„Mihai Viteazul era vestit tuturor, prin frumuseţea
armonioasă a trupului şi prin statura lui mândră…
drag tuturor celor buni pentru darurile înalte ale
sufletului lui nobil cu adevărat nobil, pornit chiar
prin fire să săvârşească isprăvi grele”.
(Baltazar Walter – cronicar)
Mihai Viteazul a fost Odrasla domnească a Voievodului Ţării Româneşti Pătraşcu cel Bun (1554-1557), fiul lui Vodă Radu Paisie (1535-1545) şi al doamnei Stanca.
Pătraşcu a fost căsătorit cu distinsa Voica, viţă din boierii de Slătioara cu care a avut patru copii: Maria, Petru-supranumit Cercel (1583-1585), Vintilă (1574) şi Pătraşcu. În afara căsătoriei Pătraşcu cel Bun l-a avut pe Mihai dintr-o relaţie cu frumoasa Tudora/ Teodora, o descendentă din neamul bizantin al Cantacuzinilor.
Prinţesa Theodora Cantacuzino (n.cca.1535-d.1605/6) a fost fiica naturală a lui Mihai Cantacuzino, situat între cei mai bogaţi greci din Istambul şi o frumoasă olteancă de prin părţile Râmnicului Vâlcea. „Tudora, fiica lui Mihai Cantacuzino avea să ajungă în grija fratelui acestuia, Iane Cantacuzino care se mutase în Ţara Românească. În timpul domniei lui Pătraşcu Vodă (1554-1557), Iane avea să ajungă mare postelnic, şi ulterior Ban al Jiului. Este momentul în care Tudora alături de unchiul ei avea să ajungă la curtea domnească a lui Pătraşcu.” (Cornel Bîrsan, Doamne şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale Domnitorilor Români. Ed. Librex, Bucureşti-2017, p. 316)
Iane Cantacuzino era reprezentantul Porţii pe lângă Ţările Române, prilej favorabil pentru afaceri comerciale. Însoţit de nepoata sa Tudora au avut privilegiul să-l cunoască pe domnul Pătraşcu Vodă, ajungând repede între favoriţii lui. La venirea pe tron a lui Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) Iane intră în graţiile noului domn, ocupând funcţiile de mare Ban şi stolnic. În timpul domniei lui Ştefan Surdu (1591-1592) Iane ajunge la demnitatea cea mai înaltă după Voievod, cea de Mare Ban al Craiovei, poziţie din care l-a ajutat pe Ioan Vodă Viteazul să ocupe tronul Moldovei, iar el ajunge marele vistiernic al său.
Finalul anului 1557 în Ţara Românească a fost de două ori fericit pentru Vodă Pătraşcu şi frumoasa sa Tudora: Sărbătoarea Naşterii Domnului, care le-au adus în Dar, bucuria naşterii prinţului Mihai.
Prinţesa Tudora şi-a pierdut tatăl, graţie invidiei sultanului hrăpăreţ de averi care, i-a ticluit vina, arestându-l, deposedându-l de toate demnităţile şi apoi ucigându-l.
A venit apoi sfârşitul binefăcătorului ei, tatăl copilului, Pătraşcu cel Bun, ucis prin otrăvire de Socol, întâiul sfetnic care i-a întins cupa preparată cu otravă, ca odinioară cei răi, marelui înţelept trac Socrate – formatorul de conştiinţe morale.
Doamnele Voica şi Tudora şi-au luat vieţile, soartele şi familiile în mâini, în grijă, în nădejde şi au plecat separat, fiecare pe calea pribegiei, vegheate de Domnul.
Cu dorul mamei care-i înfăşa sufletul, cu purtarea de grijă a unchiului Iani, cu ajutorul, ruga şi binecuvântarea maicii stareţe a Mânăstirii Cozia, ruda lui Pătraşcu Vodă, Coconul Mihai, a păşit în viaţă pe drumul pietruit de calvarul pribegiei înspre Sibiul Ardealului. După trecerea iernii, Iani şi familia sa, nepoata Tudora şi prinţul Mihai, au părăsit în taină Sibiul, mai întâi înspre Orşova, apoi spre Brăila pentru a ajunge la Istambul, unde Iani se afla în deplină siguranţă.
