MINUNII DIN VIAȚA NOASTRĂ… FEMEIA!

FEMEIA

(Acrostih)

Fir de iarbă din poiană
E povestea din poveste,
Mult prea blândă – albă mană,
Este gând și totuși este,
Iar prin orizonturi largi
Au trecut doar clipe dragi!…

DE NU TE-AI FI NĂSCUT…

De nu te-ai fi născut,

te-aș fi zămislit lacrimă
în colț de geană,
te-aș fi șlefuit din pietrele
de râu, zâmbinde spre soare.
Te-aș fi căutat
printre firele de nisip,
ce poartă în ele
veacurile măcinate de istorie.
Te-aș fi găsit în coloanele
baldachinului lui Nefertiti,
ori în florile grădinilor
suspendate ale Semiramidei.
Te-aș fi căutat între Scylla și Caribda,
în focurile miticei lupte,
pe firul Ariadnei, pe firul Penelopei,
întru dragoste și adevăr.
Te-aș fi sculptat în coloanele
Parthenonului sau Erehteionului,
aproape de statuia Atenei,
lângă frumusețea Afroditei,
în templul erosului,

din fina spumă de mare.

Dar ai venit din zările albastre,
de dincolo de stele,
pe undele originarului Big-bang,
purtând pe creștet cunună
din florile de măr ale Raiului,

Ispită și răzvrătire,

Leagăn și liman blând,

Cădere și ridicare,

Tu, ispită cu ochi de diamant!

NEDUMERIRE…

(gând parodiac)

De unde-ai coborât, Femeie,
Și aripi unde ai găsit,
Cine ți-a dăruit puterea
Din glasul tău neadormit?

Pe unde zbori mereu, Femeie,
Zbor de colibri-i trilul tău,
Cine ți-a spus că ești divină
Un Făt frumos sau Zeul rău?

De unde-ai strâns miere, Femeie,
Ce cuib de fiară ai prădat,
Cin’ te-a lăsat să-i vrăfui casa,
Iar tu să spui: – Doar am luat!?

Pe cine farmeci tu, Femeie,
De zile, luni, ani și milenii,
Cine ți-a spus a primăvară:
– Ești săptămâna unei Denii?

Pe unde mergi acum, Femeie,
De-n urma ta cresc ghiocei,
Cine-ți șoptește vorbe tandre,
De-n mâna ta dorm mielușei?

Ce ești cu-adevărat, Femeie,
De nimeni n-a cuprins întregul,
Cine se-ncumetă să spună:
– Tu ești isteața, eu sunt blegul?

Și dac-ai fi tot ce nu ești,
Și dacă lumea s-ar sfârși,
Noi, cei mai slabi și fără minte,
Mereu, mereu, te vom iubi!

MINUNEA DIN VIAȚA NOASTRĂ… FEMEIA!

Uneori, nu avem puterea de a vedea lumina şi mai ales nu avem convingerea că putem dărui altora din lumina noastră. Şi dacă ar fi să traversăm frigul caracteristic glaciaţiunii eului nostru, numai fiind izvor de lumină putem topi originile, pentru a le converti în daruri de lumină. Am adormit adesea cu visele noastre în braţe şi le-am simţit noaptea învelindu-ne cu dragoste. Am simţit de multe ori că ni se transformă fiinţa în liniştea cireşilor în floare, sau am ascultat adesea muzici venite de undeva de departe, de dincolo de marginile fiinţei. Acestea au fost dintotdeauna visele noastre, pe care le-am dori frumoase. Dar viaţa, ne mai ceartă câteodată, ca să ne înveţe că totul, absolut totul, stă în puterea noastră. De noi depinde ce, cum, pe cine şi mai ales cât iubim? De noi depinde dacă vom putea iubi…vreodată! De aceea, citându-l pe marele maestru Beligan, vă spun: „Nu există infirmitate mai mare ca infirmitatea inimii! Nu contează ce iubiţi! Iubiţi ce vreţi, numai iubiţi!”.

Aş îndrăzni să continui prin a vă împărtăşi din gândurile pe care, de multe ori, le-am simţit arzându-mă şi despre care am simţit, adesea, că-mi retează vârfurile aripilor în zbor sau degetele palmelor împreunate-n rugăciune. Mi s-a spus că există atât de mult rău în jurul nostru, încât nu vom mai avea niciodată puterea de a resimţi sau de a face bine! Dar, daţi-mi voie să mă îndoiesc cu putere de acest lucru! Eu sper – şi sunt convins că şi dumneavoastră speraţi – să mai existe în jurul nostru OAMENI. Atâta timp cât mai există OAMENI, vor mai exista, printre multe altele (cu rele ori bune): zâmbete, mângâieri, şoapte, flori, iubire, credinţă, adevăr, dreptate, lumină. E drept că primăvara nu se face cu o floare, dar de ce mă obligaţi să cred că o floare nu e o parte din însăşi Primăvara? De ce nu vă transformaţi fiinţele în ruguri de flori, prin care să ardă nestinsă speranţa umanităţii? De ce să nu dăruim – cu generozitate – zâmbete, flori, lumină? Şi mai ales, că există în viaţa noastră îngeri…pentru care o putem face! Că există FEMEIA! S-au spus multe despre femei, dar la fel de multe s-au spus şi despre bărbaţi! Vă îndemn să uităm măcar pentru o clipă eterna rivalitate şi să recunoaştem că nu putem exista unii fără ceilalţi! Şi-a rupt mereu din broderia lacrimilor sacre, pentru a ne spăla trupul de păcate şi a ne da aripi, ca să ne putem asemăna îngerilor. S-a aşternut cale albă peste norii întunecaţi ai cerului nostru existenţial, cărare de vise printre necunoscutele vieţii, pentru ca noi să putem păşi mai departe. S-a metamorfozat în visul curat, înfăşurându-ne fiinţa în haina inocenţei, pentru ca noi să putem creşte  – roşii maci, sub albele raze de Lună. Priveşte în jur şi-ai să-i observi Lumina! Priveşte în sufletul tău şi-ai să-i descoperi chipul: acolo te vei întâlni ceea ce-ţi lipseşte. Acolo vei găsi partea ce te va face întreg! Fără EA, nu vei putea fi, niciodată, TU!

