„Masa Tăcerii” – sau oricum altfel s-ar numi – mă duce cu gândul la „Cavalerii Mesei Rotunde”. În decursul timpului, complexul de la Târgul Jiu a primit mai multe denumiri şi interpretări. Nu-mi propun să le comentez şi cred că opera lui Brâncuşi nu numai că merită, ci ar trebui analizată şi reanalizată mereu, fiindcă nu vom fi niciodată siguri că l-am înţeles pe deplin. Prin asta nu facem decât să confirmăm ca acesta este rolul artei – să ne facă să gândim – şi că Brâncuşi este unul dintre marii ei creatori.
Am ajuns la „Cavalerii Mesei Rotunde” nu din cauza rotunjimii mesei, ci din datorită scaunelor, cu forma lor de clepsidră. Legendele cu regele Artur şi cavalerii lui nu sunt doar un rapel la trecut, ci ele însele fac acest lucru, invocând origini imemoriale, sau simboluri cu ar fi căutarea sfântului Graal. Am fi poate tentaţi să ne aşezăm şi noi la masa lui Brâncuşi, dar n-o facem. Simţim că ar fi o impietate. De ce? Pentru că nu suntem asemenea cavalerilor din trecut? Respectul de acest fel nu prea se regăseşte în firea românilor. Şi totuşi, despre respect este vorba, dar despre respectul pentru Brâncuşi, românul nostru. Şi de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alţii? Pentru barba lui albă? Nu, barbă au şi alţii. La el regăsim sufletele noastre înălţate la nivelul artei. El a reuşit să păstreze în opera lui rădăcinile folclorului românesc, făcând însă artă modernă. A ştiut, ce-i drept, să facă un simbol şi din el însuşi, simbol în care barba albă are şi ea un rol.
Deşi piatră, sugerând stagnare, forma de clepsidră a scaunelor sugerează mişcare în timp. Doar scaunele au această formă. Masa nu. Să fie o întâmplare? Brâncuşi n-a prea făcut lucruri la întâmplare. O interpretare posibilă ar fi aceea că cei care se aşează la masă – oamenii – sunt muritori, se petrec în timp, trec prin timp. Masa, în schimb, sugerează veşnicia, motiv pentru care ea are o formă simplă. Cei ce stau în jurul ei pot avea un sentiment de participare la întreţinerea universului, de creatori de istorie, pentru că nimic nu este absolut veşnic, imuabil, nici măcar piatra. Totul este devenire. Chiar şi stagnarea se menţine prin întreţinere. Şezătorii pe scaunele-clepsidre sunt trecători, dar ei sunt cei care întreţin lumea, aşa cum este ea. Noi nu ne aşezăm la această masă poate tocmai pentru că intuim valoarea ei de simbol şi ne simţim prea mici pentru o cauză atât de mare. Iar masa, ca o piatră de moară, macină timpul. Sau poate că ne macină pe noi, lucrători umili sau mai puţin umili, pentru ca veşnicia să nu se stingă.
Ca să te poţi aşeza la Masa Tăcerii, trebuie mai întâi să treci prin Poarta Sărutului. Să primeşti sărutul de piatră. Şi după ce ţi s-a scurs timpul pe scaunul-clepsidră, îţi poţi afla rostul în Coloana Infinitului, ca un infinit mic, într-un şir de clepsidre fără sfârşit.
————————————————–
Dar unde-i neaua de mai an?
Aflăm din cronici că, în iarna 1438, lupii înfometaţi au năvălit în Paris. Înseamnă că ninsese foarte mult şi ei nu-şi mai găseau hrana în locurile obişnuite. François Villon avea şapte ani şi toate motivele să se bucure. După o viaţă de vagabondaj, finalizată la ocna din Mehun, unde a fost torturat, se relaxează în casa mamei sale, graţie amnistiei oferită de regele Ludovic al XI-lea, cu ocazia încoronării. (Încoronarea regelui. Villon n-a purtat coroană, dar i-o punem noi, astăzi.) Acolo şi atunci, în 1461, nostalgic, îşi aminteşte de plăcerile oferite de „doamnele din alte vremuri”, dar şi de copilărie: „Mais ou sont les neiges d’antan?”.
