MARIANA ANGHEL
POETUL EUGEN DORCESCU – LAUDATIO
Felicităm astăzi un redutabil poet, un autentic om de cultură din Timișoara literar-artistică și universitară, pe maestrul Eugen Dorcescu! Poet român de anvergură europeană, cunoscut în Europa mai ales prin poeziile traduse în limba spaniolă, Eugen Dorcescu ne-a surprins cu vigoarea și tinerețea Domniei sale, oferindu-ne – la cei 80 de minunați ani ai săi –, un volum de psalmi originali, APROAPELE. 111 Psalmi și alte poeme, volum apărut prin osteneala și „insistența” distinsei sale soții, Mirela-Ioana Dorcescu, cea care a valorizat cu deosebită grijă manuscrisele poetului. Salutăm cu bucurie, așadar, apariția volumului APROAPELE. 111 Psalmi și alte poeme (Timișoara, Editura Eurostampa, 2022), ce se adaugă celorlaltor volume de versuri, cele mai recente fiind: antologia Biblice (ediția a II-a, 2021), Agonia caniculei (2019), Elegiile de la Carani (2017), antologia ne-varietur, 608 pagini, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015). Timpul nu ne ajunge să trecem în revistă toate cărțile Domniei sale, dar vom aminti neapărat monumentalele volume de jurnal Îngerul Adâncului și Adam, apărute, ambele, în 2020 (peste 1000 de pagini), și premiate de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România. Într-un cuvânt, salutăm opera omnia a marelui poet Eugen Dorcescu, aflat astăzi sub semnul aniversar aici, la Filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor.
Cine este Eugen Dorcescu? Cei mai multi dintre Dumneavoastră îl cunoașteți foarte bine și încă de mulți ani. Pentru că el este aici acasă și, decenii la rând, aici ați clădit împreună o mare familie de scriitori, de iubitori ai cărții, un bastion cultural al Timișoarei. Eu mă voi opri doar la câteva aspecte ale operei domniei sale. Cărturar de modă veche și pasionat de carte, în care vede un „bun” cu valoare patrimonială, Eugen Dorcescu este un scriitor complex. A avut rubrică permanentă la revista „Orizont”, unde comenta, între altele, și poeziile de debut, a fost redactor-șef și director al Editurii Facla, iar ca redactor și editor de carte a trimis spre tipar și a girat lucrările (și destinele) unor importanți scriitori contemporani, cărora le-a intuit/recunoscut de la început înzestrarea; i-aș aminti doar pe Victoria Milescu, Constantin Stancu, Marcel Tolcea, Gheorghe Mocuța, cărora le-a vegheat debutul. Eugen Dorcescu este și un excelent eseist, un critic literar de mare finețe, un stilist și un semiotician notabil. În domeniul teoriei literare, lui îi aparține o teorie originală a metaforei („inducția metaforică”), o definiție proprie a simbolului: „Simbolul este expresia lingvistică a unei realități antropocosmice” (1978). Această definiție a fost omologată de Ivan Evseev în 1983 și considerată un instrument de referință pentru critica literară actuală. Eugen Dorcescu a abordat literatura drept „un sistem spiritual care există dincolo de noi”, și a făcut distincția între poeta genuinus, poeta doctus și poeta artifex. „Poetul genuin se preocupă de relația omului cu Creatorul său. Dacă n-ar fi găsit poezia în lumea în care s-a născut, poetul genuin ar fi inventat-o. Spre această receptare a valorilor suntem chemați”, ne învață Eugen Dorcescu. De referință sunt amplele studii de poetică intitulate Embleme ale realității (1978) și Poetica nonimanenței (2009). În prima, a introdus modelul aplicării celebrei „secțiuni de aur” în cercetarea acelor texte poetice care trezesc „simțământul capodoperei”, în cealaltă, a definitivat modelul formal și semantic al metaforei, schițat în teza sa de doctorat Metafora poetică, publicată la București (Editura Cartea Românească, 1975).
Subtil analist al vieții cetății, dar și fin introspect al propriilor trăiri, iubitor de profunzimi, poetul nota în volumul de jurnal Îngerul Adâncului: „Mă rog lui Dumnezeu să mă ajute în a-mi rândui viața în așa fel, încât să mi se releve tot mai limpede esența ei spirituală” (p.28). Eugen Dorcescu nu scrie la întâmplare, după cum chiar domnia sa a afirmat în numeroase rânduri: „Nu am scris niciun vers netrăit”. Valoarea poeziei sale derivă din structura sa spirituală, ancorată deplin în Scripturile Sfinte și în învățătura Evangheliei. Scrisul lui viu, lucid, adevărat, este o jertfă, e suferință condensată, e revoltă împotriva trupului care-i încetinește urcușul spiritual, e pătrundere a tainelor, căutare a Prezenței sau rugăciune și împăcare deplină.
