Doamne ajută!
Credem că deși sunteți atât de departe de noi, sunteți totuși aproape…, în aceeași „Grădină a lui Dumnezeu”. Și dacă este așa El, Bunul Dumnezeu vă are în grijă și sunteți bine. Ne rugăm și noi pentru aceasta.
Să fiți sănătoși cu toții!
Cu respect și considerație,
Pr. Prodromos
Mărturisirea unui Stareț român
„Și a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credința ta. Și tu, întorcându-te, întărește pe frații tăi” (Lc. 22, 31-32)
Permiteți-ne să Vă prezentăm mărturisirea unui (alt) Stareț de aici, din România pe care îl cunoaștem foarte bine și care a trecut și dumnealui prin aceeași încercare, ca mulți alții îmbolnăvindu-se anul trecut de acest COVID. Această, atât de discutată boală prin care a intrat dracul fricii în oameni, instaurând între ei ura și dezbinarea.
Menționăm că ne-a fost permisă aranjarea textului după simpla mărturisire făcută nouă de părintele Stareț.
Vă mulțumim pentru înțelegere.
***
„De mai mulți ani, din mila lui Dumnezeu, pustnicesc de unul singur aici, în această mănăstire mare și frumoasă, și pentru ca să nu-mi însușesc laurii altora[1], Bunul Dumnezeu a îngăduit ca, printr-o creștină ce a venit la mănăstire cu bune intenții să ajute în oarece treburi, să se strecoare această “blestemată boală”, cum o numesc unii.
Mai întâi s-a îmbolnăvit unul dintre argații mănăstirii, apoi, rând pe rând, au început să prezinte semne de boală mai mulți dintre cei care frecventau cu regularitate mănăstirea și se spovedeau aici. Unii au apelat la testele propuse de cadrele medicale autorizate și au ajuns prin spitale, alții s-au tratat acasă cum au putut. Panica a început să pună stăpânire pe sufletele multora. Mai cu seamă pe acei, cum se spune, „slabi de înger”.
Dintre cei ce au luat drumul spitalelor unii „au murit și au fost îngropați” (Lc. 16, 22). Pentru că au murit de COVID au fost puși goi, cum i-a născut mama lor, în saci de plastic și transportați direct la groapa cimitirului unde li s-a făcut un Trisaghion la care a avut voie să ia parte un număr limitat de persoane din cadrul familiei. Au murit și dintre cei ce s-au tratat acasă, dar nu de COVID, ci de „moarte bună”, având, totuși, șansa să se spovedească, să se împărtășească, să fie prohodiți și îngropați după predania Bisericii.
Vreau să spun că atât de multe speculații sau făcut încât s-a ajuns de s-a dus zvonul în Eparhie că la mănăstirea noastră este „focar de infecție”, nu că ar fi un loc de rugăciune, și cu modestie spun că respectăm rânduiala monahală athonită, și chiar dacă sunt puțini viețuitori, totuși candela nu s-a stins și rugăciunile pentru toată lumea nu au încetat. Din cei ce au crezut au fost mulți. Astfel au început să se rărească până și vizitatorii, sau pelerinii cum se mai numesc ei.
N-a venit nimeni dintre organele de control să constate acest zvon. Au venit doar să ne spioneze, „să ne prindă în cuvânt” – „dacă împlinim legea”. Cu toate acestea nu am închis mănăstirea, n-am ținut seama de porunca acelora care nu înțeleg că mănăstirea este un spațiu sacru, un lăcaș afierosit lui Dumnezeu; un loc de mare sfințenie – este Spital duhovnicesc. Dumnezeu ne-a ferit și ne poartă de grijă în continuare (sau poate tocmai de asta nu au îndrăznit mai mult).
Dar ca să nu cad în mândrie sau mai știu eu în ce, prin îngăduința Bunului Dumnezeu, am început să mă simt din ce în ce mai rău. Am înțeles că, având aceleași simptome descrise de cei ce erau în spitale, nu putea fi decât aceeași boală ”binecuvântată”.
În asemenea momente fiecare se gândește la problema lui. Nu am făcut nici eu rabat de la această slăbiciune și, fiind singur viețuitor în această mănăstire și îngrijorându-mă de soarta mea mai mult decât de a celorlalți, îi sunam pe cei bolnavi și pentru a-i cerceta cum se simt, amăgindu-i oarecum că îi pomenesc la rugăciune, eu care abia mă târam, dar și să aflu mai multe despre eventuala boală pe care o contactasem. Așa comparam starea mea cu cea pe care o aveau aceștia care totuși erau sub tratament.
Pentru început, poate din prea mult zel sau naivitate am refuzat să urmez un tratament anume din simplul motiv că mulți își dădeau doar cu părerea și improvizau rețete ad-hoc cu care făceau încercări pe bolnavi. Pe de altă parte, poate tot din prostie, făcând pe grozavul am vrut să simt pe pielea mea ce înseamnă această boală (ispitindu-L prea mult pe Dumnezeu).
