MARIANA ANGHEL
PSALMII ORIGINALI AI LUI EUGEN DORCESCU: UNIVERSUL TEMATIC
Universul poetic al psalmilor originali reuniți în volumul Aproapele. 111 psalmi și alte poeme (Editura Eurostampa, Timișoara, 2022) este unul grandios, impunător prin diversitatea temelor și viziunea teologică. Eugen Dorcescu, „văzătorul” care a cercetat tainele lumii și ale ființei, „hieraticul scrib”, care L-a căutat necontenit pe „Cel ce este” (Ieșirea 3, 14), a trăit plenar suferința, a experimentat singurătatea în mijlocul lumii, întețindu-și, cu fiecare zi și cu fiecare vers, dorul necontenit după Împărăție. Toate aceste dureri ale ființei, precum și îndoielile etern umane Eugen Dorcescu le-a exprimat în versuri de o teribilă profunzime și de o celestă frumusețe. Temele pe care le vom ilustra vizează condiția umană, implicit cea a poetului, păcatul originar/ căderea omului, întrebările omului dintotdeauna, suferința și agonia lui interioară, creația/ lumea lui Dumnezeu, dorul celestelor zidiri, trăirile mistice și unirea cu Dumnezeu. Le vom aborda și analiza, așa cum se regăsesc ele în psalmii originali (de autor, nu stihuiți) cuprinși în volumul Aproapele.
Condiția umană, în toate ipostazele ei, este arhitema psalmilor dorcescieni, căreia i se subsumează interesante subiecte. Astfel, interogației „ce este omul?”, prezentă ca un laitmotiv în cărțile didactico-poetice ale Bibliei, îi găsim corespondente incitante în poezia lui Eugen Dorcescu, prin raportarea omului la înălțimea chemării la care el nu a putut să se ridice. Conștient de prototipul divin din om, Eugen Dorcescu descifrează taina ființei umane: „Treptat și nespus de/ firesc, am aflat:/ Sunt un duh (și un trup)/ exilat” (Ps. 55). Deși izgonit din Paradis, „cum să-mi deplâng/ acest tremur adânc”, poetul nu-și pierde speranța mântuirii, ci caută comuniunea acceptându-și crucea: „Treptat și nespus de/ firesc,/ numai cu Tine vorbesc/ Mă contemplu-n sfârșit: eu însumi am fost (și/ accept) răstignit” (Ps. 55); „nu e mântuire fără Cruce” (Ps. 109). Toți oamenii resimt această durere a căderii originare și cu toții sunt „Tragice ființe, vinovate/ ființe. Ființe de soare și/ de cenușă” (Ps. 54). Pentru ilustrarea efemerității condiției umane, poetul apelează la motivul timpului curgător și al apei care se varsă ireversibil pe pământ, motiv reiterat în versuri de o uluitoare frumusețe: „… Sunt însumi esență curgătoare/ Și simt c-așa e bine, deși-i nespus de crud” (Ps. 59). Motivul apei, ca simbol al trecerii și motivul pietrei, ca semn al trăiniciei, se împletesc în psalmii dorcescieni, sugerând încleștarea dintre viață și moarte. „Eu însumi, cel de-acum, acolo sunt/ ca apa revărsată pe pământ” (Ps. 12). Aluzia biblică este evidentă: „Adu-ți aminte de Ziditorul tău… înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme roata fântânii” (Ecclesiastul 12, 6). Cf. și sentința plină de speranță din cărțile Regilor: „Noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna. Dumnezeu însă nu voiește să piardă sufletul…” (2 Regi 14, 14).
