MARIANA ANGHEL
POEZIA MĂRTURISIRII
Volumul La Ghetsemani, în ediție trilingvă (limba română, limba engleză, limba germană), al poetei Zoia Elena Deju, apărut la Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2009, cu o prefaţă de Grigore Smeu și cu un text de Gheorghe Grigurcu pe coperta a IV-a, constituie o sinteză uimitoare de spiritualitate, viață, durere, suferință, rugăciuni închinate Fiului lui Dumnezeu, trăiri exprimate și neexprimate, dar intuite, declarate, într-un entuziasm liric înveșmântat în delicatețe și smerenie. Din punct de vedere compozițional, volumul de poezii este structurat în trei secțiuni: Vas al iubirii, Pară de foc și Ghetsimani, secțiuni care comunică la nivel ideatic și liric, urmând un traseu al smereniei și devenirii spirituale, care se cristalizează în final cu exprimarea plină de credință a nădejdii mântuirii.
Poeziile din volumul La Ghetsemani sunt alcătuite din câte trei versuri, un fel de haiku adaptate lirismului confesiv, cu o uriașă forță de construcție a universului poetic. Poeziile suprind trăiri condensate, stilizate și au pronunțat caracter orant și mărturisitor. Poeta Zoia Elena Deju se roagă, invocă, se tânguie, se prihănește pe sine în gesturi de umilință și se cutremură în fața ascunsei Prezențe: „Te caut, Te ascunzi de mine –/ Umbra Ta uriașă/ uneori mă-nspăimântă!” Natura este prezentă doar ca fundal, unul diafan, în micropsalmii Zoiei Elena Deju. Natura și elementele cosmice, din imagini artistice și alegorice, slujesc doar pentru descrierea unor trăiri, experiențe sau deveniri spirituale. Astfel, citim: „plumbuitele picioare –/ rătăceau prin tenebre/ pierdusem cărarea” (p. 7), căci este „alunecos drumul către Tine” (p. 20). Elemente din natură devin motive artistice în psalmii poetei: „spinii Tăi sădiți/ în inima mea” (p. 24) să mă facă pământ roditor: „pământ roditor fi-voi/ întru deznădejde/ și bucurie!” (p. 34). Metafora își crește forța de sugestie prin apelul la imagini ale purității: „iubirea, ca roua crinilor”, „îmbracă în rouă de înger/ sufletu-mi” (p. 12), astfel, „roua și nectarul să le culeg!” (p. 43).
Centrul de greutate al poemelor doamnei Zoia Elena Deju nu este natura, ci omul în căutarea grației și a Ființei de viață dătătoare. Eul liric rugător este în centrul acestui univers, care se va restaura odată cu ființa umană mântuită și sfințită prin har. Primul ciclu, Vas al iubirii, propune o reîntoarcere la realitățile căderii originare: „plumbuitele picioare –/ rătăceau prin tenebre” (p. 7). Trupul își pierde suplețea, devine greu, picioarele sunt „plumbuite”, iar „tenebrele” iau locul luminii. În limba engleză, traducerea acestui micropsalm amintește de călătoria prin „valea umbrei morții” (Psalmul 22) din psalmii biblici: ”My leaded legs/ were wandering into darkness –/ I had lost Your way” (p. 7). Dramatismul căderii este ipostaziat în ultimul vers: „pierdusem cărarea”, cu alte cuvinte, retradus: „am pierdut Calea (care duce spre Tine)”. Poeta nu rămâne ancorată în această cădere originară, ci mulțumește Domnului pentru darul mântuirii: „Din osândire –/ ai scos sufletul meu/ Mântuitorule!” (p. 6) Omul devine astfel „vas al iubirii”, spre care se îndreaptă grația divină. Primii micropsalmi cântă această bucurie a renașterii prin har: „În tânguiri/ de Lumină lină,/ mă îmbrac în Hristos!” (p. 4) Primele întâlniri cu Domnul sunt experiențe de lumină. Aluziile la Taina botezului sunt evidente: „mă îmbrac în Hristos”, căci „În ocean de lacrimi –/ m-a scăldat raza ochiului Tău,/ luminându-mă!” (p. 8). Darurile Duhului primite în Taina mirungerii sunt numite aici „podoabe”: „Lasă-mă –/ să mă împodobesc cu Tine/ în fiecare zi!” Transpare aici aluzia la psalmul biblic al creației, Psalmul 103: „Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”. O imagine asemănătoare, a hainei de lumină/ a botezului, întâlnim și în alt micropsalm: „cu slava Ta să mă îmbraci” (p. 17). De acum înainte se configurează aventura în istorie a omului, dar și a persoanei, existență plină de încercări, peste care poeta imploră pronia divină: „ochiul Tău revărsat/ peste ocean de patimi/ veghează necredinței noastre!” (p. 10). Versul comunică intertextual cu discursuri biblice: „să fie ochii Tăi cu luare aminte la glasul rugăciunii mele!” (Neemia 1, 6; Psalmul 129, 2). Imaginea atotcuprinzătoare a „ochiului divin”, care vede tot, dar și acoperă