Așa că fără să știe cei de afară prea multe despre starea mea, am trecut prin grele încercări. Mă refer doar la cele pe care le poate înțelege oricine. Simțeam că gata, s-a terminat cu mine. Mă dureau toate oscioarele, toți mușchii. Părea că plămânii sau micșorat și, totuși, nu-mi ajungea aerul să respir. Oboseam repede, chiar și mâncând. Nu aveam poftă de mâncare. Transpirațiile mă năpădeau și stând. Nu mai aveam putere. Abia puteam să vorbesc. Era toamnă, frig și eu stăteam afară muncind cum puteam toată ziua… iar nopțile erau dureroase și interminabile, cu tuse, frisoane și așa mai departe. Nu sunt cuvinte să pot descrie stările prin care, conștient treceam. Și eram singur în această pustie de mănăstire.
Imploram mila lui Dumnezeu,, a Maicii Domnului, a Sfinților căci numai ei au mai rămas lângă mine în aceste clipe. Adeseori mă vedeam bătând cu disperare la poartă să trec dincolo că nu mai puteam, doream să mor să scap de acest calvar, dar nu mă auzea nimeni. Și bine că nu m-a auzit și n-a venit să-mi deschidă ușa, să mă ia de urechi și să-mi dea un șut cât acolo… Să-L văd pe Hristos venind și să-L întreb „Quo vadis Domine?” Nu, nu aș fi putut suporta răspunsul ce mi-ar fi dat, pentru că… sunt slab și neputincios…
Însă „Cel ce a făcut urechea aude și Cel ce a făcut ochii vede” s-a milostivit de mine. A rânduit Bunul Dumnezeu tocmai atunci când deznădejdea îmi dădea târcoale, să primesc mai întâi un telefon de la o măicuță dintr-o mănăstire renumită și în produse farmaceutice naturiste, dar și în buna rânduială a rugăciunii. Plângându-mă acestui înger trimis de Dumnezeu, mi-a promis să îmi trimită ceva doctorii și a dat alarma în mănăstire să fiu trecut la Psaltire.
Nu după mult timp primesc un alt telefon de la o credincioasă din Germania. Aceasta, intuind stare în care mă aflam, a sunat la toate cunoștințele care veneau la mănăstire să le îndemne să sune la 112, să vină cei cu izoleta să mă ducă la spital. Însă nimeni nu a îndrăznit să facă ceva fără acordul meu. A revenit cu telefonul aceeași persoană implorându-mă să sun eu să vină salvarea să mă internez. Așa cum am fost, am liniștit-o și i-am promis că am să fac ascultare și să urmez o rețetă medicamentoasă și cu ajutorul Lui Dumnezeu mă voi face bine.
A doua zi m-am trezit cu câteva rețete, cu medicamente diferite, cu un aparat de oxigen și tot ce trebuia pentru a trata oarecum această nouă boală. Din acest moment eu am fost și doctorul și pacientul (muribundul). Ca să-i ofer bolnavului căldură, eu trebuia să îmi fac focul; deși nu aveam nici gust, nici miros, eu trebuia să îmi pregătesc mâncarea sau ceaiul (ceea ce și până atunci făceam, și fac și acuma).
Din mila lui Dumnezeu, la rugăciunile, și pentru dragostea măicuțelor și a credincioșilor mai sunt…, mai sunt în slujba lui Dumnezeu și mă strădui să-mi fac datoria și de a mărturisi ”cât bine mi-a făcut mie Dumnezeu”. (Lc 8, 39). Aceasta este crucea mea, și Vă spun drept, chiar de s-ar întoarce lucrurile și ar reveni vremuri și mai grele, cu ajutorul Bunului Dumnezeu vreau să merg înainte. Nu înaintea lui Hristos, ci urmându-L pe El. Pe Acela Care pe Cruce fiind și pentru mine, a vrut să bea paharul până la fund refuzând, nu știința, nu tehnica, ci simplu medicament preparat de oameni, aloea amestecată cu fiere, o anestezie care mai ameliora durerea suferinzilor și prelungea agonia. Am spus acestea pentru a-mi întări în credință frații și surorile întru Hristos.
Mărturisesc că nu medicii, …, nu știința m-a vindecat (în acele momente știința medicală era în colaps și după cum spunea un mare Stareț din Sfântul Munte Athos, că prin această cumplită boală Dumnezeu a arătat cât de neputincioasă este știința secularizată, iar medicul de familie era de negăsit), ci Bunul Dumnezeu din marea Sa iubire ce o are față de creatura Sa, El a hotărât așa.
Mulțumesc din suflet Bunului Dumnezeu și tuturor acelora care și-au arătat empatia și față de noi cei păcătoși.”
***
Nu vă temeţi!!!
Fraţilor români, Dumnezeu precum ne-a făgăduit, nu ne-a părăsit; a fost, este şi va fi cu noi pururi. Amin.
Ieroschimonah PRODROMOS BELE
Mânăstirea „Sfântu Gheorghe”
Ţigăneşti, Judeţul Teleorman
24 octombrie 2021