Acolo, copilăria prinţului a trecut de la jocuri puerile la ceva mai serios, de la cinci ani luând lecţii de mânuirea spadei, iar la şapte ani urmând în paralel Şcoala germană din Constantinopol, spre formare, învăţare a limbilor germană, italiană, spaniolă şi ucenicia la un bătrân contabil italian, în birourile comerciale ale lui Iani.
Când prinţişorul Mihai a intrat pe poarta mare a adolescenţei, Frumuseţea cu care era logodit îl ţinea surâzătoare de braţul său viguros. „Tânărul Mihai avea avantajul unei înfăţişări mai mult decât plăcute. Era înalt pentru vârsta lui, cu un corp bine, legat, chiar atletic şi o privire deschisă, directă şi poruncitoare, care impunea respect din primul moment. I se repetase zilnic, de mama şi de Iani, că este os domnesc, fiu de Domnitor ales al Celui de Sus, ceea ce contribui la accentuarea personalităţii.” (Dan Lucinescu, Voievodul.Ediţia a II-a, Ed. Siaj-2009, p. 29)
Spiritul lui de valah în care pulsa tradiţia legendară a Străbunilor, prin mitul Eroilor şi Martirilor, a marilor Conducători, sceptrul de os domnesc, de nobleţe spirituală, ardea înspre urcuşul situat deasupra sferelor serafice pentru a-şi împleti destinul cu cel al norodului său întreit, despărţit, ce trebuia unit în fiinţa Neamului dacic milenar.
Permanent mulţumea Bunului Dumnezeu pentru înzestrarea harică de a putea pătrunde profund în tainele nescrise ale Neamului, în tăria poporului de nezdruncinat în vremurile zbuciumate, cumplite, tragice, dramatice şi des repetabile, în geniul divin al Seminţiei sale primordiale hărăzită de Dumnezeu cu obârşie nemuritoare.
Conştient de descendenţa sa aristocrată, regală, pe care nu şi-a revendicat-o din prag, ci a dorit să şi-o însuşească treaptă cu treaptă, pas cu pas, urcuş cu urcuş, salt cu salt, zbor cu zbor până în vârful demnităţii morale şi apoi al celei de stat.
Boierul oltean a mers alături de negustorul valah, prin care pulsa sângele grecesc, reuşind cu har, muncă, trudă, bunătate, capacitate, tenacitate şi risc, să stăpânească zona Olteniei şi chiar mai departe, cumpărând în zona Romanaţi, un număr de peste 40 de sate, ajungând astfel în ierarhia marilor Boieri ai Ţării Româneşti.
Gena primită testamentar în sânge, mintea sa ageră, înaltul caracter, spiritul întreprinzător, cutezanţa, echilibrul, cinstea, setea de adevăr şi de dreptate, venerarea tradiţiei sacre, încununate cu credinţa şi cu dragostea ortodoxă întru Mântuitorul Hristos l-au propulsat din anul 1590, în dregătoriile de frunte ale Valahiei, cea de Ban al Strehaei şi apoi cea de „Ban al Craiovei”.
În acea perioadă Ţara Moldovei Marelui Ştefan, era condusă de fiul natural al lui Alexandru Lăpuşneanu, Aron Vodă (1591, dec.-1592, iun.; 1592, oct.- 1595, apr.), care prin duritatea faţă de marii boieri şi prin crunta exploatare a claselor de jos şi-a meritat cu cinste şi prisos apelativul de „cel Cumplit”.
