MARIANA ANGHEL
TEORIA ȘI PRACTICA METAFOREI VII
Semiotica metaforei, recentul volum al Mirelei-Ioana Dorcescu, este un studiu grandios despre ocurența metaforei în literatura română și are ca subtitlu Inducția metaforică în poezia românească. Acest studiu, apărut la Editura Eurostampa din Timișoara în anul 2022, propune ca punct de plecare un demers pictural renascentist, cu rezonanțe metaforice. Astfel, pe coperta 1, regăsim un tablou emblematic pentru tema abordată: Școala din Atena, o frescă de Rafael Sanzio. Ideea care leagă demersul pictural de tema cercetării este aceea că preocupările pentru studiul metaforei sunt străvechi, ele descinzând chiar din Antichitatea greacă.
Mirela-Ioana Dorcescu precizează de la bun început că metafora este „cea mai frecventă, mai imprevizibilă și mai expresivă dintre figurile de stil”. Teoretician și semiotician abil, format la școala Magistrului Gheorghe I. Tohăneanu, Mirela-Ioana Dorcescu vede în metaforă nu doar o figură de stil, ci și un mijloc de construcție a discursului poetic: „metafora acaparează discursul, îi sporește valoarea estetică, îi conferă identitate și-i asigură specificitate”. Dacă poeticile clasice impuneau metaforei anumite limite și restricții, poeticile romantice au eliminat orice restricții, făcând din metaforă „figura centrală a discursului poetic”.
Reperul întemeietor pentru literatura română de la care pornește cercetarea Mirelei-Ioana Dorcescu este Mihai Eminescu. El este poetul prin excelență, care a deschis românilor calea metaforei: „sub autoritatea lui Eminescu, zilele de aur a scripturilor române au dobândit referențialitate”.
Cu o suplețe incredibilă a discursului și cu o vastă documentare pe tărâmul teoriei și criticii literare, Mirela-Ioana Dorcescu ne poartă printre marii teoreticieni ai metaforei: Paul Ricoeur, Michel Riffaterre, Henri Suhamy, Georges Kleiber, Anne Reboul, Jacques Moeschler, Eugen Dorcescu, Elena Slave și alții. Această lucrare vastă, de 400 de pagini, este dedicată lui Eugen Dorcescu, a cărui opera submersa a făcut obiectul valorificării și editării unor volume de poezii inedite de către Mirela-Ioana Dorcescu. După prezentarea direcțiilor în care a evoluat studiul metaforei de-a lungul evoluției teoriei literare (semantică, sintactică, pragmatică) și după clasificarea metaforelor poetice, autoarea face referire, în al treilea capitol al lucrării, la teoreticianul și întemeietorul teoriei inducției metaforice: poetul Eugen Dorcescu, autor al unor lucrări de referință pentru cercetarea de față: Metafora poetică (1975), Embleme ale realității (1978), precum și Poetica non-imanenței (2009). Modelul dorcescian original de interpretare a metaforei a fost valorificat de colegii de școală poetică patronată de Profesorul Gheorghe I. Tohăneanu de la Universitatea de Vest din Timișoara. Inducția metaforică este un concept introdus în poetica românească de poetul Eugen Dorcescu în teza sa de doctorat, publicată în 1975: „Numim inducție metaforică atracția semantico-stilistică exercitată de substantivul-metaforă asupra verbului de care este legat printr-un raport gramatical oarecare, atracție în urma căreia verbul însuși se metaforizează” (Semiotica metaforei, p. 192, apud E. Dorcescu, p. 51). În percepția Mirelei-Ioana Dorcescu aceasta este o tehnică de articulare a unui simbol artistic pornind de la metaforă. Eugen Dorcescu descrie, clar și exact, traseul creativ dinspre metaforă spre simbolul artistic. A nu se înțelege, totuși, că Eugen Dorcescu este singurul semiotician care leagă, în poetica românească, simbolul de metaforă sau de personificare. În această privință, în deceniul al optulea al secolului trecut, domnia sa se înscrie într-o paradigmă teoretică relativ omogenă, alături de mari specialiști români în poetică (I. Coteanu, S. Alexandrescu, Ecaterina Mihăilă ș.a.).
În primul capitol al lucrării, semioticiana Mirela Ioana Dorcescu abordează metafora dintr-o perspectivă teoretică, trecând în revistă direcțiile afirmate spre final de secol XX. Cele trei direcții în studiul metaforei – sintactică, semantică și pragmatică –, identificate de Kleiber, lingvist francez, corespund celor trei nivele constitutive ale semioticii, a cărei structură a fost prezentată de Charles Morris în 1938. Din acest punct de vedere, „cele trei direcții, sintactică, semantică și pragmatică, în conexiunea lor organică, întemeiază o semiotică a metaforei” (p. 14). Mirela-Ioana Dorcescu vede în metaforă o construcție complexă, înzestrată cu o veritabilă forță estetică: „metafora scoate receptorul din comoditatea decodării unui limbaj transparent, îi testează perspicacitatea (…) cu cât sporesc dificultățile de interpretare, cu atât este mai apreciat autorul de metafore” (p.14). Dincolo de aspectele sale estetice, prin care încântă și farmecă cititorul, metafora are o redutabilă forță gnoseologică, impulsionând cunoașterea. Pentru a explica mai bine cum operează metafora în discursul poetic, autoarea îl citează pe H. Suhamy: „metafora transfigurează sensul cuvintelor, după cum precizează și etimologia sa, care dă ideea unui transport și a unei mutații” (p.24)
Trecând în revistă anumite tipuri de discurs, Mirela-Ioana Dorcescu afirmă că metafora nu este exclusiv apanajul literaturii culte, ci este la fel de frecventă în limbajul non-poetic. În limbajul religios, de pildă, pentru reprezentările transcendenței, metafora este cuvântul ce exprimă adevărul.