tot, se lovește, la antipod, de nepăsarea și „necredința noastră”. Chiar și în stare de ființă căzută, urmărită de „demonii necredinței” (p. 12), poeta recunoaște Izvorul vieții și al nemuririi: „Tu, Doamne –/ ești hrana și sângele meu,/ care Te strigă!” (p. 11). Această unire tainică cu Domnul, vizibilă mai ales prin Euharistie, este surprinsă în traducerea surprinzător de teologică a micropsalmului în limba engleză: ”You, my Lord,/ are my bread and my blood” (p. 11). Dorul după Dumnezeu se amplifică, tensiunea lirică crește pe măsura unei spovedanii reluate gradual: „din deșertăciune –/ înalț cugetul” (p. 13), „neputința mea – / pe cerul Tău” (p. 14), „obosit de păcate” (p. 15), „izbăvirea Ta/ pune-o în rana sufletului!” (p. 17), „sufletul smerit/ caută Cărarea Împărăției!” (p. 18). O mărturisire smerită și grandios conturată poetic în versurile: „Mila ta –/ precum argintul curat;/ Iartă necredinței noastre!” (p. 21). Poeta conștientizează puțina noastră credință în raport cu mila și iubirea divină revărsate peste noi și, asemenea tatălui din Evanghelie, exclamă: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24). Eul liric este însetat de lumină, de Ființă, de aceea poeta imploră: „mila Ta” (p. 21), „cupa Ta” (p. 19), „Te conturez în zenit/ Iluminează-mă!” (p. 20), „revarsă Harul” (p. 22), pentru că „doar în Lumină –/ strălucește fața Ta/ mult Milostive!” (p. 23).
Secțiunea a doua, intitulată Pară de foc, continuă același drum al crucii și al rugăciunii, până la unirea deplină cu gândul divin: „nu moartea/ ci îndreptarea păcătosului doresc” (p. 43). Aluzia la textul evanghelic este izbitoare și nenumărate sunt versurile care comunică intertextual și tematic cu Sfânta Scriptură. Poeta contemplă în umilință jertfa Fiului lui Dumnezeu: „spinii tăi sădiți,/ în inima mea” (p. 24). Știe că, pe măsură ce se slobozește „din deșertăciune” (p. 26), omul lăuntric se transfigurează. De aceea, imploră: „Înnoiește cu Duh mântuitor/ sufletul/ Doamne al Milei!” (p. 26), ca să devină „Pară de foc iubirea/ pentru Tine –/ Miel înjunghiat!” (p. 27). Aici tensiunea lirică este maximă: este mai presus de orice rațiune cum Iisus, Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsă, cap. 13), se află în stare de continuă jertfă pentru om! El, Care vede adâncurile cele mai tainice ale omului – „drumeț osândit –/ în Valea Plângerii” (p. 38), știe cum se lucrează taina răului în lume: „Atâta timp cât șarpele veghează – / vor rodi mereu/ grădinile Tale!” (p. 39) Referirea la textul biblic despre pronia divină este subînțeleasă: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Rămâne o singură armă în această încleștare cosmică: „lespezită iubirea –/ mă cheamă, mă leagă,/ ca o taină a cuvântului izbăvitor!” (p. 36). Deși iubirea nu poate porunci, Mântuitorul ne-o lasă ca pe un neprețuit dar spre viață veșnică: „Dulce poruncă –/iubirea,/ ca roua crinilor” (p. 37). Poeta Zoia Elena Deju cunoaște îndeaproape Scriptura și folosește în psalmii săi procedeul paralelismului sintactic, specific textelor biblice: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul așa cum v-am iubit Eu!” (Ioan 13, 34).
Ultima parte a volumului, intitulată (omonim acestuia) La Ghetsemani, cuprinde psalmi ai tânguirii și ai bucuriei, psalmi ai umilinței și ai vederii slavei dumnezeiești. Poeta cunoaște ambivalența simbolică a „muntelui” și, în tonalitatea primilor psalmi versificați de Dosoftei, se roagă: „la Ghetsimani a șezut și am plâns – / greu e muntele Tău,/ ia-mă de mână!” (p. 44) Îndepărtarea de Dumnezeu este prezentată în termeni aluzivi, recognoscibili în textul sacru: „la râul Babilonului am șezut și am plâns” (Psalmul 136, 1). O sintagmă îndrăzneață pentru gândirea creștină, fie ea și în poezie, regăsim în versul: „păcatul se tânguie pe fruntea mea” (p. 54). Fruntea, loc al slavei, al cinstei și al prezenței divine, devine loc de tânguire. Cum e cu putință? Urmează răspunsul în versuri cu implicații teologice: „mă îmbrac în Hristos/ să-l răscumpăr” (p. 54). Dacă, la începutul volumului de micropsalmi, poeta amintea de haina botezului, teologia creștină ne învață că neofitul nu se îmbracă doar în Hristos Cel plin de slavă, ci și în Hristos Cel îndelung pătimitor. Cu siguranță, poeta cunoaște această învățătură, din moment ce știe că nu singură, ci numai în Hristos, este posibilă o astfel de răscumpărare.