Dincolo, în Ţara Românească a cumpărat tronul pe aur greu fiul lui Ion Vodă Viteazul, Ştefan Surdu (1591, iun.-1592, iul.) Exilat la turci s-a pregătit cu averea refăcută să revină pe tronul Moldovei, dar a fost înfrânt cu cei 8000 de turci ai săi, „chiar de Mihai Viteazul <<la Dunăre, în partea Brăilei>>, şi pierind acolo şi Ştefan Vodă. Moartea l-a surprins în jurul datei de 2 Februarie 1595”. (Cristache Gheorghe/ Florin Tucă/ Cezar Dobre, Voievozi, Domnitori, Principi, Regi, Preşedinţi şi alţi Şefi de stat din spaţiul românesc – Dicţionar, Ed. DC Promotion, Bucureşti, 2004)
Lui Ştefan Surdu i-a urmat pentru scurt timp Alexandru cel Rău (1592, iul.-1593, sept., de fapt Răul domn a fugit de pe tron neputând plăti birul turcului în acelaşi an 1592, lăsând ţara pradă otomanilor pentru a-şi strânge ei haraciul, prin jaf, crimă şi răpiri de copii). Cognomenul de „cel Rău” l-a primit graţie îngâmfării fără margini, răutăţii şi la propriu şi la figurat, prin biruri, prin tiranie faţă de cei săraci, de cei sărmani, dar şi de marii boieri, precum Banul Craiovei Mihai Viteazul. Cronicile îl numeau şi „tăietorul de boieri”. Faţă de toată cruzimea lui, boierii l-au pârât la Poartă pentru crunta sa exploatare. Sultanul era nemulţumit de el fiindcă nu se achitase de birul cerut, astfel că a fost mazilit, pus în lanţuri până la Constantinopol şi apoi „sugrumat în laţ, în Duminica Floriilor, din anul 1593”. („Cronica lui Baltasar”).
Aşadar, spoliatorii de ţară, înălţaţi pe tronuri cumpărate, păziţi de turci, prădau ţara în lung şi-n lat pentru a recupera plata tronului, dar şi pe deasupra, ca în caz de mazilire să se poată răscumpăra, deci bir peste bir, peste biruri, însă ei în mijlocul desfătărilor rămâneau robi tremurând ca varga de frica sultanului sângeros.
„În acel timp de chin şi jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales şi vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţiile lui alese şi feliurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea de patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter. Acesta era Mihai, banul Craiovii, fiu al lui Pătraşcu-Vv”. (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti 1985, p. 23)
Dragostea pentru Dumnezeu şi Iubirea de Neam au crescut odată cu personalitatea Prinţului. De fapt a fost încununarea vieţii sale de creştin ortodox, un mărturisitor ales care deasupra misticii a pus jertfa sa supremă de iubire şi sânge.
Bunătatea, dârzenia, lupta pentru dreptate, crezul întru Adevărul revelat, spiritul de jertfă asumat bucuros al acestui Neam înfăşat în Scutecul lumii, al Creaţiei divine, îi întrupa în conştiinţa creştin-naţionalistă cea mai frumoasă trăsătură de caracter.
Calităţile sale deosebite odrăsliseră frumos pe Osul domnesc, astfel încât era o încântare pentru poporul oropsit şi vitregit de slugarnicii voievozi, de ciocoii turtiţi şi turciţi. Administrând cu pricepere, cu diplomaţie şi cu credinţă Banatul Craiovei i-a dat starea suverană de libertate administrativă, judecătorească şi militară, plătind ţării, de fapt celui ajuns şi ajutat s-o conducă, doar tributul anume perceput.
Dacă Vodă cel hain a desfiinţat armata de frică să nu se întoarcă împotrivă-i, pus la adăpost de turci, marele Ban al Craiovei – Mihai Viteazul avea propria armată prin care îşi apăra supuşii, ţinând în frâu împilările jefuitorilor otomani, dar constituia şi o grea ameninţare şi o mare spaimă pentru cel vândut turcilor, crudul Alexandru, care uneltea să-l prindă şi să scape de el. L-a prins, l-a arestat şi i-a hotărât soarta prin decapitare. În ziua fixată, în drum spre eşafod a trecut pe lângă Biserica Albă, unde se oficia Sfânta Liturghie. A cerut să-l lase să intre să se închine. I s-a aprobat. Marele Ban s-a rugat cu osârdie Sfântului Ierarh Nicolae să-l ocrotească şi în semn de mulţumire va ridica un lăcaş cu hramul său. Minune, care s-a întâmplat.
Ajuns la locul sentinţei, figura sa atletică, frumoasă, regală l-a înspăimântat pe călău făcându-l neputincios pentru execuţie. Mulţimea şi boierii au văzut în această minune puterea de Sus, astfel că s-au dus împreună cu el cerând iertare celuilalt călău, care vrând nevrând a cedat. Ruda sa, vistierul Ion Cantacuzino l-a împăcat cu Răul Alexandru, recăpătându-şi dregătoria şi cinstea.
