Vine moşu’ cu necazuri!
În fiecare an, în luna decembrie aşteptăm să vină moşul cel drag… cu sacul încărcat cu cadouri. Aşa e tradiţia la noi, aşa a fost întotdeauna şi aşa este în multe alte ţări ale globului. În ultimii ani, tot mai des, sacul moşului este încărcat cu surprize neplăcute, necazuri, calamităţi, accidente, supărări şi confuzii. Unele din acestea sunt create de natura revoltată pe efectul de seră, altele de influenţele universului asupra micii noastre planete.
Consider totuşi, că cele mai mari necazuri pricinuite speciei umane sunt făcute tot de indivizi aparţinând acesteia, cu scopul de a face rău semenilor lor, pentru un fals ideal religios sau politic, sau pentru a obţine cine ştie ce câştiguri obscure. Aceştia, pentru a-şi atinge scopul, urzesc intrigi, pregătesc sabotage sau atacuri teroriste, creează disensiuni între indivizi, grupări etnice, naţiuni, schimbă cursul istoriei, fac să dispară state de pe hartă, trăgând sforile… în folosul lor.
Cei mici o iau pe cocoaşă…
Şmecherii, intrigi, şi sfori s-au tras de când e lumea. După al doilea război mondial, unele state au acaparat capital prin diferite mijloace obscure, altele au săracit sau au fost obligate să sărăcească. Chiar dacă în al doilea război mondial unele state au făcut sacrificii enorme pentru ca armatele lor să se lupte cu naziştii, ajungând până la Berlin, nu li s-a recunoscut acest merit… împărţirea cozonacului făcându-se între cele patru mari puteri binecunoscute. Ba culmea, aceste ţări, care au ajutat la victorie, au fost date de către aceşti „mari” mamei vitrege de la răsărit.
Marile puteri au trasat sfere de influenţă din a căror graniţe nu era scăpare. Războiul rece a adus mult rău omenirii, multe sacrificii inutile, multe necazuri şi mult amar. Şi culmea! După căderea comunismului, pe la începutul anilor nouăzeci, tot cei necăjiţi şi asupriţi au fost muştruluiţi cu indexul (vezi Conferinţa de la Madrid pentru noile candidaturi în NATO!) şi lăsaţi să piară în sărăcie, dezorganizare politico-economică, lupte inter-etnice şi confuzii… privind chiar aşezarea geografică a acestora. Chiar dacă unele naţii se găseau în Europa încă de la facerea lumii, nu li se recunoştea acest drept, fiind marginalizate, tracasate, ameninţate, verbal, economic şi cu indexul, nedându-li-se posibilitatea să se alinieze altor popoare din acelaşi perimetru continental. Trebuia să fie şi o zonă „paria” care să înghită toate scursorile şi produsele depăşite ale marilor puteri economice, să se creeze un „market” pentru toate ciurucurile şi marfa „second hand”, fapt care mai târziu a generat dezvoltarea unei noi clase sociale, „les nouveaux riches”, a mafioţilor, bişniţarilor şi speculanţilor, cei care, în prezent, au ajuns să influenţeze chiar şi puterea statală.
Ţările mici, care au suferit de pe urma celui de al doilea război mondial şi de pe urma comunismului, ajungând să fie secătuite economic şi financiar, au fost marginalizate şi tratate cu indiferenţă, pe când state care au iniţiat războaie (pe care apoi le-au pierdut), sau cele care au avut dominaţia sistemului totalitar comunist, au fost tratate ca parteneri de valoare, uneori chiar egali, dându-li-se ajutoare substanţiale, de la „Planul Marshal” până la împrumuturi substanţiale, uneori nerambursabile, şi chiar dreptul la putere şi infuenţă politică.
O lume nebună, nebună, nebună…
Prin anii şaizeci circula sintagma cunoscută „o lume nebună… nebună!”. Se dansa, se cânta! Oamenii, indiferent de sistemul politic în care trăiau, simţeau o destindere, un început de prosperitate. Aşa a fost şi la noi în România! Oameni îmbătaţi cu apă rece! Au urmat anii şaptezeci, ani în care a început criza economică mondială – odată cu majorările de preţuri la ţiţeiul brut, odată cu acumulările de capital ale unor ţări (alese), odată cu paranoia unor conducători de state – pentru a-şi impune punctul de vedere dictatorial. Această situaţie s-a ascuţit şi mai tare în anii optzeci când lumea a început să fie bolnavă: bolnavă politic, bolnavă economic, bolnavă fizic, bolnav fiind chiar şi mediul înconjurător. Au apărut noţiuni noi ca: SIDA, efectul de seră, mareea neagră, marea finanţă, noua ordine mondială, lumea ocultă, satanism, iar cuvinte ca „malefic” şi „benefic” sunt vehiculate din ce în ce mai des!