Eu mi-am amintit de zăpadă la sfârşitul anului trecut, când am fost la Braşov pentru un tratament medical de câteva săptămâni. La început, am fost îngrijorat, fiindcă mă întrebam „cum voi suporta vicisitudinile iernii?”, de care mă dezobişnuisem. Temerile mele nu au fost justificate, şi începusem să-mi doresc o iarnă adevărată. A fost neobişnuit de cald, dar cu ceaţă în fiecare zi. Nici vorbă de admirat frumuseţea peisajului; munţii erau invizibili. Când pe un prieten l-am întrebat la telefon care este situaţia în cartierul lui, mi-a răspuns că ceaţa este atât de densă încât nu vede ce bea.
La munte era senin, dar, în depresiuni, o mare lăptoasă acoperea toate văile. Solul era ud, deşi nu ploua. Doar noaptea, uneori, se lumina. Da, sună ciudat: noaptea se luminează. Este posibil în oraş, unde există iluminatul public. Putem spune că, în afara oraşelor, se înseninează? Nu prea, dar am o explicaţie: am observat că, la Braşov şi prin alte locuri pe unde am umblat, soarele apune în aceeaşi zi în care răsare. Aici cred că este eroarea: luminează pe partea greşită. Asta îmi aduce aminte de o glumă. Se spune că Iţic era un evreu atât de ghinionist încât lipsa lui de şansă devenise proverbială. Chiar şi soţia îl părăsise împreună cu cei doi copii, cărora le dorea un viitor mai acătării. Trăia din mila comunităţii, cu o simbrie cât să nu moară de foame, pentru un serviciu de care nu avea nimeni nevoie. A venit însă şi ziua în care chiar şi această ofertă i-a fost retrasă, deoarece se răspândise ideea că ghinionul lui este contagios. Distrus din punct de vedere psihic, mergea spre casă, fără să-şi ridice privirea de pe asfaltul umed. Nu ploua, dar era ceaţă şi destul de întuneric în seara aceea de iarnă, când soarele apune devreme. Pe asfalt, o pată deschisă la culoare i-a atras atenţia. Mai întâi i-a fost lehamite să se aplece să vadă mai bine ce-o fi. Adevărul este că nici nu obişnuia să meargă cu privirea în pământ. Se considera doar ghinionist, dar nu era şi pesimist. Spera întotdeauna că norocul se va întoarce într-o zi şi în favoarea lui. Acum însă, tocmai se gândise că, acasă, nu numai că nu-l aştepta nimeni, dar nici nu avea ce mânca. Ce-i drept, era şi neglijent din fire, dar acum prea se adunaseră toate ghinioanele pe capul lui. Magazinele erau deja închise, dar şi dacă l-ar fi aşteptat pe el, tot degeaba ar fi fost. Buzunarele lui erau goale, iar portofel nu mai avea demult, pentru că nu i-ar fi fost de nici un folos. Cum tot nu avea ce face, s-a aplecat. N-o mai făcuse niciodată. Acum însă, starea lui psihică era deosebită. Surpriza n-a întârziat; pata deschisă la culoare era o bancnotă de douăzeci de lei. Nu i se mai întâmplase până atunci să găsească nici măcar o monedă de un ban. O bancnotă şi încă de douăzeci de lei era ceva peste puterea lui de înţelegere, ne mai vorbind despre situaţia specială în care se află în seara aceea. Nici nu îndrăznea s-o ridice. S-a aplecat chiar de câteva ori, dar s-a ridicat din nou. În cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi şi a ridicat bancnota. Era prea târziu să-şi cumpere ceva de mâncare; cum spuneam, toate magazinele erau închise. Dar ce mai conta? Surpriza fusese atât de mare, încât îi trecuse şi foamea. Totuşi, cu