Poetul se cercetează pe sine cu „adâncă privire” și se numește „ins de duh și de pământ” (Ps. 106), „Solitar și sărac” (Ps. 37), „o iederă veche pe/ divinul obstacol” (Ps. 38), „un vas zdrobit” (Ps. 78), „un izvor de plasmă și de sânge” (Ps. 109), „făptură de/ duh și pământ” (Ps 73), „o statuie/ de piatră bătrână,/ mâncată de valuri, cu/ condeiul în mână” (Ps. 64), „Singur … /Precum un râu uitat pe-un rest de prund” (Ps. 99). Nădejdea poetului e deplin ancorată în cuvântul divin: „sunt/ viu doar prin Tine” (Ps. 70). Dedicat unui crez, „Vechi diac, întomnat” (Ps. 66), poetul are conștiința chemării sale: „Eu Te-aștept de demult, de copil” (Ps. 106). Misiunea la care a fost chemat e una profetică în spațiul literaturii: „De copil/ și până devine cenușă,/ scriitorul trăiește, vrea-nu vrea,/ în exil” (Ps. 101). Tensiunea la care viețuiește este aceea a unui mărturisitor: „Acolo-mi duc veghea și/ somnul,/ între spaime și tremur/ a vrut să stau Domnul” (Ps. 80). Scribul trăiește ca un anahoret, departe de frământările și deșertăciunile omenești, pentru a se apropia de Aproapele în care se străvede Hristos: „N-am vrăjmași. I-am/ iertat, i-am uitat./Prieteni n-am. Au/ plecat./ Prietenul meu credincios,/ multiplicat, neștiut,/ e acela-n Hristos” (Ps. 34). În finalul volumului, subiectul liric este atent, veghetor, prezent, în așteptare sfântă: „… m-am sustras somnului,/ Eu, scrib umil, în cancelaria Domnului” (Ps.111), Căruia Îi aduce și-I închină totul: „bucuria,/ nădejdea, plânsu-mi” (Ps. 103).
Dintru început, lumea creată de Dumnezeu a fost „bună foarte” (Facerea 1, 31). Omul primordial, inocent ca un copil, avea însă statura duhovnicească deplină și ar fi putut să înțeleagă, contemplându-și darurile, slava pe care o primise de la Creatorul său. De aceea omul, cununa creației divine, a fost binecuvântat de Dumnezeu „să crească și să stăpânească pământul” (Facerea 1, 28). Tema păcatului originar și a consecințelor acestei căderi este prezentată în diverse maniere în psalmii din volumul Aproapele. Bunăoară, descriind inocența și credința simplă a unui copil, Eugen Dorcescu trimite, aluziv, la starea paradisiacă: „un copil e-o ființă/ aparte./ El nu crede – ca mine, ca tine – /că totul sfârșește prin moarte” (Ps 15). „El nu știe că-i om muritor./ Universul întreg, pentru el, e și/ blând, și frumos, și ușor”. Psalmul 1, de „o sfântă simplitate”, aminteşte și de convorbirea tainică a lui Iisus cu Nicodim (Ioan, cap. 3). Ieșit din comuniunea cu Dumnezeu, omul și-a ratat ținta: „Doar atunci, când, crescând, am/ greșit,/ doar atunci, ca Adam,/ am aflat. Și-am murit” (Ps. 15). Pierzând sfințenia și cinstea cea dintâi, omul tulbură întreaga creație și devine o ființă căzută: „Rămâi ce ești: Făptură de pământ/ Mai crudă și mai tragică-ntre toate!” (Ps. 1). Tot echilibrul vieții s-a alterat, iar lucrurile și-au pierdut semnificația lor dintru început: „Totul e invers. Nimic nu mai e. Viața nu-i/ viață. Moartea nu-i moarte. Arta nu-i artă” (Ps. 98). Cu o precizie de seismograf, teribilă și neiertătoare, poetul scrutează adânc efectele devastatoare ale înstrăinării de Dumnezeu asupra echilibrului interior al ființei: „Te macină-ndoiala, deprimarea/ Și crima, și minciuna” (Ps 1). Dacă primul psalm biblic este unul de bucurie și binecuvântare, o adevărată bunăvestire pentru omul virtuos: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor!” (Psalm 1, 1), primul psalm original al poetului Eugen Dorcescu se situează la antipod. Poetul deplânge căderea omului și înstrăinarea lui de Dumnezeu. Ultimele versuri al primului psalm dorcescian sunt memorabile, căci lasă loc speranței mesianice: „O, blestemat să fii că te-ai pierdut!/ Și lăudat Acel ce nu te pierde!” (Ps. 1).
