Motto:
„Ficţiunea artistică este desigur,
pe un plan superior, un drog.”
(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)
Opera de artă este o construcţie literară, sau muzicală, ce răspunde unor cerinţe, stabilite de autor, dar care trebuie să fie regăsite de cel căruia i se adresează, de cititor, sau de publicul spectator, într-o creaţie de artă plastică sau muzicală- concert, operă. În cazul literaturii, mesajul transmis pare a fi mult mai concret decât în celelalte arte, deşi acest lucru nu exclude ambivalenţa sau plurivalenţa sa, conducând în mod inevitabil către ceea ce numim “operă deschisă”.
Voi face referire la romanul lui Marin Preda “Cel mai iubit dintre pământeni” , pe care îl consider o operă “deschisă”, plurivalentă, ce restartează întreaga literatură română de până la el, răsturnând conceptul de “scriitură” şi de roman. Un jurnal intim, scris la persoana I, de un tânăr asistent universitar de la Facultatea de filosofie, Victor Petrini, ţinut pe aproape 1200 de pagini, cu povestiri, repovestiri, reveniri şi reluări de fraze, de idei şi imagini- iată ce este la o primă abordare romanul. Acesta este şi primul şoc al cititorului. Nu se mai scrisese în epocă o asemenea confesiune pe diverse teme, dar în primul rând, aceea a căutării fericirii prin iubire, precum şi a rostului omului de calitate, a intelectualului rafinat într-o societate care-l încătuşează şi-l înstrăinează, într-o eră pe care, personajul principal o numeşte ca fiind “a ticăloşilor”. Apoi, emoţia cititorului se amplifică pe tot parcursul celor trei volume. Fraza are o viaţă de sine stătătoare, este un adevărat spectacol, autorul putând fi foarte bine raportat la marii scriitori din literatura universală: Marcel Proust, William Faulkner, Thomas Mann. “Cel mai iubit dintre pământeni” creează o emoţie deosebită, căci cititorul participă activ la viaţa şi dramele lui Victor Petrini, precum şi a celorlate personaje. Tehnica narativă, povestirea în povestire, “punerea în abis” (“la mise en abyme”) exprimă un fragil echilibru între raţiune şi emoţie, afectivitate şi face din acest roman o operă cu caracter universal şi extrem de actual.
Societatea cu moravurile ei, societatea socialistă abia înfiripată după 1945 are multe similitudini cu cea a zilelor noastre, postrevoluţionară. Multiple sunt temele abordate de Marin Preda în acest roman. Oricât de mult consideră autorul că “dacă dragoste nu e, nimic nu e”, opunând acest sentiment aceluia de ură şi revoltă, personajul său principal, Victor Petrini are o viaţă ratată din acest punct de vedere; nu numai el, ci şi prietenul său, Petrică Nicolau profesorul şi poetul, fostul soţ al Matildei, cu care încearcă Petrini să-şi găsească fericirea, prin căsătorie, având cu aceasta din urmă chiar şi o fetiţă, Silvia. Petrică Nicolau se va arunca de la etaj, Petrini va fi închis de două ori, va fi dat afară din postul de asistent universitar, iar pe plan sentimental, nimic nu-i merge. Tot în contextul suferinţelor personale cauzate de abuzurile sistemului socialist apare figura poetului şi filosofului culturii, Lucian Blaga, destituit din funcţia de profesor universitar la catedra de filosofie, datorită manevrelor şi intrigilor unui caloriferist, ajuns secretar de partid la Universitatea clujeană. Drama omului conştient că nu se poate salva din marasmul unei societăţi închise, lipsite de perspective social-moral-intelectual-valorică este resimţită de aproape toate personajele lui Marin Preda, care sunt silite să accepte sau să cedeze în faţa impostorilor analfabeţi, ce devin şefi, fac politică de cadre, se strecoară, trădează, nu au remuşcări, sunt nepăsători dacă cineva trăieşte sau moare, sau face puşcărie pe nedrept, dar din cauza lor, Petrini îşi scrisese “Caietele” sale despre puterea spiritului asupra materiei, o “Gnoză”,adevărata religie nouă despre puterea ştiinţei, dar este acuzat de idei subversive şi încarcerat la Baia Sprie, la mine, pierzându-şi astfel postul universitar. Adevăratul motiv este de fapt, o scrisoare primită de la Paris, de la un fost coleg de şcoală; acum lucra la un post de radio şi-i scrisese, încheind cu amuzantele pentru ei cuvinte: “Aştept ordonanţele dumneavostră”. Aceste cuvinte le aminteau de un spectacol pe care-l văzuseră când erau elevi, în care un soldat se adresa superiorului său, cu cuvântul “ordonanţe” în loc de “ordine”, ceea ce pentru ei era o sursă de veselie si râs. Acest haz l-a costat pe Petrini libertatea!