timpul, trecând prin faţa vitrinelor luminate, reflexele fiziologice lucrau, astfel că începuse să regrete ora nepotrivită. Aproape de casă, are a doua surpriză: prin fereastra magazinului alimentar îl vede pe Ştrul. Nu erau prieteni. Dimpotrivă, încă de mici copii se certau aproape zilnic. Cu timpul, nu numai că nu se mai jucau împreună, dar distanţa dintre ei se mărea cu fiecare an, împreună cu dispreţul lui Ştrul faţă de el. Magazinul era închis, dar Ştrul, patron serios şi preocupat de prosperitatea afacerii lui, lucra la o masă încărcată cu hârtii. În mod normal, n-ar fi îndrăznit să-l tulbure, convins fiind că Ştrul nu i-ar fi acordat nici o atenţie, ba l-ar fi repezit ca pe ultimul golan. După găsirea bancnotei însă, starea de spirit a lui Iţic era însă una neobişnuită. Uşa era încuiată, dar a îndrăznit şi a ciocănit uşor în geam. Nu prea tare. Îşi încerca doar norocul. Inima îi bătea în piept, mai să-l spargă. Şi iarăşi surpriză! Nimeni nu şi-ar fi imaginat că Ştrul a ridicat capul peste hârtii şi, la vederea lui Iţic, faţa i s-a acoperit cu un zâmbet. A sărit imediat de pe scaun, cu braţele deschise s-a repezit la uşă s-o deschidă şi l-a întâmpinat cu cuvintele: „Cu ce-ţi pot fi de folos, dragă prietene?”. Fâstâcit la culme şi cu picioarele muiate, i-a răspuns că ar vrea doar un pachet de unt şi o pâine dintre cele mai mici. Sare îşi amintea că parcă mai avea prin casă, aşa că o felie de pâine cu unt era tot ce îşi dorea în seara aceea. Chiar îi plăcea pâinea cu unt şi puţină sare. Copleşit de surprize, se întreba dacă va mai fi în stare să urce scările la mansarda în care locuia. După primele trepte însă, parcă începea să prindă aripi. Fără să se mai dezbrace, a tăiat iute o felie de pâine şi a început s-o ungă. Mâinile îi tremurau de emoţie, aşa că nu e de mirare că a scăpat felia pe jos. Toată lumea ştie că, în asemenea cazuri, pâinea cade cu untul pe podea. Nu şi acum! Asta era prea mult. Nu mai putea fi vorba despre o coincidenţă. Aici este mâna lui Dumnezeu – şi-a zis. Toată noaptea, Iţic a cugetat la şirul întâmplărilor neobişnuite, din ce în ce mai convins că la mijloc este o minune divină. A aşteptat cu nerăbdare dimineaţă, să meargă la rabin să-i mărturisească minunea. Surprins, rabinul a recunoscut că, într-adevăr, este ceva de-a dreptul ciudat ca tocmai lui să i se întâmple toate acestea, Nu ştie ce să-i răspundă, dar, din fericire, urmează să se întâlnească cu bătrânii înţelepţi ai comunităţii şi se va sfătui cu ei. Să vină deci a doua zi să afle părerea lor. Cu greu a suportat Iţic următoarele 24 de ore, în aşteptarea verdictului. Nu numai că era pentru prima dată când faptele lui urmau să fie discutate de către cei mai deştepţi oameni, dar nimănui nu i se mai întâmplase aşa ceva până atunci. Era o dovadă clară că era un semn divin, ce trebuia înţeles, dar şi că el, Iţic, era alesul Domnului pentru această veste minunată. Când, în sfârşit, epuizat după două nopţi nedormite şi nemâncat de tot atâtea zile, fiindcă n-a mai îndrăznit să se mai atingă de pâinea şi untul cu pricina, când a ajuns în faţa rabinului aproape că nu mai era în stare să audă, deşi răspunsul a fost simplu: bătrânii au stabilit că doar el, Iţic, este de vină; a uns felia de pâine pe cealaltă parte.