În psalmii săi originali, poetul Eugen Dorcescu adună întrebările omului dintotdeauna privind rostul lucrurilor, își exprimă îndoielile și temerile care-i macină liniștea și-i amplifică agonia. „Câte din cele văzute/ (oameni, și case, și flori, și copaci)/ sunt acum dispărute?” (Ps. 31). Întrebări simple, aproape copilărești, prin care suntem îndemnați să reflectăm la vremelnicia vieții noastre. Poetul este conștient de reazemul pe care-l află în Ziditorul Său: „De n-aș nădăjdui în/ Tine, m-aș întreba:/ Ce-am să fac?/ Sunt împresurat de vrăjmași,/ sunt lăsat deoparte, sărac” (Ps. 45). Inechitatea, vrăjmășia prietenilor și lipsa unei ordini în rosturile vieții îl fac să se întrebe, cu durere neschimbată: „Unde mi-e locul sub lună, sub soare?/ Unde mi-e chipul prin noianul de chipuri,/ Învârtejite, ciuntite, ca-n clipuri?” (Ps. 111). O altă întrebare grea, de al cărei răspuns atârnă toată truda omului sub soare este: „Ce și cât știm?” (Ibidem). Uimit de chemarea și de înzestrarea sa, autorul își recunoaște singularitatea între confrații de breaslă: „Iată-mă, dar,/ călător solitar,/ fără desagă, fără toiag,/ fără popas, lângă/ prag,/ doar cu o singură haină,/ mergând înspre și/ dinspre/ cetatea de taină” (Ps. 46). Asemenea ucenicilor lui Iisus, auster și fragil, acesta realizează înălțimea chemării sale și se întreabă smerit și uimit: „Nu cumva mă înșel?/ Cine-s eu să mă/ caute El?” (Ibidem). Neînțelegând taina suferinței, poetul se întreabă: „M-am întrebat mereu de ce și cine/ M-a fost lovit cândva atât de crunt:/ Cel Veșnic? Să m-arate așa cum sunt?” (Epilog). Asemenea psalmistului biblic, care, târziu și el, „a înțeles sfârșitul celor răi” (Ps. 72, 17), și poetul a primit, prin Duhul, răspunsul la întrebările sale: „Vrăjmașu-a fost: Cel Rău și Cel Mișel,/ Înfuriat pe Laudele Tale” (Epilog). Încredințarea primită, și anume aceea că Domnul a vegheat alături de el în toate îndoielile, spaimele și suferințele sale, i-a adus multă pace: „Acuma știu. O liniște adâncă/ Vestirea mi-a adus. Sunt izbăvit/ De gheara ce atunci m-a nimicit…” (Ibidem).
Suferința omului, chinurile ființei, lupta cu trupul, cu patimile lui, asceza, zbuciumul interior, spaima însingurării și iminența morții sunt teme care, de asemenea, traversează întregul volum al psalmilor dorcescieni. Timpul petrecut fără simțirea Prezenței se scurge golit de sens pentru făptura suferindă: „S-a scurs un an de atunci?” (Ps. 4). Fără Dumnezeu, „omul își duce în cârcă,/ tot mai greu, și mai greu,/ istoria moartă” (Ps. 98). Motivul timpului mort, fără sens și forță creatoare, apare în mulți psalmi. Condiția umană căzută suportă greu povara propriei istorii: „Un an s-a dus. Un altul reînvie/ Din timpul cât de viu, atât de mort.” (Ps. 4). Ca mai toți psalmii originali, versurile finale conțin o invocație, un strigăt de ajutor, o rugăciune de izbăvire: „Tu, ce m-ai scos o data din abis,/ Nu mă uita, Yah Elohim, mă scapă!” (Ibidem).
Lupta dintre suflet și trup, căderea în trup generează suferință și zbucium interior: „… nu pot, ca Avram, să mă rup/ de-amintiri, de rudenii, chiar de/ propriu-mi trup./ (Că) nu pot părăsi straiul meu/ omenesc” (Ps. 14). Concluzia acestei lupte pentru despătimire este că omul nu se poate mântui singur: „Desfă-mă Tu, rogu-Te, cu sfintele-Ți chei./Hai, ia-mă! Nici tu nu mă vrei?” (Ps. 16) Psalmul 18 zugrăvește un veritabil tablou impresionist al solitudinii ființei: „Înconjurat de vaiere și vânt,/ Sunt singur între boltă și pământ”. Dar această trăire nu e singulară, ci o deslușește și în viețile celorlalți: „Și-asemeni mie-i singur fiecare” (Ps. 18). Pentru a implora mila divină, poetul amintește Creatorului efemeritatea „omului de lut” în raport cu slava divină și Îl strigă: „Adună-ne! Ajută-ne! Te-ndură/ De nesfârșita inimii tortură” (Ps. 18). Invocația din finalul psalmului este covârșitoare prin tensiunea lirică a expresiei: „Ci vino, Elohim, nu zăbovi/ Și pune capăt brusc, definitiv, / Cumplitului supliciu de-a trăi!” (Ibidem). În Psalmul 48 eul liric se roagă, asemeni psalmistului biblic, „cu zdrobire de inimă”, și cere restaurarea ființei și izbăvirea de acest trup muritor: „Călăuzește-mă Tu!/ Poate-auzi cum te strig./Poate vezi cum Te-aștept”. Suferința devine asceză și despătimire: „mi-a-nflorit, așteptând,/ o cruce de sânge pe piept” (Ps. 48).
