Alese, Ed. Regis, Bucureşti, p. 173)
Într-o pagină din amintirile sale, scriitorul Alexandru Hodoş unul din apropiaţii poetului Octavian Goga, povesteşte: „Era spre sfârşitul unei zile de vară (1937) în casa albă de la Ciucea a lui Octavian Goga. Prin ferestrele deschise se auzea murmurul Crişului, şoptind pădurii povestea lui milenară. Mâna gazdei a întors butonul cutiei de sunete vrăjite şi în odaia de lucru a meşterului a răsunat glasul adânc al lui George Folescu. Un haiduc al câmpiei româneşti de altă dată îşi cânta aleanul lui de pribegie: „Îngheţată-i Dunărea… Nu ştiu un alt artist al nostru, a spus Octavian Goga după ce se făcu tăcere, care să de-a viaţă cu atâta putere evocatoare, baladei populare munteneşti. Mă gândesc la cântecele Transilvaniei şi îmi pare rău că George Folescu nu s-a născut undeva pe Mureş sau pe Târnave. Avea argint în glas Traian Grozăvescu, dar n-a venit de la Lugoj cu vreo melodie bănăţeană. Radames nu cânta doine. Mereu aştep să se ivească un rapsod popular al Transilvaniei. Nu l-am întâlnit încă.
A sosit vremea şi acum este! am răspuns glumind meşterului. Acest rapsod există, dar nu-i un cântăreţ, ci o cântăreaţă. O cheamă Maria Tănase. Nu vocalizează după note şi n-a studiat la Conservator pe Amneris; dar a cutreierat toate ţinuturile ţării, de sub poalele Ceahlăului până în Munţii Apuseni şi şi-a cules melodiile de-a dreptul de la izvorul lor. Apă limpede într-un pocal de cristal! Duioşie, umor, tristeţe, voie-bună, toată poezia sufletului popular vibrează în glasul ei cald şi pătrunzător. Nu-i o interpretă a cântecului; e cântecul însuşi! Aş dori s-o ascultaţi într-o zi… Câteva seri mai târziu, am auzit la radio, împreună, o suită de cântece populare din repertoriul Mariei Tănase. Ca şi cum ar fi ghicit că o ascultă poetul „Oltului”, Maria Tănase alesese cântece din Transilvania: „Nici acela nu-i ficior…”; „Oraţia de nuntă”, „Pe Mureş şi pe Târnave” ş.a.”
Octavian Goga a fost cucerit de la început. I-a plăcut vocea plină de culoare, frazarea inteligentă, sinceritatea simţirii, dar i-a surprins mai ales stilul autentic al cântecului popular, proaspăt şi nealterat, ca un fruct cules de-a dreptul de pe ramura lui. „Strigă în horă ca un flăcău din Ţara Oaşului, mi-a şoptit la ureche. E, într-adevăr uimitoare! Transilvăneancă? m-a întrebat. Nu, i-am răspuns râzând. E dintr-o mahala a Bucureştilor. E la ea acasă în toată ţara, ca orice artist adevărat. Mi-ar face plăcere s-o privesc cântând…” (Petre Ghiaţă/ Clery Sachelarie, Maria Tănase şi Cântecul Românesc. Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R. S. R., 1965, p.56)
Aşa cum Oltul îşi adună afluenţii, fii şi nepoţi, ca un Păstor grijuliu turmele sale, mânându-i spre Dunărea albastră, învolburând Marea cea mare, cu răzvrătirea neatârnării, aşa cântecul Mariei şi-a adunat mlădiţele mângâind cerul şi-nseninând pământul. Vremea iscusiţilor Conducători ai Neamului a înfrăţit în clipa milostivă durerile cu bucuria, dimineaţa cu nunta, visurile cu curcubeiele, lacrimile cu fecioarele, dorul cu jalea, legea cu sărbătorile, azurul cu poveştile, rugile sacre cu răzvrătirile sfinte, codrii cu feciorii, apele cu cântecele lor, Oltul cu Nistrul, Mureşul cu Cerna, Crişul cu Jiul, Târnavele cu Prutul, Argeşul cu Siretul, Ialomiţa cu Bistriţa, Dunărea cu Marea, Glia cu Crucea, Răstignirea cu Învierea, Jertfa cu mântuirea:
„Mult iscusita vremii slovă/ Nu spune clipa milostivă/ ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul/ şi veselia deopotrivă… Mărită fie dimineaţa/ Ce-a săvârşit a noastră nuntă,/ Bătrâne Olt!- cu buza arsă/ Îţi sărutăm unda căruntă.// În cetăţuia ta de apă/ Dorm cântecele noastre toate/ Şi fierbe tăinuita jale/ A visurilor sfărâmate./ Tu împleteşti în curcubeie/ Comoara lacrimilor noastre,/ Şi cel mai scump nisip tu-l duci/ În vadul Dunării albastre.// La sânul tău vin în amurguri,/ Sfioase fetele fecioare,/ Şi dimineaţa vin neveste/ Cu şorţul prins în cingătoare/ Şi vin păstori cu glugă albă,/ Din fluier povestindu-şi dorul/ Şi câte cântece şi lacrimi/ Nu duce valul, călătorul…/ Drumeţ, bătut de gânduri multe,/ Ne laşi atât de greu pe noi,/ Îmbrăţişându-ne câmpia,/ Te uiţi adesea înapoi./ Aşa domol te poartă firea,/ Căci duce unda-ţi gânditoare:/ Durerea unui neam ce-aşteaptă/ De mult o dreaptă sărbătoare.// Demult, în vremi mai mari la suflet/ Erai şi tu haiduc, moşnege,/ Când domni vicleni jurau pe spadă/ Să sfarme sfânta noastră lege;/ Tu, frate plânsetelor noastre/ Şi răzvrătirii noastre frate,/ Urlai ţărilor amarul /Mâniei tale-nfricoşate.// Cum tresăreau încremenite,/ În jocurile lor buiestre,/ Oştiri cu coifuri de aramă/ Şi roibi cu aur pe căpestre/ Când la strângerea ta de tată/ Grăbeau din codri la poiene,/ Strângând săcuri la subţioară,/ Feciorii mândrei Cosânzene.// Zdrobită-n praf, murea arama,/ Şi codrul chiotea, viteazul;/ Iar tu, frăţine, mare meşter,/ Biruitor frângeai zăgazul/ Şi-nbujorându-te la faţă,/ Treceai prin văile afunde,/ Înconvoindu-ţi îndărătnic/ Măreţul tău grumaz de unde.// Slăvite fărmituri a vremii,/ De mult v-am îngropat văleatul…/ Neputincios pari şi tu astăzi/ Te-a-ncins cu lanţuri împăratul/ Ca unda ta strivită, gemem/ Şi noi, tovarăşii tăi buni,/ Dar de ne-om prăbuşi cu toţii,/ Tu, Oltule, să ne răzbuni!// Să verşi păgân potop de apă/ Pe şesul holdelor de aur; /Să piară glia care poartă/ Înstrăinatul nost’ tezaur;/ Ţărâna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne îngroapă/ Şi să-ţi aduni apele toate/ Să ne mutăm în altă ţară!// (Octavian Goga, Poezii/Publicistică. Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 2002, p. 22)
În arta populară se aprinde, ca în Icoană, sufletul Neamului cu toată bogăţia sa sufletească şi veşnică. Numai în arta lui irumpe din străfunduri milenare seninătatea sa de geniu. Folclorul este sufletul acestui Neam ales, care-i pulsează în inimă dreapta credinţă. Împreună, folclorul şi credinţa străbună se răsfrâng integral în toată complexitatea trăirii Dorului şi a Ortodoxiei. În fiecare stih, în fiecare psalm, în fiecare strună de vioară, în fiecare suspin de fluier, în fiecare joc, în fiecare chimir, în fiecare Iie, în fiecare ştergar, în fiecare scoarţă, în fiecare catrinţă, în fiecare chilim, în fiecare mărgea, în fiecare maramă se află sufletul câte unui român, hotărât să rămână peste veacuri. Toate acestea transpuse în plan istoric, viu, capătă dimensiunea spirituală a demnităţii şi continuităţii, primenind sinteza tuturor răzvrătirilor sfinte. În vers sau viers, în rugă ori poezie, în cântec şi dans sau strigătură se împleteşte întreaga suflare şi mărturisire a sufletului creştin. Arta populară este mărturisirea publică, permanentă şi colectivă a Neamului nostru întreg.