Descifrarea unei metafore este un exercițiu de factură cognitivă. În Poetica sa, Aristotel definește metafora punând accentul pe ideea de transfer asupra unui lucru al unui nume ce desemnează alt lucru, operație efectuată în condițiile existenței unui raport logic de analogie între obiectele universului de discurs. Mirela-Ioana Dorcescu citează metafore poetice, compară, abordează structuri metaforice, pe care le analizează hermeneutic, cu mare folos pentru teoria literară și pentru stilistică. Versurile selectate pentru exemplificarea metaforelor sunt antologice. Teoreticiana ne surprinde cu analize inedite ale versurilor poeților români: M. Eminescu, Radu Stanca, Nichita Stănescu, George Bacovia Alexandru Phillippide, Ion Barbu, Eugen Dorcescu sau Șerban Foarță.
Pe un fond teoretic coerent, Mirela-Ioana Dorcescu cercetează minuțios și în mare siguranță, cu o acribie care nu obosește, ci instruiește, componentele metaforei: termenul de pornire, termenul de sosire, formula de sens și intersecția celor două mulțimi de seme unde se generează figura. Pe acest model analizează, de pildă, comparația subsidiară din metafora varul în versul „Sunt norii ce-și topesc în geamuri varul” (E.Dorcescu, Desen în galben). Semioticiana identifică și segmentul absent din enunțul poetic, care devine, de fapt, motivul comparației în versul „Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic” (M. Eminescu, Călin – file de poveste). Chiar dacă poetul ar fi avut la îndemână și metafore echivalente, care ar fi prescurtat versul, autoarea remarcă, în acest context, valoarea superioară, în plan estetic, a comparației la Eminescu. Informarea și documentarea par a fi exhaustive, conducând analiza până la cele mai mici detalii. Sporadic, autoarea reproduce discuții antologice pe tema intenției poeților de a exprima, prin metafore, altceva decât ceea ce afirmă literal: „Gérard Genette, vorbind despre literalitatea poeziei, reproduce replica furibunda a lui Breton în legătură cu o perifrază a lui Saint-Pol-Roux: «Nu, domnule, Saint-Pol-Roux nu a vrut să spună. Dacă ar fi vrut, ar fi spus-o»”. Concluzia Mirelei-Ioana Dorcescu: „… poetul nu fabrică metafore. Exprimă idei în modul său original de a privi spre lume sau spre sine. «Nu vorbește figurat. Tot ce spune este la propriu»” (apud E. Dorcescu, 2019: 102, în vol. Semiotica metaforei, p. 42)
Mirela-Ioana Dorcescu surprinde prin profunzimea interpretării achizițiilor teoretice din domeniul metaforei:
„Analiza semantică structurală câștigă enorm prin asimilarea tezei interacțiunii. Dacă se intrase într-un oarecare impas cu investigațiile structurale înainte de formularea acestei teze, apelul la acestea în căutarea «terțului exclus» le reabilitează, le recunoaște competența de a stabili cvasi-complet amploarea mișcărilor de idei în procesul de generare a unei imagini metaforice. Într-o secvență poetică precum: «Noi cârpim cerul cu stele… » (M. Eminescu, Epigonii), metafora centrală, cerul, se referă, reductiv, la suportul material al scripturii – pagina (de hârtie), pergamentul, palimpsestul etc.” Autoarea glosează pentru a identifica motivul, locul și momentul ce validează uzul metaforic al verbului a cârpi: cerul planetar este suprafața vizibilă ce înconjoară un corp ceresc, în vreme ce pagina (de hârtie), pergamentul, palimpsestul reprezintă o suprafață special preparată pentru a se scrie pe ea. (…) La intersecția celor două mulțimi de seme se găsește indicația de suprafață, care poate fi de mai multe feluri, inclusiv textilă (v. p. 65-66).
Referindu-se la metafora argheziană, Mirela-Ioana Dorcescu dezvăluie un foarte interesant procedeu de relocare în cadrul aceleiași categorii ontologice: „Ca să schimbăm, acum întâia oară, Sapa-n condei și brazda-n călimară” (T. Arghezi, Testament). Acestea evocă trecerea de la o cultură materială la una spirituală. Ambele transferuri sapă-condei și brazdă-călimară din versurile argheziene implică și un terț ascuns: unealta, respectiv, elementele complementare acesteia: brazda pentru sapă și călimara pentru condei, ce pun în contrast munca fizică și cea intelectuală (p. 67).