François Villon n-a avut nici măcar această şansă şi nu ştim dacă el era conştient sau nu că va intra în istoria literaturii franceze. Concursul „Mort de sete lângă fântână” (Je meurs de soif auprès de la fontaine), iniţiat de ducele Charles d’Orléans, pe care l-a câştigat fără probleme, i-a fost premonitoriu. Licenţiat la Universitatea din Paris, având cunoştinţe în sferele înalte ale societăţii, ar fi putut fi un personaj important în epocă. A renunţat la toate acestea, pentru o viaţă uşoară, mai exact uşuratică. Deşi poeţi erau mai puţini ca în România de azi, cei câţiva menestreli – care erau şi poeţi – se bucurau de o largă audienţă nu doar în spaţiul public, dar chiar şi la cele mai înalte curţi domneşti, ceea ce presupune că talentul lor era real. Prin ce se deosebea François Villon de ceilalţi? Evident, prin educaţie! Limba franceză uzuală era cea vulgară. Renaşterea era abia în faşă. Succesul lui postum a constat din îmbinarea celor două: talent şi educaţie. Intuia că poate deveni celebru? Puţin probabil. Şi-a risipit oportunităţile ca nimeni altul. Neşansa lui a fost însă şansa literaturii franceze.
Mare lucru şi zăpada asta . . . La noi e ceaţă. Va veni oare un timp când nostalgicii vor spune „Unde’s ceţurile de-altă dată?”. Παναγήα μου! Eu sper să nu se întâmple, dar . . . God knows!
———————————————-
Mitologie japoneză
Japonezii au o variată asemănătoare celei greceşti a lui Orfeu. Zeităţile primordiale s-au adunat pe Calea Lactee şi au decis să construiască o lume. Cum treaba era dificilă, au creat doi zei, pe Izanagi şi Izanami, cărora le-au trasat această sarcină. Izanagi era un bărbat bine făcut, în timp ce Izanami a fost concepută ca o femeie foarte frumoasă. După ce aceştia au creat mii de fiinţe umane, au zămislit şi câteva divinităţi, ultima fiind un zeu al focului. Din cauza temperaturii foarte mari a copilului, Izanami a murit. Asemenea lui Orfeu, Izanagi a coborât în lumea subpământeană a întunericului, acolo unde a ajuns soţia sa, cu intenţia de a o readuce în lumea luminii. Şi tot asemenea lui Orfeu, el nu a putut să-şi ţină promisiunea de a nu se uita la ea şi a ratat recuperarea.
Nu este singurul caz al legendelor similare, iar descoperirea nu-mi aparţine. Claude Lévi-Strauss şi-a făcut un titlu de glorie din a demonstra că mitologia popoarelor se bazează pe un set limitat de legende, făcând din structuralism o noţiune înţeleasă şi acceptată chiar şi de către filosofii zilelor noastre. „Antropologie structurală” este una dintre lucrările sale fundamentale. Ceea ce nu a făcut el şi îmi place mie să subliniez este faptul că tocmai micile diferenţe dintre legende pot caracteriza popoarele cărora le aparţin. Pentru amuzament, putem remarca, spre exemplu, că egiptenii au imaginat o zeiţă a războiului, pe Sekmet, în timp ce grecii au preferat un bărbat, pe Ares. E drept că bărbaţii luptă în război, dar nu ei le generează. Cred că este vorba despre o infatuare a grecilor. Tot egiptenii au avut un zeu al adevărului. Ne mai fiind necesar, lumea modernă l-a abandonat. Se numea Thot, era al doilea ca importanţă după Ra şi răspundea de ştiinţe, arte, legi şi scrierile sacre. În mod evident, el nu ar fi avut ce căuta în religia Evului Mediu din Europa occidentală, marcată de Inchiziţie.
Legenda românească a meşterului Manole nu este nici ea unică. În versiunea chineză, împăratul i-a cerut meşterului Kouen-yu să construiască un clopot foarte mare, al cărui sunet să se audă de la foarte mare distanţă. Deşi meşterul a folosit cele mai bune metode, amestecând cuprul chiar şi cu aur şi argint, rezultatul nu a fost nici pe departe mulţumitor. Salvarea a venit de la fiica lui, care îl iubea foarte mult. Disperată că împăratul îl ameninţase cu moartea pe tatăl său, dacă acesta nu reuşeşte să execute comanda, ea a cerut sfatul unui astrolog. Soluţia acestuia a fost sacrificiul unei fecioare. Fără a ezita, fata s-a aruncat în cuptorul încins, în care tată ei încerca o nouă compoziţie, cu cuvintele „Fiindcă te iubesc, tată!” Personal, deşi nu-mi plac sacrificiile de nici un fel, apreciez totuşi că sacrificiul personal este un gest nobil, în timp ce sacrificarea altei persoane – oricât de iubită ar fi ea – rămâne o crimă.