În expresie, Eugen Dorcescu este un aristocrat, un creator incomod, greu de descifrat și de înțeles pentru cei neinițiați. Așa cum au remarcat numeroși analiști ai poeziei sale, din țară și din străinătate (Mircea Lăzărescu, Zenovie Cârlugea, Mirela-Ioana Borchin, Livius Petru Bercea, Florin Corneliu Popovici, Lucian Bureriu, Ana Pop Sîrbu, Veronica Balaj, Preot dr. Ionel Popescu, Preot dr. Ioan Bude, Preot Horia Țâru, Iulian Chivu, Elisabeta Bogățan, Constantin Stancu, Ticu Leontescu, Silvia-Gabriela Almăjan, Anișoara-Violeta Cîra, Mariana Pâșlea, Monica M. Condan, Marian-Cătălin Ciobanu, Maria-Daniela Pănăzan, George Stroia, Horiana Țâru, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, Luis León Barreto, Jaime Siles, Rosa Lentini, Maria Cinta Montagut, Luis Sanz Irles, Claude Le Bigot etc. etc.), versurile dorcesciene sunt încărcate de vibrație ascensională, de tensiune lirică, la care se adaugă frumuseți prozodice și trăiri mistice înfricoșătoare, pentru că ne revelează un spirit liber, viu, în plin elan spiritual.
Eugen Dorcescu este un scriitor din sfera estetică a sublimului (Mirela-Ioana Borchin, Andrés Sánchez Robayna). Fascinat de mister, de ceea ce se află „peste margine” (L. Blaga), Eugen Dorcescu cultivă poezia spirituală, a ființei, se apropie smerit, ca un hieratic scrib, de tainele divine și scrutează cerul și limitele de sub cer cu luciditatea unui profet („Nimic nu e aicea. Totu-i peste”).
Între scriitorii și poeții contemporani, el este „cel dintâi chemat” la diortosirea textului sacru, cel dintâi chemat la slujirea Cuvântului și versificarea textelor poetice ale Vechiului Testament: Psalmii, Pildele, Ecclesiastul și Rugăciunea regelui Manase.
În recentul volum APROAPELE, sunt 111 psalmi originali, iar numărul lor este simbolic, căci „reprezintă de 3 ori cifra omului în picioare”, o imagine a aspirației dintotdeauna a individului spre Dumnezeul cel Unul în Treime, ne lămurește Mirela-Ioana Dorcescu în Nota asupra ediției. Psalmii aceștia originali au fost scriși în intervalul cuprins după definitivarea Psalmilor în versuri și înainte de colaborarea poetului la editarea Bibliei (2001), în ediția jubiliară, versiunea diortosită de Mitropolitul Bartolomeu Anania. Volumul de față, dedicat, In memoriam, chiar celebrului Ierarh, oglindește profunda, permanentă legătură dintre eul liric creator și Creatorul absolut. Psalmistul este însuși Eugen Dorcescu.
Primul poem, intitulat Prolog, ni-l înfățișează pe Eugen Dorcescu profund conștient de dramatismul condiției umane: „sunt ancorat pe viață-n suferință”. Eul liric își dezvăluie chinurile ființei, spunând despre sine: „știu cine sunt și știu ce mi se cere”. El nu găsește răspunsuri raționale la „nebunia Crucii”. În versul final, este evident că poetul așteaptă indicibile soluții mai presus de fire, căci, în ordinea creației: „nu-ntrevede nimic, nimic, nimic”.
Voi supune atenției trei psalmi din volumul APROAPELE, relevanți pentru modul cum reușește Eugen Dorcescu să încripteze în versuri trăirile sale mistice. Psalmul 11 este un psalm al Proniei divine. Eul liric observă și recunoaște legile creației, datul primordial, conform căruia toate se supun Ziditorului. „Răsare soarele./ Moartea-și potrivește, grijulie, cântarele./ Viața, de-asemeni, alege,/ vietățile-ntregi, dintre cele/ betege”. Grija Lui pentru om, făptura neînsemnată (dacă ar fi să o raportăm la măreția universului), este exprimată voalat și delicat. Creatorul are măsură și grijă pentru tot și toate, în cele mai mici detalii ale bucuriei și ale suferinței: „Chiar și cafeaua cu zaț/ chiar și felia – ce mestec – de zgură”.