Sfântul Ierarh Nicolae l-a salvat, iar Mihai ajungând Domn i-a ridicat spre recunoştiinţă Apărătorului Creştinătăţii, biserica Mihai Vodă cu hramul Sf. Nicolae.
„Bunătatea” Răului vodă n-a durat mult. Mihai a luat calea exilului, iar Alexandru cel Rău, drumul Calvarului netezit de mazilirea şi sfârşitul impus de sultan.
Ca o avampremieră a urcării pe tronul Ţării Româneşti, a Banului Craiovei, Mihai Viteazul a regizat Bătălia de la Asarlâc din 22 iulie 1593, în apropiere de Adamclisi. Scenariul l-a pregătit Valahul prin cei doi spioni turci plătiţi boiereşte.
Urmarea fugii lui Vodă cel Rău, a fost jaful fără precedent comis de păgâni, dar care a înteţit şi lupta rezistenţei antiotomane. „În acea perioadă, şi-a găsit sfârşitul, în gura văii ce se deschide în apropierea Bisericii cu hramul Sf. Gheorghe din Ţicleni, şi reprezentantul porţii otomane care jefuise în zona Gorjului. De atunci toponimul văii se păstrează şi astăzi, numindu-se <<Turculeţu>>”. (Ion M. Ungureanu, 22 Iulie 1593 Zi Istorică Pentru Români, Ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2015, p. 26)
Istoricul Dumitru Almaş arăta, că birul în Ţara Românească plătit de o gospodărie în 1590, „ajunsese la 4 galbeni şi jumătate, iar după 1590 la 7 galbeni şi jumătate pe an. Asta însemna preţul unui hectar de vie sau a 10 porci îngrăşaţi sau a 10 oi”. (Mihai Vodă Viteazul, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 8)
În această stare de chin, de jupuire şi de jale sufletul rezistenţei antiotomane valahe s-a îndreptat spre inima măreaţă a Banului Craiovei. „Mihai, care cu armata sa – <<mai mult cavalerie>>, pe la sfârşitul lui martie 1593, intră în Bucureşti, aclamat şi întâmpinat de populaţie cu lacrimi de bucurie, blestemându-l pe fostul domnitor care o lăsase pradă otomanilor. În Bucureşti i se supune şi armata fostului domnitor.”
(Ion M. Ungureanu, 22 Iulie 1593 Zi…, op. cit., p. 26-27)
Vreme mai bine de 60 de ani, până în 1590, Imperiul Otoman a fost condus de Paşii Viziri. Abia în 1590, s-a ales sultanul Mahomed/ Murad al III-lea, ajutat de Sinan Paşa. Marele Vizir l-a înştiinţat pe sultan de neplata birului de către Alexandru cel Rău. Somat de Poartă, Alexandru i-a lăsat pe trimişii Porţii să jefuiască tot în locul haraciului, adică, vite mari, vite mici, băieţi şi fete de la 10 ani în sus. Văzând jafurile, atrocităţile, răpirile nesfârşite ale păgânilor, Alexandru s-a înspăimântat şi a fugit în Pocuţia, luându-şi cu sine și sintagma, „cel Rău”, cu care a intrat în mormânt.
Marele Ban Mihai Viteazul a orchestrat lucrurile aşa de iscusit, încât să se creadă că îl ajută pe sultan contra ruşilor, adunând slujbaşii turci şi îndrumându-i spre Istambul. În celălalt plan, sultanul l-a însărcinat pe Sinan Paşa să întărească militar cetăţile Silistra şi Sulina, care la rândul său l-a numit comandant pe Omer Paşa, fixându-i cartierul general în cetatea Asarlâc, primind din partea sultanului Steagul verde al Profetului, pe care era încrustat semiluna cu trei luceferi în cele patru colţuri.