Ciudat duhovnic,-această artă populară! mărturiseşte Patriarhul pătimirii noastre, poetul Radu Gyr. Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi pene de foc de către buzele cereşti ale Artei. O, dacă aţi şti câte bogăţii rupe dintr-un suflet, cât zbucium, cât vis, cât fior sau cât uriaş cântec interior, stau concentrate, ascunse, sintetizate, într-un singur chenar de chilim românesc, în singura unduire a liniei unei anfore, într-un singur stih de doină legănată, în singura înflorire a troiţelor noastre, pe drum prăfuit de ţară!…
„Cine ştie dacă nu chiar acesta fusese şi intenţia olarului popular: să cânte în lut îmbrăţişarea îndrăgostitului şi s-o dăruiască lumii, ascunsă în rotunjimea, aproape umană, a unui braţ de urcior… Cine ştie câte taine nu îngroapă mâinile meşterului anonim în smălţuirea unei guri de oală, a unui stih pribeag, ori în zugrăvirea ochilor unei vechi icoane pe zidurile bisericilor rurale… Dar nu numai sufletul fiecărui meşter popular, luat în parte, îşi cântă adâncurile în frântura de artă pe care o migăleşte, ci umbre şi luminişuri din sufletul unui neam întreg irump în misterul artei naţionale, o colorează, îi suflă duh, o învieţuiesc, imprimându-i totodată, un specific etnic şi altul spiritual. Să luăm, de pildă, sufletul oltenesc în arta populară. Veacurile l-au răsfrânt, lumină şi vis, în scoarţe şi chilimuri, i-au unduit neliniştile în doină, l-au izbucnit în vechea arhitectură, l-au înălţat pe la răspântii, în braţele de rugă ale troiţelor. Peceţile lui în arta populară sunt: volbură şi visătorie, năvală şi alean, vigoare şi tângă, freamăt şi leneşe melancolie, îngândurare şi răzvrătire… Clătinând azururi între izbucnirea ca o spinare de mistreţ şi cântecul limpede cu tristeţi domoale, acest specific sufletesc sudează, într-o valoare nouă,-de conţinut intern şi de relief-într-un inedit plin de încântare, luminişurile cu sobrietatea, energiile dinamice cu dorul şi visul, elanul cu melancoliile, decorativul cu substanţa spirituală. Acest specific sufletesc oltean, luat însă pe plan istoric, a avut o minunată sinteză în răscoala lui Tudor. Pandurii n-au fost numai o răzvrătire şi o dinamică, ci şi un freamăt de largă poezie. O sinteză de eroică şi vis. Un cântec şi o vitejie. La fel, în romantica Jianului şi a haiducilor olteni…Pe plan estetic, cea mai măiastră sinteză a specificului sufletesc oltean e Doina. Doina de pe Olt sau de pe Jiu. (Revista „Gândirea”, Anul XVII, nr. 4, Aprilie 1938)
Şi cine a doinit atât de cutremurător și de neînţeles de sensibil, fiind suflet în sufletul Neamului său, altcineva decât Maria Tănase?! Genialul şi inegalabilul poet Radu Gyr a tors din fiinţa sa fascinantă şi prigonită, din fiinţa sa poetică şi mărturisitoare, din fiinţa plină de iubire şi suferinţă şi un şirag de nestemate Balade. O parte închinate României, Loviştei, Bucegilor, Maramureşului, Basarabiei, Dobrogei, Dacului, Voievozilor Dragoş, Ţepeş, Ştefan, Basarab I, Ioan Vodă, Tudor, alta mănăstirilor Arnota,Tismana, Cozia, Frăsinei, dintr-un lemn, Sfântului Gheorghe, marilor boieri Eminescu şi Bălcescu, dar Doina pandurului Gheorghe şi a răzeşului Ion este admirabilă, fără egal:
„Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mâine/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/ Pentru cântecul tău, ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,/ Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ O claie de zări şi-o căciulă de stele,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Aşa ca să bei libertatea din ciuturi/ Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,/ Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti, 1993, p.6)
O altă lămurire binecuvântată a graiului, care s-a împlântat ca un hrisov ceresc pe blazonul veşniciei Neamului daco-român a fost /este şi poetul Şesurilor natale din Ţara de peste veac: Nichifor Crainic. Liturghia creaţiei lirice în care s-a intonat psalmodic viaţa ilustrului poet, teolog, eseist, filosof şi tenace român mărturisitor al dreptei credinţe străbune, Nichifor Crainic, a cădit în Sânul neamului ecouri de har, muzică şi lumină. În melodia ritmului primăvăratec profunzimea ideilor sale s-a înveşmântat în frumuseţea versurilor pline de dor, de trăire şi de sublimă splendoare. Zămislit în destinul Doinelor strămoşeşti, punctele cardinale ale religiozităţii ţărăneşti i-au fost ursitoarele care i-au nălbit gândirea, odrăslindu-i soarta misionară în fiorul divinei chemări şi al sfintei asumări hristice.
„Spre glorioasa-mi obârşie/ Cobor adânc din eu în eu,/ Sub mii şi mii de ani mă-mbie/ Din fundul vremii chipul meu…/ În doina dulce-a mamei Dochii/ Alunec din părinţi în prunci/ şi deschizând pe lume ochii,/ În cel de azi sunt cel de-atunci…// Ca soarele ce se răsfrânge/ În valul apei înmiit, în milioanele de-un sânge/ Sunt eu pe veci întipărit…// Pământul sfânt până-n hotare/ Prundit e cu strămoşii mei,/ Cucernic ridicând altare/ Pilaştrii bolţilor sunt ei…./ De mii şi mii de ani încoace/ Mă-nvârtoşez în cei ce vin/ Ca singur eu să pun soroace/ Înconvoiatului destin./ Când uneori mă-ncearcă plânsu-mi/ De cât amar am cunoscut,/ Mă-mbrăţişez pe mine însumi/ Cel încă-n vreme nenăscut./ Tresaltă-n mine milioane/ Cu viitoru-n ei răsfrânt/ Şi-n iureşul eternei goane/ Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.// (Nichifor Crainic- Eu)
Maria, cea care renăscea şi pe marile scene ale lumii dar și în pridvorul țăranului strămutat în mahala, a trăit inegalabil și total aceeași metaforă a poetului: „Tresaltă-n mine milioane/ Cu viitoru-n ei răsfrânt/ Şi-n iureşul eternei goane/ Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.”
Sunt mulţi „cutezători calici”, astăzi, ca şi ieri, unii zice-se chiar rapsozi ca Leşe, care se pot ridica la înălţimea, lumina, demnitatea, trăirea, jertfa, muzica, versul, bucuria împlinirii şi dăruirii complete Neamului şi lui Dumnezeu întru veşnicie doar atunci când se privesc pe sine în oglindă! Maria, Măiastra din Carpaţi, îşi are locul pe veşnicie în sufletul Neamului său şi în istoria cea adevărată a cântecului românesc, fapt ce nu a depins niciodată de părerea celor ce, încercând să urce artistic, reuşesc să coboare ca oameni, neputinţa fiind uneori greu de învins!
(sfârşitul primei părţi)
