In sfarsit, un happy end!
De fiecare data cand mi se face dor sa vizionez un film romanesc, ma trece totusi un fior. O parte din mine de-abia asteapta sa revada fostii colegi sau tineri actori de talent in roluri memorabile, iar o parte din mine se intristeaza deja la gandul ca din nou va trebui sa indure doua ore de mizerie cenusie in care, de pe vremea comunistilor si pana in zilele noastre, totul pute a nimicnicie umana. Nici nu spun ca majoritatea prietenilor mei americani, artisti la randul lor, nu mai imi cer prea des sa le trimit filme romanesti sa vada. Dupa ce cu mandrie le-am impus sa priveasca capodoperele noului val romanesc din cauza ca au castigat premii peste premii, acum nu mai am energie, si nici vocabular ca sa le pot raspunde americanilor despre ce mai e vorba si in alte filme romanesti, de-ar fi sa le recomand.
Inghit in sec si ma uit pana la capat la orice film romanesc primesc de-acasa, de la colegii mei. Nu mai am curajul insa sa torturez nici un alt suflet de cinefil sa-mi tina de urat in timpul spectacolului filmic. Sa ne intelegem exact, problema nu este ca filmele noului val romanesc sunt proaste, din contra, majoritatea au calitati artistice, iar actorii sunt minunati. Problema este ca subiectele abordate sunt mereu in acelasi gen proxim, care se pare ca prinde in Europa de vest dar nu intereseaza pe nimeni in America, concentrandu-se pe bogatia de subtexte care rasar din gunoiul moral romanesc.
Am participat la seara de deschidere a South East European Film Fest in Beverly Hills ca in fiecare an de la editia inaugurala cu bucuria ca vor debuta in festival tanara cineasta Teodora Totoiu cu scut-metrajul filmat in Romania “A Distance”, si documentaristul canadian de origine romana Andrei Russu, cu “Re: Pete”. Am stiut de la inceput ca festivalul se va deschide cu premiera mondiala a filmului romanesc “Hawaii”, in regia lui Jesus del Cerro, prezent la festivitate. Si mi-am promis ca nu comentez. Doua ore mai tarziu am iesit din sala miscat, pentru ca filmul mi-a readus in memorie atmosfera blazata a anilor ’80, in plin aplomb comunist. In egala masura am fost incantat de interpretarile actoricesti, ca de obicei remarcabile. Si chiar daca in intregul ei pelicula are lungimi si inconsecvente, o poveste ingenioasa dar previzibila, “Hawaii” are un mare avantaj. Asa cum nota o membra a juriului, care a facut parte si din echipa de pre-selectie, este un film romanesc care macar are un happy ending! Chiar daca neverosimil, finalul are o poezie aparte, iar eroul, chiar si fara iubita lui, reuseste sa-si ia zborul, realmente, spre libertate si fericire. Apluze, poate chiar o lacrima fugara, si apoi sa mergem repede la cocktailul de dupa film ca sa ciocnim cu mandrie patriotica pentru o noua gala in Beverly Hills incununata cu un succes cinematografic romanesc.
Pentru conformitate, nu prea e nimic in comun cu insulele exotice Hawaii din oceanul Pacific. Povestea e bazata pe o relatie neasteptata cu Statele Unite in plin razboi rece, o mostenire lasata familiei eroului. Filiera hawaiiana se pierde incet dar sigur in fumuriul ingalat al urbei romanesti optzeciste, intr-o excelenta reconstructie cinematografica (in atentia oricarui producator american ce-si doreste sa filmeze in Romania), impecabil filmata de catre Tudor Vladimir Panduru. Si am mentionat deja ca filmul are, in sfarsit, un happy end?!?!
(In foto cu regizorul Andrei Russu, prin bunavointa Ma Vie en Blonde Films)
(Tudor este la petrut.biz, @TudorPetrut pe Twitter, @petrut.tudor pe Instagram, #TudorPetrut, #RomanianNewsLA, #RoHoClub)