Şi dacă tot am pornit de la mitologia japoneză, să mai amintim un detaliu despre aceiaşi Izanagi şi Izanami. Se spune că primii lor copii au fost doi monştri. Disperaţi, au cerut sfatul unor divinităţi cu ceva mai multă experienţă. Li s-a spus că ei au fost vinovaţi, deoarece Izanami a fost cea care i-a propus lui Izanagi să se căsătorească, deşi tradiţia cerea că băiatul s-o ceară pe ea în căsătorie. Ruşinaţi, s-au retras pe insula Kyushu, cea mai sudică din Arhipelagul Nipon. Mai timid, lui Izanagi i-a trebuit ceva timp, până când şi-a luat inima în dinţi şi să-i ceară mâna lui Izanami, dar în cele din urmă a făcut-o. Rezultatul a fost patru mii de copii frumoşi şi sănătoşi.
Acum. mă întreb, nu fără îngrijorare, unde va ajunge societatea modernă, azi fiind la modă ca fetele să curteze băieţii.
————————————————-
Rousseau
Despre Marx nu mai are rost să vorbim. Poate că nici despre J.J.Rousseau, deşi el a fost cel care a marcat în mai mare măsură spiritele oamenilor nemulţumiţi, doritori de altceva, ceva ce, în minţile lor limitate, ar fi trebuit să fie mai bun. De ce? De ce am crede că ceea ce a produs umanitatea până acum – bun sau rău – poate fi aruncat la gunoi, fiindcă tocmai s-a născut – după milioane de ani – un „deştept”, care a inventat o umanitate de tip nou. Rousseau credea că societatea s-a stricat datorită inegalităţilor sociale, imaginându-şi că, până atunci, omul ducea o viaţă paradisiacă. Îi scapă din vedere faptul că, în natură, lucrurile stau altfel. Iar omul este parte a naturii, unde orice celulă luptă pentru viaţă şi trăieşte pe seama mediului înconjurător. Ce-i drept, natura nu stă pe loc, iar omul este nu doar parte a ei, ci partea ei cea mai creativă. Totuşi – atenţie! – natura non facit saltus. Este ceea ce ne scapă adesea din vedere şi ne depăşim vocaţia.
Pentru a nu decade cu totul, trebuie să admitem că omul este cea mai bună realizare a lui Dumnezeu (sau a naturii, după preferinţe). Acesta este însă doar începutul. Pentru că fiecare om este unic, lucrarea se desăvârşeşte pe parcurs, de către fiecare persoană în parte. Suntem deci proprii noştri creatori, continuatori ai Creatorului suprem, dar numai pentru noi înşine, nu pentru toată specia umană. Ne auto-construim după un model dat, iar reuşita noastră constă în măsura în care am înţeles ce aveam de făcut şi în inteligenţa cu are ne folosim de libertăţile oferite. Abaterile de la modelul arhetipal reprezintă aportul nostru creativ, care însă poate fi folositor sau distructiv. Oricum, diferenţa dintre sacru şi secular este forţată. În fapt, ea nu există.
Zeul de află înăuntru. Socrate a spus-o clar. În ciuda faptului că, azi, toată lumea condamnă lipsa de înţelegere a judecătorilor filosofului pentru ceea ce el numai Daimonul său, preoţimea zilelor noastre este la fel de obtuză, ca dovadă că interesele rămân neschimbate.
Toate doctrinele religioase pleacă de la ipoteza unei revelaţii. (Din păcate, nu numai doctrinele religioase, ci chiar şi lucrări ştiinţifice cu pretenţii savante fac această greşeală.) Religia este o invenţie a omului, mai exact a liderilor tribali, în scopul mobilizării semenilor pentru activităţi comune. Este falsă ideea că vreo credinţă a apărut din nevoia oamenilor de a-şi explica fenomenele naturii. Este aberaţia însuşită de propagandiştii marxism-leninismului. Nu a avut nimeni nevoie de asemenea explicaţii, aşa după cum nici un animal n-o face. Liderii sunt cei care speculează slăbiciunile oamenilor.