Într-un singur psalm poetul evocă întru totul abisul locul „de chinuri/ eterne, pe care/ noi l-am ales” (Ps. 51). Este un psalm greu, tenebros, care arată în ce constă dimensiunea tragică a condiției umane: refuzul iubirii. Acest păcat greu, împotriva Duhului Sfânt, ilustrează: „Adevărata,/ singura sărmanului om tragedie”, care constă în „refuzul accesului la/ Împărăție” (Ps. 51). Înzestrat cu libertate și purtător al chipului dumnezeiesc, omul, în deplină cunoștință de cauză, își periclitează veșnicia: „Refuz pe care chiar el/ îl alege,/condus de diabolica/ trupului lege” (Ps. 51). Este un poem fără speranță, care sugerează căderea definitivă din abis în abis, „lunecând, din durere-n/ durere, din regres în / regres”. Durerea este sfâșietoare, pentru că lipsește intervenția divină: Atotputernicul respectă libertatea omului și nu-i forțează alegerile.
În psalmii care oglindesc agonia ființei umane, și natura, și creația traversează aceeași stare de descompunere și decădere. Astfel, în paralel cu eroziunea spirituală, natura rezonează cu starea de spirit a eului liric. Întâlnim, pe diverse paliere, imagini morbide ale descompunerii universului fizic: „Ploaie nocturnă și neagră” (Ps. 19), „Toamna hidoasă, toamna descărnată” (Ps. 20), „același soare livid” (Ps. 39), soarele care, din astru luminos și dătător de viață, devine „fiu al infernului” ce „m-a torturat îndelung” (Ps. 43). Zilele toride, ca într-un final al istoriei, sunt prezentate în imagini apocaliptice: „Amurgul, ca un balaur de/ foc, varsă din gușă/ aburi aprinși,/ nori răsfirați/ de cenușă” (Ps. 70); „păsări nu-i cântă, în zori, în amurg, câinii/ nu-l latră;/ pâinea își coace otrava pe câmpuri/ de flăcări/ ca pe-o apocaliptică vatră” (Ps. 98). Chiar și într-un univers decăzut, Poetul are puterea să recunoască, în acest amalgam de cenușă și foc, prezența Duhului și se ridică întărit: „…lovit până-n miez,/ mă-nfior./ Mă-nfior și mă/ scutur de teluricul praf. / Vântul. Duhul. Ruah” (Ps. 76). Apele dătătoare de viață apar în alternanță cu apele moarte, setea trupului este distinctă de cea a duhului (Ps. 52), iar focul pustiitor este înlocuit de focul sacru. La vremea cuvenită, Duhul Sfânt înnoiește și preschimbă întreaga făptură: „Mori și tu. Ai să vezi/ cât de greu vei purta învelișul/ de foc sau pământ./ Și cât de ușor înviezi” (Ps. 6).