În poezia Diacul, această traiectorie spirituală este continuată de condeiul dorcescian. Condeiul este semn identitar pentru poet, dar nu se raportează la evoluția uneltelor, ci a armelor – simbol al invincibilității. Eul liric, al cărui „blând condei” este „cea mai oțelită dintre arme”, se definește, precum înaintașii săi, ca luptător pentru valorile sfinte ale poporului român: „grai, și neam, și cruce”. Pentru poet, cea mai eficientă și mai puternică armă este cuvântul. În procesul de generare specific metaforei, echivalența condei-armă este legitimată de terțul absent – cuvântul: „Privesc, pe masă, blândul meu condei: Îl port și când nu-l port. /Și zi, și noapte./ Hârtia albă, în – albă – carnea ei,/ E plină de tăișuri și de șoapte. // Condei avea și tata. Însă el /Îl mânuia spre-a desluși vreo carte./ Eu am făcut la fel. Dar și-n alt fel: /Am dus condeiul tatei mai departe.// Bunicul – Dumnezeu să se îndure /De duhul lui – trudea, și el, la scris. /Plimba penița iute pe zapis, Ca pe-o închipuire de secure. //Străbunii mei, popor întrezărit/ În tulburata sângelui oglindă, /S-au sprijinit pe plug. Și, negreșit,/ Pe sabie, pe lance sau pe flintă. //Îi știu pe toți. Îi simt. Plugari, oieri, /Cu snopul de săgeți într-o desagă,/ Călugări, scribi, în post și privegheri,/ Ori călăreți, înveșmântați în fier,/ Rotind în soare lanțul greu cu ghioagă. //Din începuturi, fiecare-și duce/ Destinul către mine, cel de-acum. /Eu însumi sunt fărâmă dintr-un drum,/ Cu-aceleași semne: grai, și neam, și cruce.//Când Domnul e cu noi, cine să sfarme /Acest torent de duh și de cuvânt? /Condeiul meu, condeiul meu cel blând,/E cea mai oțelită dintre arme” (Eugen Dorcescu, Diacul).
Autoarea studiului de față menționează existența unei gramatici a metaforei potrivit căreia există corelații între metafore și clasele gramaticale cărora le aparțin expresiile metaforice. Astfel, dacă Eugen Dorcescu delimitează trei tipuri sintactice de metafore (apozitivă, predicativă suplimentară și predicativă), Mirela-Ioana Dorcescu le ilustrează cu extrase din poezia românească.
După un periplu poetic deosebit de cuprinzător și de valoros, Mirela-Ioana Dorcescu încheie, citându-l pe Eugen Dorcescu: „Limbajului poetic îi corespunde o «gramatică» aparte (așa cum îi corespunde și o logică aparte), cu relații și «clase» morfologice identice cu cele ale gramaticii comune, dar altfel realizate și constituindu-se diferit, potrivit funcțiilor sale distincte” (p. 95).
În studiul amplu și dens asupra metaforei, care trădează un volum uriaș de muncă, Mirela Ioana Dorcescu se sprijină pe realizările unor generații diferite de poeți, de la Eminescu, Macedonski, Coșbuc, Goga, la Ștefan Augustin Doinaș, Ion Barbu, E. Jebeleanu, Ion Minulescu, Nicolae Dabija, Benjamin Fundoianu, Ion Pillat, Radu Stanca, aplecându-se cu fervoare asupra poeților contemporani: Grigore Vieru, Eugen Dorcescu, Nichita Stănescu, Șerban Foarță, Ana Pop Sîrbu, N. Turtureanu, Zoia Elena Deju sau Lörinczi Francisc-Mihai. Mirela-Ioana Dorcescu demonstrează implicit și evoluția metaforei, arătând că una este metafora în poezia romantică, alta în poezia clasică, modernă și alta în lirica contemporană. Un loc aparte îi rezervă metaforei din opera lirică dorcesciană, din volumele: Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015), Elegiile de la Carani (2017), Agonia caniculei (2019), Biblicele (2021), Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme (2022) și Leviatanul. Poeme uitate (2022). În aserțiunile finale asupra metaforei, autoarea îl așază pe Eugen Dorcescu printre marii poeți, dar și printre marii teoreticieni de secol XX.
Cu o vocație hermeneutică incontestabilă, Mirela-Ioana Dorcescu reușește să pătrundă, prin metaforă, în orizontul aporiei. Nu cu căldură, nici cu răceală, ci cu o empatie datorită căreia se devoalează viziuni poetice axate pe metaforă.
Nu am nicio îndoială că opera de față este și va rămâne o piesă de referință pentru studiul metaforei, o lucrare în care discipline lingvistice autonome și discipline afine lingvisticii se întrepătrund pentru a oferi iubitorilor de poezie un suport în înțelegerea și aprecierea rolului discursiv al metaforei. Mirela-Ioana Dorcescu semnează o lucrare necesară, valoroasă, consistentă și riguros întocmită despre metafora vie în poezia românească.