————————————————————-
Coiful şi craniul
În limba greacă, cranos (kράνος ) înseamnă coif. Nu întâmplător, apropiat de el fonetic şi nu numai, cranion (κρανίον) se spune la craniu. Primul cuvânt are forma clasică a unui substantiv masculin, în timp ce al doilea pare să fie un derivat al lui. Suntem deci îndreptăţiţi să credem că, pentru elini, craniul era doar un suport pentru coif. Nu neapărat unul care să te apere în luptă, ci – mult mai important – să te scoată în evidenţă. Este firesc: funcţia de lider exista încă înainte de desprinderea omului din rândul animalelor şi ea avea nevoie de elemente estetice, care s-o facă vizibilă. Preocuparea pentru protecţia capului, în schimb, nu putea să apară decât după inventarea tehnologiei de confecţionare a obiectelor necesare. Despre creier nici nu are rost să vorbim. Pentru omul primitiv, inima sau ficatul erau considerate organe vitale; existenţa creierului au descoperit-o cu mult mai târziu, el fiind închis în cutia craniană. Cât despre utilitatea lui, nu cred că şi-au pus întrebări, iar adevărul este că nici nu prea aveau de ce. Oricum, răspunsul nu putea avea legătură cu inteligenţa. La unele animale, creierul este foarte mare, fără nici o justificare, în timp ce alte vieţuitoare, cu un creier minuscul sau chiar deloc, se arată a fi deosebit de inteligente. Organizarea unor insecte ne surprinde şi pe noi, cei de azi, cărora nu ne rămâne decât să deplângem viciile umanităţii.
Da, cei vechi aveau dreptate: coiful contează!
Mai aproape de zilele noastre, era la modă pălăria. Dacă privim cu atenţie fotografiile luate în prima jumătate a secolului trecut, sau filmele a căror acţiune se petrece atunci, observăm că, din ţinuta obligatorie a bărbaţilor europeni şi nord-americani, nu lipsea pălăria. Era semnul distinctiv al omului civilizat, de care nu se despărţea nici în cele mai toride zile, decât pentru o secundă-două, în faţa unei femei. Pălăria a dispărut odată cu răspândirea pe scară largă a automobilelor. Cauza a fost tot moda, iar motivul mândria: „Am maşină! Sunt cineva! Nu mai am nevoie de pălărie”. A dispărut şi moda paltoanelor.
În legătură cu pălăria există două expresii pentru acelaşi gest, care admit interpretări diferite. A-şi „ridica” pălăria şi a-şi „scoate” pălăria. Prima poate indica o încercare de subliniere a măreţiei autorului, care vrea să pară mai important, cu un rang mai înalt. A doua, dimpotrivă, de auto-umilire faţă de cineva pe care îl consideră superior, sau de apropiere faţă de interlocutor. Vrea să spună: „Nu te uita la aparenţe; mă descopăr în faţa ta, aşa cum sunt cu adevărat; vreau să-ţi fiu prieten”. Cât despre gestul cavaleresc de a-şi ridica pălăria în faţa femeilor, el a devenit caduc odată cu ideea egalităţii drepturilor. Nu mai are importanţă faptul că un bărbat mai are sau nu ceva de ridicat în faţa unei femei, din moment ce nu mai are motiv s-o facă.
Dar, clima nu ţine seama de înfumurările oamenilor. Îmbrăcămintea neadecvată afectează sănătatea, aşa că fiecare se poartă cum crede de cuviinţă. Nu ştiu dacă tot atunci a apărut expresia „cu capul gol”, în locul de „cu capul descoperit”, fiindcă nu puteau să descopere ceva ce nu fusese acoperit. În ipoteza că prima expresie exista dinainte, semnificaţia ei putea fi una ironică, aceea că persoana în cauză nu prea are minte, sau este dintr-o clasă socială inferioară. Acum îi deplâng doar pe demnitarii obligaţi de protocol să stea chiar şi pe viscol cu capul gol, semn că sănătatea societăţii este în mare pericol. Pentru Ziua Naţională, conducătorii unor state au ales un anotimp favorabil. Acest lucru nu s-a întâmplat însă peste tot. Nu ştiu dacă asta are sau nu vreo legătură cu coiful.