„Geniul Carpaţilor” era plimbat de regina Elisabeta a II-a cu caleaşca prin Londra, dându-i-se toate onorurile. În America, la Washington, era primit cu braţele deschise de preşedinti faimoşi ca Nixon, Ford sau Carter. Păream o ţară importantă pentru „cei mari”, atât din punct de vedere economic, strategic sau tradiţional. Ni s-au dat atunci ajutoare şi împrumuturi substanţiale. Se vorbea frumos de România în presă şi în alte mijloace mass-media din occident. La fel de frumos se vorbea şi de Iugoslavia, care era chiar mai avantajată decât România. Ce viaţă, ce parfum, ce speranţe! Balcanicii erau Îmbătaţi cu apă rece! Aşa trebuia „atunci” să fie… pentru a i-se dea un picior în dos lui Ivan, că prea se suise pe divan. După căderea comunismului toată lumea a sperat într-o schimbare, într-o viaţă mai bună. Foştii comunişti, de la conducători, la omul de rând, deveniseră peste noapte pro-capitalişti, visând bunăstare ca în „minunata Americă”! Ceauşescu a fost executat pentru a i se închide gura, dar cei care i-au făcut jocul nu au fost traşi nici macar de urechi, rămânând tot cu… vilele, palatele, caleştile şi amintirile plăcute. În politică au apărut feţe noi: „promisnacii”, „indexacii”, „aplaudacii”, lingăii, inculţii, ciorile vopsite, papagalii, forţoşii (aşa vrea muşchii lor!) cameleonii şi cei cu caracter zero. Corupţia, haosul şi anarhia domină sfarşitul de mileniu. Alegerile recente pentru preşedinţie din unele state cu tradiţie democratică creează stări de şoc, nesiguranţă, confuzie şi neîncredere. Atunci la ce se aşteaptă de la state mai mici unde instabilitatea politică este dictată şi dominată de ţări cu influenţă sau de organisme internaţionale cu putere economică şi financiară? Nimeni nu mai poate şti cum e bine sau ce este bine. Chiar şi natura ne pedepseşte. Atât de multe calamităţi, inundaţii, cutremure sau accidente, nu s-au cunoscute pe tot parcursul evoluţiei speciei umane. SIDA şi Ebola sunt boli care decimează populaţii şi naţiuni… şi culmea, întotdeauna pe cele mai sărace!
Aşa vrea muşchii lor…
Foarte ciudat mi se pare abandonul domnului Constantinescu de a mai candida la preşedenţia României, abandon care întrucâtva seamănă cu cel al domnului Gorbaciov, cel care a predat marea putere sovietică şi comunismul în mâna aşa-zişilor inamici din războiul rece! Oare nu aşa i s-o fi dictat de către forţele oculte? Oare nu aşa trebuia să fie, după ce, domniile lor, au făcut jocul marii finanţe, distrugând economia şi industria naţională, care bună-rea cum era aducea totuşi un folos naţional, un folos care nu crea şi mai mari datorii pe spinarea bietului popor. Oare nu a fost făcut acest lucru pentru a se „construi” noi pieţe de desfacere supraproducţiei ţărilor dezvoltate… în ţările cu aşa-zisă economie falimentară, loc unde să se „topească” toată marfa nevandabilă, sau greu vandabilă, desigur pe valută forte (schimburi barter nu se acceptă!). Înainte de „loviluţie”, fabrica noastră X, facea cuie, care bune-rele, mai coclite sau mai strâmbe, erau produs autohton care nu costa prea mult, mâna de lucru fiind ieftină. Acum magazinele oferă minunate cuie de oţel, nichelate, frumos ambalate, dar produse în străinătate, pe care ai noştri le plătesc cu bani grei. Şi mai vin… tot flăcăii care ni le vând sa se amestece în politica internă, dându-ne sfaturi „bune” care să le aducă tot lor foloase. Întotdeauna razboaiele, haosul şi dominaţia au umplut doar buzunarele speculanţilor.