Să ne amintim că EI – FEMEII – îi datorăm însăşi existenţa noastră! Că EA-FEMEIA – a fost dintotdeauna arma războiului, dar şi limanul în care ne-am întors de fiecare dată supereroi. Că noi am fost regii, plini de putere şi însetaţi de glorie, dar EA – FEMEIA –  a fost sceptrul nostru aurit, prin care am supus popoare. Că noi am fost FARAONII, dar EA- FEMEIA –  este piramida în care antica glorie îşi doarme somnul de veci. Că noi am fost altfel (cum, oare?) dar, ea a fost pântecele în care a încăput NECUPRINSUL: ALFA şi OMEGA. Că noi suntem cireşii în floare, dar EA –FEMEIA  a fost floarea albă ce a purtat cu ea sâmburele adevărului etern.

Azi, aici, acum, vă veţi reîntâlni cu glasul rădăcinilor voastre, veţi întâlni glasul iubitelor voastre, veţi asculta venind din viitor, printr-o cuantică formulă, valuri de energie ce poartă numele: EA –FEMEIA. Primiţi-o în viaţa voastră şi acceptaţi că fără EA, noi nu suntem nimic! EI – FEMEII – să-i dăruim binecuvântarea sărutului filial al mâinii, sau apropierea tandră a şoaptelor pline de iubire. EI – FEMEII, să-i dăruim bucăţi din inima noastră, în care ea şi-a făcut altar şi şi-a zidit templu! EI – FEMEII, extrapolând pilda MÂNTUITORULUI, să-i spălăm picioarele cu apă de trandafiri, dovedindu-ne că vrem să-i fim stăpâni! Să uităm pentru o clipă, tot ceea ce ne aduce aminte de răul inevitabil, de momentele noastre de întristare şi să ne bucurăm, împrăştiind din suflete razele de lumină ale recunoştinţei. EI – FEMEII – să-i dăruim zâmbetul nostru, care valorează mai mult decât o galaxie. Aşa ne vom aduce aminte să iubim şi prin aceasta – să fim OAMENI! EI – FEMEII – să-i aducem în dar o clipă de linişte, o secundă de tandreţe, o bucurie măruntă, devenind: apa învolburată a râului ce adapă malurile însetate, convertindu-ne în spectacolul vieţii peste simţirile adormite.

Probabil veţi spune de ce să-i oferim femeii atât de multe? Nimic mai simplu! Deoarece am uitam ce, cum, când şi mai ales cât să dăruim! Îngerilor din viaţa noastră le oferim atât de multe daruri materiale şi atât de puţine daruri spirituale! Uităm că banii şi tot aurul din lume nu pot să-i cumpere EI – FEMEII – zâmbetul sincer, dorinţa împlinită, satisfacţia deplină – SUFLETUL! Sufletul ei nu poate fi înrobit niciodată! EA – FEMEIA – trebuie să fie mai liberă decât o pasăre a cerului şi cu cât vom aşterne peste braţele sale în floare, mai multe lanţuri, cu atât mai liberă va deveni! Singurul lanţ ce o înrobeşte pe EA – FEMEIA – este lanţul IUBIRII.

EI-FEMEII – mamă, soţie, fiică, prietenă, amică – îi spunem azi (dar, nu numai azi) 8 MARTIE, LA MULŢI ANI! La mulţi ani cu multă sănătate şi împlinirea tuturor dorinţelor! Să fiţi mereu pentru bărbaţii din viaţa voastră: leagănul de aur al copilăriei, apa vie a fântânii potolind veşnicul însetat, ochilor LUMINA, zilei BUCURIA, vieţii – PRIETENIA! Şi pentru toate acestea, pe tine – FEMEIE – te adorăm! Cu adoraţia magilor, cu truda călătorului, cu speranţa stelei, cu fericirea vieţii! LA MULŢI ANI, FEMEIE (şi în mod special ADORATEI mele)!!!

Cu sentimente de aleasă preţuire,

Gheorghe A. STROIA

Adjud, Vrancea

8 Martie 2019