Aceeaşi dramă a conştiinţei lucide, permanent în suferinţă, o au de înfruntat şi scriitorii. Uniunea Scriitorilor, prin secretarul ei de partid, încalcă normele profesionalismului şi ale eticii, promovând mediocrităţi şi nonvalori. Autorul comntează amar: „Să te târăşti în genunchi la propriu şi să-ţi renegi convingerile, cu speranţa că, trăind, le mai poţi încă răspândi printre oameni, se putea face o dată, dar nu de mai multe ori, fără a risca să ţi le arzi astfel tu însuţi.”
Marin Preda, foarte bine documentat, face o pictură realistă a mediilor sociale în care personajele sale se mişcă, dar în acelaşi timp realizează şi o analiză a sufletului uman, a sentimentelor personajelor sale, care trec de la nobleţe şi spiritual la grotesc, abject şi paranoic. Sentimentele de dragoste adesea finalizează în ură şi revoltă, iar protagoniştii şochează prin limbaj; ei trec de la unul coerent, logic, la grosolănii, imprecaţii, injurii, ca un fel de descătuşare, de eliberare. Limbajul lui Preda are şi această funcţie de “catharsis”, eliberare de stres, fie prin imaginile şi frazele sale sublime, fie prin expresiile triviale şi incomode pentru un auz fin. Faţeta neagră a lumii apare reflectată perfect în această oglindă, care este romanul său, căci definiţia pe care Stendhal o dădea romanului nu-i era deloc străină: “Le roman est un miroir que l’on promene le long d’un chemin.”
Romanul lui Preda nu este “mimesis”, nu este o copie a realităţii, iar acuzele ce i-au fost aduse şi apropierile de Zola, privind un anume “naturalism” literar, sunt nefondate. Estetica urâtului, propusă de Baudelaire prin “Les Fleurs du Mal”, promovată şi în literatura noastră cel puţin de Arghezi, trebuie înţeleasă şi luată ca făcând parte din artă.
Să ne reamintim că Marin Preda citise în original marii clasici francezi, că tradusese “La Peste” (“Ciuma”) de A. Camus, iar prelegerea lui Jean Paul Sartre “L’Existentialisme est un humanisme” îl făcuse să mediteze îndelung asupra literaturii existenţialiste şi a filosofiei sale. De asemenea, Marin Preda aprecia şi cunoştea literatura rusă din secolul al XIX- lea, în special pe Tolstoi şi Dostoievski, deci acesta a şi tradus “Demonii”. Cultura şi rafinamentul scriitorului se regăsesc cel mai bine în acest ultim roman al său “Cel mai iubit dintre pământeni”, adevărat cântec de lebădă pe luciul scrisului românesc actual.
Momentul în care autorul ni-l aduce în faţa ochilor pe Victor Petrini, nu ca pe un intelectual rasat, ci ca pe muncitorul de la deratizarea de şobolani a sfatului popular sau a unei fabrici, este halucinant. Descrierile surprind prin acurateţe şi abjecţie; aceste târâtoare hidoase amintesc de descrierile lui Camus, din romanul “Ciuma”, tradus de Preda, unde şobolanii propagau această boală. Descrierea lui Preda şochează prin detaliile producătoare de repulsie.