Îmi pun intrebarea, de ce o fi câştigat din nou domnul Iliescu cursa pentru preşedenţie? Nu este dânsul cel care a fost acuzat că ar fi adus minerii la Bucureşti! Dece domnul Petre Roman a avut doar 3% din voturi? Dece nu a apărut un alt lider care să conducă România. Controversatul şi mult-blamatul, Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului Romania Mare, era cât pe ce să facă „şah la rege”! A câştiga domnul Ion Iliescu că aşa a vrut muşchii poporului! No comments! Adică… ba! Că de data asta nu a zis nimeni (ba a zis CVT!) că s-au făcut fraude electorale. Bun! Atunci de ce au început în presă comentarii tendenţioase la adresa noului preşedinte ales de „măria sa poporul român”? Recent am urmărit un reportaj pe unul din canalele australiene în care Slobodan Milosevici este descris ca un monstru, în cele mai sumbre culori, spunându-se că este criminal de război aşteptat cu ardoare de Tribunalul de la Haga. Imediat se face un paralelism între Serbia şi ţara vecină, România, arătându-se că la preşedenţia acesteia din urmă a fost ales un fost tot un comunist… cel care a creat mineriadele. Imaginea lumii începe din nou să se (de)formeze când este vorba despre iubita noastră ţară. Zece ani s-a folosit ca material de propagandă anti-românească filme şi imagini cu „vestiţii” noştri copii handicapati… pe care-i aveam cică, numai noi, nimeni alţii! Şi culmea-culmilor, mai-toţi sunt bolnavi de SIDA şi de tuberculoză! Ca la noi la nimenea!
Despre imaginea ţării
Aţi fost atenţi vreodată la imaginea ţării şi a poporului american în filmele făcute la Hollywood? Iankeul când vine acasă de la servici, intră în living-room-ul în care întotdeauna stă aprinsă o veioză frumoasă. În încăpere e curăţenie şi tronează în general mobilă clasică. Tradiţionala bună-stare americană! Tablouri pe pereti, rafturi cu cărţi… Omul, obosit după orele de muncă îşi umple un pahar de cristal cu „vizichi” sau îşi ia din frigiderul mare cât un elefant (şi burduşit de mâncare!) o bere bună şi rece. Obiectivului camerei de filmat evidenţiază subtil imagini cu uşa deschisă a bogatului frigider, cu veioza Tiffany, cu mobilierul antic, cu paharul de cristal… Bravo lor, felicitari! Ştiu să îşi facă imagine! Regizorul român însă, după ce a spălat duşumelele curentului „cine verité” îi prezintă pe „ai noştri” de parcă ar fi cu toţi de la coada vacii: prostănaci, nespălaţi, păduchioşi, golani… C-aşa vrea muşchi lui, sau ai altcuiva care-l plateşte! Şi astfel, spectatorii văd, trag concluzii şi bineînţeles, fac comparaţii între imaginea americanului şi a românului! Acelaşi lucru se întâmplă şi la televiziune, în presă sau în alte mijloace de propagandă mass-media. Unele filme româneşti sunt cumparate şi difuzate în străinatate, poate cu intenţii bune (oare?) de a se vedea realitatea (deformată!!!) de acasă. Ani în şir ne-am făcut „mea (nostra!) culpa” zicând şi acceptând chiar, că aşa este viaţa şi situatia la noi… că noi suntem de vină, că suntem nespălaţi, paduchioşi şi puturoşi, adoptând sloganul care a devenit pseudo-patrioticul brand de ţară „Fie pâinea cât de rea…” Întrebare: „Dar… de ce să fie mereu rea când se poate face şi bună?” De ce să ne arate alţii cu degetul că provenim dintr-o ţara unde pâinea e rea!? Oare asta o fi imagine a poporului român? Chiar nimic nu mai este bun la noi? Totul este putred în Romania? O fi poporul român prost, nebun sau disperat? Nu cred! Hei, dăşteaptă-te rumâne!
Câteva cuvinte despre eleganţă şi bune maniere
Algoritmul lui Al Gore, atunci când a pierdut la mustaţă alegerile, a fost unul de mare isteţime şi chibzuială pentru unitatea naţională şi pace în sufletele americanilor! Auzind că Tribunalul Suprem al SUA, nu vrea să ordone numărarea manuală a voturilor din statul Florida – fapt care l-a ajutat pe rivalul său George W. Bush să devină preşedinte – nu a început să suduie de mama focului şi nici să-şi ponegrească rivalul în toate felurile. A declarat doar… că este în interesul ţarii sale a nu se crea ură şi divizare. A stat şi a studiat o noapte întreagă cele mai celebre „speach-uri” ale faimoşilor săi precedesori: George Washington, Thomas Jefferson şi chiar Richard Nixon, pentru a-şi pregăti discursul de „good bye” de la cei cincizeci de milioane de americani care au votat cu domnia sa şi totodată de a-şi felicita şi încuraja adversarul pe greul drum pe care îl are de parcurs! Trebuia, şi se cerea, să fie un gentleman pentru binele poporului american şi pentru imaginea Statelor Unite ale Americii în faţa restului lumii. Chiar dacă mai avea un argument solid pentru a demonstra frauda: în acea perioadă Florida era condusă de guvernatorul Jeb Bush, fratele viitorului preşedinte „câştigător”… Oare cine a tras atunci sforile!? Mai avem multe de invăţat nenicuţule! Dacă noi nu ne ajutam unii pe alţii cine să ne ajute? Străinii? Unde este eleganţa noastră, frumoasele tradiţii româneşti, coloana noastră vertebrală, manierele? De ce facem mereu scandal din orice şi ne dăm în spectacol?