Psalmul 46 seamănă la nivel discursiv cu chemarea profeților sau cu chemarea la apostolie a primilor ucenici. „Am luat înștiințare în/ vis./ Calea mi-ai dat și/ spre ea m-ai trimis”. În lumea confraților în ale poeziei, Eugen Dorcescu se simte solitar, dar nu se teme, întrucât își cunoaște vocația, misiunea și știe cine este Cel care l-a chemat. „Iată-mă, dar,/ călător solitar,/ fără desagă, fără toiag/ fără popas, lângă/ prag,/ doar cu o singură haină,/ mergând înspre și/ dinspre/ cetatea de taină”. Nu se amărăște, nu ezită când realizează că are, asemenea apostolilor, „o singură haină”; cuvântul său este simplu, dar învestit cu putere, cu autoritate spirituală. La finalul psalmului, asemenea profeților, poetul se cutremură de înălțimea slujirii la care a fost chemat, se smerește și se întreabă retoric: „Cine-s eu să mă/ caute EL?”
Psalmul 109 ne dezvăluie dramatismul condiției umane, continua luptă pentru despătimire: „Inscripție pe palma mâinii stânge: / «Sunt un izvor de plasmă și de sânge»./ La fel îi pare minții ne-nțelepte/ Luceafărul din palma mâinii drepte”. Următoarele versuri fac aluzie la jertfa de pe cruce și la taina mântuirii prin suferință. „Făptura de pământ”, chiar dacă nu poate desluși bine această „taină a Crucii”, o intuiește și o acceptă, pentru că, în ordinea spirituală, crucea este altarul care transfigurează creația: „Acest tablou, stiut atât de bine,/ E, deopotrivă, dincolo și-n sine,/ Îl învelește cerul ca-ntr-o haină,/ În aura de raze și de taină,/ În marea taină, ce prefiră-n mână,/ Dintru-nceput, făptura de țărână./ Iisus cel viu aminte ne aduce/ Că nu e mântuire fără Cruce”.
De ce a ales poetul Eugen Dorcescu textul sacru ca punct de referință în creația sa și nu s-a aplecat spre alt tip de poezie, alta decât cea al cărei subiect este Ființa? Găsim răspunsul în Jurnal: „Textul sacru are, între altele, puterea de a elibera de idoli… Observi dimensiunea exactă a oricărui existent” (Îngerul Adâncului, p. 70). Un alt răspuns este cel legat de conștiința talantului care acționează ca un imperativ moral, după cum citim în Jurnal: „Într-o lume haotică, dezarticulată, mă străduiesc să nu-mi irosesc harul. Căci nu-mi aparține. L-am primit, mi s-a dat” (Ibidem, p. 308) Temele fundamentale ale poeziei dorcesciene se regăsesc și în cei 111 Psalmi: Dumnezeu, dorul de Dumnezeu, dragostea, însingurarea, suferința, moartea, lăuntricitatea, adâncul/abisul, angoasa, rugăciunea, crucea, elanul mistic, paradisul. Evocând atât de uman și de sublim totodată lupta dintre materie și spirit, viața spirituală aflată într-un continuu balans între asceză și mistică, Eugen Dorcescu a alcătuit, pentru a defini propria ființare întru Ființă, o adevărată epopee lirică a condiției umane.
De aceea, este recunoscut drept o importantă „voce literară” a orașului, un poet cu vocația monumentalului. Vizionar, conștient de dramatismul vremurilor pe care le trăim și de enclavizarea literară, Eugen Dorcescu și Mirela-Ioana Dorcescu au creat o școală de literatură: o școală fără note, fără catalog, dar o școală în care discipolii – profesori, literați, iubitori de carte – citesc, scriu, publică, dar, mai presus de atât, sunt îndrumați de mentorii lor, deveniți – în școală – profesori exigenți.
În final, mărturisesc că știu: pentru poetul Eugen Dorcescu abisul și urcușul spiritual continuă. Onest, demn, integru, exigent îndeosebi cu sine, Eugen Dorcescu este pentru noi un model de factură spirituală, imaginea elocventă a „unui clasic în viață”. El este Poetul care a scris despre o lume în care și pentru care Dumnezeu există. Opera lui are vocația universalului. Citindu-i versurile, în română sau în traduceri, este imposibil să nu le intuiești valoarea, să nu te regăsești în trăirile, în spaimele, în căutările, în căderile și în vibrațiile mistice ale Poetului.
LA MULȚI ANI, DOMNULE EUGEN DORCESCU!