O altă temă frecventă în psalmii originali dorcescieni este imaginea împărăției celeste și dorul de a o pregusta încă de aici. Împărăția se aseamănă, întrucâtva, prin liniște și armonie, cu Grădina Edenului: „Ne-apropiem treptat de primăvară,/ Ca de-un liman dorit, ca de-un ostrov./ Cu pomi de-argint, cu flori și păsări mov,/ Într-un miraj de suflete ce zboară” (Ps. 3). Evocând această lume mirifică, poetul are un sentiment de acasă și se întreabă uluit: „De unde știu tablourile-aceste?” Nostalgia pierdutei grădini este una colectivă, ancestrală, prezentă în fiecare dintre noi. Din acest motiv, se folosește pronumele personal la persoana I, numărul plural: „Și totuși, amintirea nu ne minte/ Am fost cândva acolo și-am văzut” (Ibidem). Misterul morții este vizibil în toată creația, pornind de la o, aparent, neînsemnată frunză: „Ia o frunză în palmă și vezi/cum se sting, sub culorile zilei,/ vinișoarele-i verzi…” (Ps. 6), iar miracolul învierii trezește din amorțirea ființei orice om, oricât de aspiritual ar fi el: „Învierea din morți/ ne-nfioară, oricât/ am fi de lumești, de/netoți,/ de roboți” (Ps. 6). Îmbătrânirea fizică aduce cu sine, surprinzător, o înnoire a ființei: „Din râu mă privesc pietrișuri/ bătrâne, cărunte./ Sunt tot mai departe de mare, tot/ mai aproape de munte” (Ps. 7). Muntele, ca simbol al ascensiunii spirituale, tărâm al marilor revelații biblice, îi prilejuiește poetului o invocație: „Adă-mă, Doamne, pe muntele Tău,/ lângă norul/ ce-și desfășoară în jurul pantelor repezi/ fuiorul” (Ps. 7). Intuirea morții ca glorie, ca semn al Învierii trupurilor, este ilustrată în invocația din finalul Psalmului 7: „.. adă-mă dincolo, ca să fiu viu în / sfârșit, să rămână,/ jos, printre iarbă,/ și oameni, și flori,/ pumnul – ce-am fost – de țărână”. Dorul de Dumnezeu se manifestă prin recunoașterea propriei nimicnicii: „… nu pot (nici nu vreau) să-nțeleg, să socot/ ce se-ntâmplă cu infimul grăunte/ sau cu marele munte,/ sau cu marele tot” (Ps. 10). În această stare de smerenie, de recunoaștere a propriilor limite în cunoaștere și pătrundere a rosturilor creației, eul liric are nostalgia copilărească a unei armonii primordiale, care să fie, măcar în vis: „Aș dori să visez că înot,/ în fluviul Tău sfânt” (Ibidem). În acest topos sacru, „în inima chiar a/ Edenului Tău”, toate socotelile omenești devin derizorii, singura dorință rămâne deplina comuniune cu Dumnezeu: „Să nu-ntreb, să nu știu/ dacă-s mort, dacă-s viu,/ să simt numai cum curg/ dinspre mine-nspre Tine, ca/ un râu în amurg” (Ibidem). Vietățile din acest topos sacru au acea nevinovăție paradisiacă, iar unirea creației cu Creatorul, într-o adevărată sinergie mistică, amintește deopotrivă de miturile antice mesopotamiene și de budismul străvechi: „Eu să curg și tot eu să/ înot,/ pe sub frunze de lotus,/ unde-și află culcuș/ Behemoth” (Ibidem).
Trăirile mistice sunt dezvăluite delicat, însă cu o extraordinară forță de expresie. Astfel, într-o stare de luciditate și de profundă „luare aminte la sine”, psalmistul percepe o legătură tainică, o prezență: „ceva. ce în mine sfârșește și la Tine începe” (Ps. 40). Mai mult, și natura trăiește elocvent această atotprezență a Ființei în creație: „Te evocă./ Orice son, orice scoarță de/ ulm, sau aroma, sau/ orice culoare…” (Ibidem). Nu mai există nicio limită între regnuri: „totul mă rănește adânc/ și mă doare” (Ibidem). Poetul, atingând o trăire spirituală inefabilă, resimte Prezența divină în însuși apofatismul ei paradoxal: „totul atinge inima mea,/ zi și noapte atentă,/ la această prezență,/ cea mai prezentă din toate/ fiindcă pare/ absentă” (Ibidem). În această taină a „Prezenței ca absență”, cuvintele omenești nu pot descrie intensitatea trăirilor: „Doamne Iisuse,… sufletul meu, oricât ar/ vorbi, nu află-ndeajunse/ suspine” (Ps. 25). În încercarea de a descrie aceste trăiri mistice, „Cuvintele pier./ Gândul/ însuși se pierde,/ ca bruma, ca roua,/ în zori, peste pajiștea/ verde” (Ibidem). Să fi ajuns oare poetul la experiența plină de lumină a rugăciunii, la acele stări inefabile, pe care doar Domnul le știe? Nu știm! Cert este că, în această „călătorie spre locul inimii” (Vasile Voiculescu), Eugen Dorcescu se învecinează cu marii poeți mistici: „Ființa nu află limbaj, /inima însăși răsufletu-și/ ține./ Cum să Te chem? Cum/ să m-auzi?/ Ia-mă la Tine!” (Ps. 25).