Drama românească la olimpiada de la Sydney
În încheiere aş vrea să vă mai spun un of! Acela despre drama Andreei Raducan! M-a durut enorm de ceea ce i s-a întâmplat micuţei gimnaste la olimpiada de la Sydney. Atunci, reprezentând Comitetul Organizatoric al Olimpiadei, am fost prezent zile şi nopţi acolo pe strada „România” din Satul Olimpic, am suferit cu ei: cu micuţa Andreea Răducan, cu antrenorul Octavian Bellu, cu preşedintele COR Ion Ţiriac, cu şeful de misiune Alexandru Lăzarescu şi chiar cu medicul Lotului Olimpic de Gimnastică doctorul Ioachim Oană! Eram mâhniţi cu toţii şi simţeam pe pielea noastră de român că ni-se face o mare nedreptate. De fapt unii dintre „cei mari” au considerat că prea ne luaserăm nasul la purtare. Am îndrăznit noi să fim pe locul şapte în clasamentul medaliilor, ba şi cu speranţe de avansare! „Băi Samurache, băi, şi-au şoptit în barbă, ai băgat frica în cei mari. Ia treci tu la colţ cu genunchii pe coji de nuci!” Şi Samaranch a tăcut chitic… Se şi vedeau dulăii cei mari fără sponsorii… care cotizau gras la cei cu medalii multe. Trebuia făcut un sabotaj… căci altfel fugeau banii spre România! Ne-au arătat iar cu indexul! Ziare prestigioase (chiar şi de la noi!) ne-au pus în capul „listei ruşinii” zile în şir. Zbirii antidrog a lui Jacques Rogge (mai târziu recompensat cu şefia Comitetului Olimpic Internaţional n.a. 2012), cu câteva minute înainte de concurs, au înşfăcat-o pe atleta Mihaela Melinte de pe stadion, mai abitir decât Gestapoul şi gata, nexam o altă preconizată medalie de aur! Şi astfel a fost dărâmat măreţul soclul al imaginii României la JO de la Sydney… pentru nişte analize făcute Mihaelei, cu luni în urmă, de nu ştiu ce laborator obscur din străinatate, sau pentru un bâzdâk de pastilă de nurofen administrată Andreei de „mengelianul” doctor Oană! Aceasta a fost arma lor secretă! Aceasta era pregatită de mult şi ţinută acolo în aşteptare! Or mai fi avut şi altele… cei care trag sforile!!! Asta se numeşte in termeni mai eruditi strategie de luptă! Eu o numesc lupta pentru os! Pentru a demonstra că totul a fost cusut cu aţă albă pun întrebarea: Dacă tot fost vinovată de dopaj de ce nu i s-au luat micuţei „cremenale” toate medaliile câştigate aici la Sydney? Hm! Şi culmea, imediat după terminarea olimpiadei, prohibitului medicament-drog NUROFEN, cel care apăruse subit pe lista neagră a Comitetului Olimpic Internaţional (…dar nu şi a federaţiei de specialitate!), a început să i se facă la televiziunea australiană o reclamă comercială asiduuă… de parcă se dorea să devină drogomani toţi cangurienii! Pe ambalaj nu este specificată nici o interdicţie, nici un efect secundar, medicamentul fiind recomandat în caz de răceală atât bunicilor, părinţilor, copilaşilor, politicienilor, ziariştilor, sforarilor şi tuturor fraierilor care se uită la televizor! Deci pentru o asemena banală pastilă i s-a luat Andreei medalia de aur? Pentru asta domnul Ion Ţiriac, om de bună credinţă, cu demnitate, a declarat că îşi dă demisia de la conducerea Comitetului Olimpic Român! Nu abandonaţi vă rog! Luptă domnule, să se facă dreptate! Lumea are nevoie de oamenii cinstiţi şi demni ca dumneata! Candidează pentru preşedenţia Comitetului Olimpic Internaţional, căci tot devine postul vacant în curând! Nu-i lăsaţi pe malefici să tragă sforile! Ei, parcă eu sunt mai breaz!? Numai gura e de mine! Ştiţi dece? Începusem sa scriu o carte despre olimpiada de la Sydney! Am abandonat-o! Poate mă veţi întreba de ce! Pentru că mi se făcuse silă de toate nedreptăţile care li se întamplaseră sportivilor români aici la Sydney! La anul şi la mulţi ani!
George ROCA
15 decembrie 2000 (R. 2023)
Sydney, Australia