Poezia descrie, din nou, un traseu ascendent al căutării lui Dumnezeu și, implicit, al creșterii spirituale: „spală Tu necredința mea” (p. 48); „Te caut, Te ascunzi de mine” (p. 46), „ca păsările –/ cu firimiturile iubirii Tale/ m-aș sătura!” (p. 49), „mă răstignesc în fiecare zi” (p. 52) și „mă sfințesc cu trupul și sângele Tău” (p. 47). Autoarea face mereu referire la faptele mântuitoare ale Domnului: piroanele, crucea, sulița, arătând o devoțiune aparte pentru rănile Domnului: „urmele ghimpilor le bandajez cu crini/ Rana din coastă o sărut!” (p. 52). Astfel, puterea Crucii, altar al mântuirii noastre, este exprimată în sentințe: „Duhuri necurate –/ alungate/ de crucea răstignirii Tale!” (p. 55). Un vers cu sonorități blagiene citim aici: „spinii de pe fruntea Ta –/ i-am sădit în inimă/ după un timp au înflorit!” (p. 57). Poeta trece mai departe și, cu aceste versuri, se aduce în prim plan jertfa cea vie, rugăciunea izvorâtă din inimă. Domnia sa tânjește după darurile duhovnicești care aduc mântuirea: „roua și nectarul să le culeg –/ nu moartea,/ ci îndreptarea păcătosului doresc!” (p. 43). Finalul volumului reia motivul rugăciunii tâlharului de pe cruce, cel care a fost iertat în ultima clipă, după o căință totală: „Pomenește-mă în Împărăția Ta –/ ofrandă osândirii/ aduc Iubirea!”
Zoia Elena Deju este „crescută în curțile Domnului”, familiarizată cu limbajul biblic și cu reprezentarea creștină a rugăciunii. Domnul Iisus Hristos, Fiul întrupat al Tatălui, este numit în psalmii săi „Mântuitor” (p. 3), „Doamne”, „Doamne al Milei” (p. 25), „Miel înjunghiat” (p. 23 ), „Christos” și „Doamne al pătimirii mele!” (p. 16). În căutarea permanentă a Ființei, omul este desemnat prin expresii din sfera imaginilor biblice și patristice: „vas al alegerii”, „vas al iubirii”, „oasele mele” (p. 30), „lut va fi trupul meu” (p. 31), „pământ roditor fi-voi” (p. 34), „drumeț osândit” (p. 31), „Viața sămânță –/ și lacrimă,/ evaporată din Tine!” (p. 33), „suflet osândit” (p. 40), „țărână și lacrimă sunt” (p. 47), „drumeț ostenit” (p. 56). Lexicul și simbolurile poeziei micropsalmilor sunt, în mare parte, de inspirație biblică: cuvânt, cărare/cale, suflet, lumină, crini, harfă, lacrimi, țărână, pământ, rană, fărădelege, demoni, credință/necredință, șarpe, deșertăciune, cuget, cer, spini, păcate, taină, miel, poruncă, mântuire, smirnă, viață. Revine, ca un fir al Ariadnei care o salvează din această mare a patimilor, „Lumina lină”. Acest motiv al luminii readuce eul liric în starea de smerenie și mângâiere și se regăsește în toate ele trei secțiuni ale volumului de micropsalmi, intitulat La Ghetsemani.
Poeta Zoia Elena Deju dovedește o sensibilitate aparte pentru trăirile spirituale, o delicatețe isihastă, un temperament larg deschis spre trăirile Ființei. Poemele ei, concentrate, axiomatice, exprimă simțămintele cele mai intime în relația sa cu Dumnezeu, cu Mântuitorul său. Universul poetic este situat într-un spațiu eminamente creștin, fără referiri specifice la un topos anume. Primează omul, cu lăuntricitatea și confesiunile sale. Ideatic vorbind, poemele se înscriu în sfera rugăciunii, iar, ca tonalitate lirică, în zona psalmilor. Poemele Zoiei Elena Deju, scrise în vecinătatea reperelor sacre, exprimă simțiri adânci și experiențe de rugăciune revelatorii, proiectate cu delicatețe spre noi. Citind aceste poeme-rugăciuni, ne regăsim cuprinși în trăirile și în dorul de Ființă, care încununează talentul, viziunea și lucrarea unei poete contemporane de o remarcabilă valoare umană și sensibilitate artistică.