O experiență similară, copleșitoare, a „prezenței neprezențelor Tale” (Ps. 33), devine tot un prilej de experimentare a unei uniri mistice: „Vin către Tine,/ înconjurat de/ străfulgerări, de lumine,/ vin, cu/ zdrobire de suflet, cu/ zdrobire de inimă./Îndură-Te! Ține-mă…” (Ps. 33). Acest psalm comunică, la nivel intertextual, cu poezia Prizonierul, a poetului Vasile Voiculescu. Același final apoteotic, aceeași experiență inefabilă de lumină: „ – Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, Te ţin prizonier…/ «– Bine», zâmbi El, «ţine-Mă o clipă»/ «– Ah», gemui, «pier…/O clipă, inima mi se făcuse Cer»”. O stare de beatitudine care se întinde și asupra creației, o stare de liniște și deplină comuniune în rugăciune, o regăsim și în Psalmul 59 al lui Eugen Dorcescu: „Pe șesuri roua scade. Pâraie curg în văi./ Se-nalță ziua iară și iarăși se înclină./ Și rouă, și pâraie, sub marea de lumină,/ Sunt lacrimile mele ce curg din ochii Tăi”.
În ciuda trupului care devine tot mai neputincios: „Vine iarna. Se simte/ înghețatul ei dinte/ cum ne-nțeapă scheletul” (Ps.71), duhul este ostenitor și tânjește spre unirea cu Dumnezeu: „Totuși, hai înainte/ spre luminile sfinte,/ ce ne vin, din nelume, din/ privirile Tale, / preabune Părinte” (Ibidem). În aceste lumini, poetul găsește Adevărul, „unde/ da este da și nu este nu” (Ps. 75); în lipsa Logosului divin, lumea își pierde sensul și rațiunea de a fi: „Altfel, totul nu-nseamnă nimic./ Chiar nimicul nu știe ce vrea./ Existența, bob sterp, fără spic,/ E-o povară dementă și rea” (Ps. 106). Ca un înțelept și fin cunoscător al semnelor naturii, poetul veghează: „Azi-noapte, luna,/ pe cerul senin,/ strălucea insistent, arzător,/ ca un spin” (Ps. 97). În experiența sa mistică, natura îi este alături. Adeseori, contemplă lucrarea Domnului în viața sa: „Dar, ce blând!, mâna Ta/ rana minții mi-a uns,/ m-a cules, ca pe-un pumn de pământ,/ m-a-nvelit/ și-am dormit/priveghind…” (Ibidem). Jocul de cuvinte continuă, până la un punct, să descrie experiența rugăciunii neîncetate: „și-am vegheat/ dormitând” (Ibidem). De la un anumit stadiu al experienței spirituale, poetul, mai presus decât poate exprima în cuvinte, și-a găsit liniștea „în lumina eternă ce ești/ și-n întunericul Tău nesfârșit” (Ibidem).
Psalmilor cuprinși în volumul Aproapele… li se alătură încă patru poeme din același registru, al poeziei mistice: Ermitaj, Visul sacru, Aproapele și Zefirul. Toate sunt poeme emblematice, capodopere ale maturității, poeme recente, care vorbesc despre extazul apoteotic, în iubire, în creație, în cunoaștere, în mistică, semnalând înălțarea cvasi-deplină. Surprinzător este faptul că cei mai mulți dintre psalmii originali au fost scriși de Eugen Dorcescu între anii 1994-1998-2000, în urmă cu mai mult de două decenii. La acea vârstă frumoasă, a tinereții, Poetul avea o asemenea profunzime a trărilor spirituale și o asemenea forță de expresie! Aflat acum la anii senectuții și în apogeul cunoașterii și al elanului mistic, Eugen Dorcescu scrie, după două decenii de la acești psalmi originali, poemul Aproapele, corolar al înțelepciunii dobândite de-a lungul vieții sale și, adresează, asemenea Ecclesiastului, o chemare „fraților săi”, aflați într-un perpetuu „zbor vid, alergătură în zadar”: „Voi, frați nefericiți preafericiți,/ Ce vă-ntrebați și căutați mereu!/ Vă chem pe culmea sufletului meu./ O, dac-ați ști, dac-ați putea să știți/ Ce viu și ce concret e Dumnezeu!”