În vreme ce Mihai şi-a trimis iscoadele turceşti spre documentare, el şi-a pregătit oastea spre înfruntarea cu turcul. 4000 a lăsat în ţară, iar cu 8000 de olteni şi munteni a trecut Dunărea prin zona Olteniţei, cu iscoade cu tot, ajungând la Târgul Mic – Bazargic, în Iunie 1593, mărşăluind vreme de 10 zile prin inima imperiului, distrugând cetele potrivnice, recuperând o parte din jaful comis de turci. Vestea rea l-a tulburat pe sultan, alt turbat al osmanlâilor care, l-a trimis pe Cara Omer Paşa contra Marelui Ban, cu 10.000 de călăreţi şi 4000 de pedestraşi, stabilind locul de luptă la Asarlâc – TekeDeresi lângă satele Dobromir Vale şi Dobromir Deal.
Mihai Viteazul a ocupat locul strategic care-l avantaja şi când s-a apropiat duşmanul şi-a împărţit armata în şapte corpuri atacându-l simultan din şapte părţi. Mihai s-a repezit cu garda sa spre Omer Paşa, care i-a rănit grav calul, iar Valahul l-a izbit în spate cu sabia, tot la fel de grav. Omer a reuşit să scape fugind, iar Stroe Buzescu i-a dăruit calul său Viteazului Mihai, care a continuat lupta biruind. Turcii au pierdut lupta, jumătate din armată, steagul Profetului şi pe Omer Paşa. În ziua de 23 Iulie 1593, Mihai face bilanţul armatei sale: 2000 de morţi-martiri şi 1100 de răniţi. După ce le-a mulţumit biruitorilor, i-a plâns pe cei rămaşi pe câmpul de luptă. „Luptători, dormiţi în pace pe aceste locuri depărtate de căminele voastre! Din sângele vostru ce a curs pe acest pământ, se vor naşte alţi ostaşi care şi ei, la rândul lor, vor şti să apere moşia după cum voi aţi ştiut”. (ibid., p. 39)
Izvoarele care atestă Bătălia de la Asarlâc din 22 Iunie 1593, respectiv biruinţa Banului Mihai Viteazul asupra turcilor sunt: tratatul scris în limba turcă în 1704 de către prinţul Dimitrie Cantemir, aflat la Constantinopol să scrie Istoria Imperiului Otoman, intitulat „Cartea Primul Război al Imperiului Otoman cu Mihai al Românilor”. Manuscrisul s-a păstrat transmis în taină până la colonistul Constantin Nicoară din satul Tekederesi, care i-a solicitat muftiului turc Cadâr Mehmet Curt să-l traducă în româneşte în anul 1926. Originalul a rămas la turc, iar copia la român. Ambii au făcut săpături vreme de 12 ani, între 1926-1938, reuşind să găsească resturi din drapelul pierdut în 1593, semiluna care era din bronz şi un topor din fier. Providenţa a făcut ca Şeful Legiunii de Jandarmi a judeţului Constanţa, colonelul Gheorghe Cristescu, un descendent al boierului Radu Ţicleanu, căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, înnobilat de acesta, apoi, reconfirmat şi de alţi voievozi, să inspecteze secţia de jandarmi Adamclisi în primăvara anului 1938, prilej cu care a aflat obiectele descoperite de Constantin Nicoară şi care au ajuns la Comisia Monumentelor Istorice.
Colonelul Gheorghe Cristescu a publicat în Februarie 1939, informaţiile rămase de la Dimitrie Cantemir şi propriile sale documentări de la Asarlâc, în revista „Pontice”, a Tineretului – Marea, Constanţa. Toate aceste documente au ajuns la unchiul său juristul gorjean Ion M. Ungureanu, care le-a publicat în 2015 în broşura, 22 Iulie 1593 Zi Istorică Pentru Români, Ed. Măiastra, Târgu-Jiu.
Broşura mi-a fost dăruită recent de marele istoric și prieten gorjean , general de brigadă,magistrat dr. Grigore Stamate determinându-mă astfel să mă plec, din nou, cu aceeași nemărginită admirație și bucurie în fața inegalabilului OLTEAN, VOIVODUL UNITĂȚII NOASTRE, MIHAI VITEAZUL.
Cu alese mulţumiri şi preţuiri!
————————————————-
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Callatis, 01 septembrie.2021