abloul aminteşte de picturile olandeze din Evul Mediu, în care tot felul de figuri şi persoane groteşti anunţă iminenţa morţii în lume. Personajele romanului îmbracă multiple faţete, poartă diverse măşti şi pretind să nu fie judecate, ci luate aşa cum sunt, în funcţie de împrejurări. Ele trec cu usurinţă de la dragoste la ură vehementă, la furie, trădare, minciună. Când îşi retrăiesc singurătatea, ele cunosc momente serioase de anxietate şi deznădejde. Victor Petrini nu poate înţelege cum de a fost capabil să o lovească pe Matilda cândva, să comită două crime, una pentru a-şi asigura viaţa propriu-zisă, altminteri ar fi fost anihilat el de torţionarul pe care l-a ucis, iar cealaltă, din dragoste, din gelozie. Nici iubirea pentru Suzi nu se dovedise a fi o consolare, în raport cu cea pentru Matilda.
Zice Marin Preda: „Viaţa e un fum, dar necesită să te lupţi cu ea şi să învingi.” Eroul său nu este un învingător, ci un resemnat în ciuda cuvintelor finale ale cărţii: “dacă dragoste nu e, nimic nu e.” El şi-a dorit o “înflorire” în plan familial, dar şi profesional. Acesta este termenul pe care-l alege Preda pentru “fericire”. Problema libertăţii este una de conştiinţă, deci, de spirit. Victor Petrini îşi aminteşte cu tristeţe şi amărăciune cum voiau marxiştii să interpreteze dialectica lui Hegel: adică răsturnată, adică cu susus-n jos!
Răsturnarea valorilor, a ierarhiilor în regimul socialist abia instaurat coincide şi cu mari transformări sufleteşti şi de personalitate. Petrini spune cu aceeaşi binecunoscută nota de amărăciune, că oamenii când au libertatea nu ştiu ce să facă cu ea. Oare nu ne aminteşte cumva de societatea noastră postrevoluţionară?
Oare ce-ar mai fi spus Preda să fi trăit aceste vremuri? Se dovedeşte o dată în plus vizionarismul său. Pe lângă documentaţia de excepţie de care dă dovadă Preda când prezintă diferite domenii de activitate, el face o paralelă între arte, -sculptura lui Brâncuşi, d.e., sau un concert de Enescu la Ateneu, arte ce au menirea de a evada din “era ticăloşilor”, de a-i face pe oameni să scape din cotidian, să-şi purifice sufletele în sferele înalte ale artei. A vorbi de conştiinţă, înseamnă a vorbi de spirit; a vorbi de spirit, înseamnă a vorbi de Dumnezeu. Cum ar fi putut face acest lucru Victor Petrini altfel decât prin “Gnoza” sa, generatoare a unei noi religii, aceea a adevărului aflat prin ştiinţă?
Personajele lui Preda, în neputinţa de a se realiza conform conştiinţei şi dorinţei lor, afişează o metafizică a eşecului, o tristeţe atotcuprinzătoare, în care moartea apare ca soluţie ultimă. Preda însuşi începe romanul sau cu o “definiţie” destul de personală, a “morţii”: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înfricoşător.” Personajele sale cochetează cu moartea, care apare frecvent în roman. O imagine sublimă ne oferă Preda în volumul II, când descrie umanitatea pe care o compară cu o pictură de Van Gogh: „Ce e umanitatea dacă nu un astfel de lan strălucind în lumina fierbinte a soarelui în culori halucinante, sub un cer de un albastru dens, orbitor şi în care, tăcută dar fără slăbire, seceră moartea?”
“Cel mai iubit dintre pământeni” a fost considerat roman “total” de academicianul Eugen Simion şi a cunoscut un success uluitor chiar de la apariţia sa, deşi au existat şi voci denigratoare. Cert este însă, că acest roman rupe cu tot ce a fost scris până la el şi inaugurează o nouă scriitură românească, garantându-i perenitatea prin frumuseţe şi autenticitate, căci, folosind cuvintele lui Baudelaire dintr-o poezie dragă lui Preda, este: „La douceur qui fascine et le plaisir qui tue”.
—————————-
Emilia STROE-ȚENA
2 august 2022
Alexandria
