Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat
N-am avut plete pentru că sunt creț și poate după terminarea liceului am apucat să-mi las părul să crească, până să mă trimită la tuns nu partidul comunist ci mama. Care (minune mare) nu a fost membră de partid deși era șefă. Și care (încă și astăzi mai) crede că nu ești destul de gentleman netuns. Am avut în schimb blugi dintotdeauna. Mi-a adus unchiul meu, actorul Emanoil ”Mimi” Petruț, un costum întreg de prin Polonia. Apoi, pe vremea când tatăl meu prospecta în Algeria, am primit prima pereche de Wrangler. Era pe vremea studenției când am văzut prin filme (vizionate ilegal pe video) că se poartă blugii rupți, așa că am sacrificat o pereche ca să fiu în pas cu moda. Și printr-un complex de împrejurări (că eram student ”la teatru” și apoi jucam în ”Liceenii”) am scăpat cu blugii netăiați de politrucii comuniști. Fiind amator de muzică și proprietar de pickup Belcanto și mai târziu de magnetofon Majak am fost expus devreme la miracolul Phoenix. Am găsit prin casă la mătușa Catinca Ralea (soția lui Mimi) albumul ”Mugur de fluier” și apoi am cumpărat (de la un fraier) ”Cantofabule”. Pe care le-am înregistrat pe bandă de magnetofon prietenilor. Cu eroism, pentru că la vremea respectivă erau, așa zicea lumea, ”interzise”. Am aflat despre ”legendele” legate de plecarea din țară a formației pentru că tatăl meu era mare amator de radio Europa Liberă. Apoi, cu normală curiozitate, din poveștile șoptite. Și nu l-am întrebat niciodată pe prietenul Mircea Baniciu amănunte, știind că-i displace.
L-am cunoscut pe Cornel Mihalache pe vremea adolescenței, când erasm amândoi ”frumoși nebuni ai marelui oraș” și ne hotărâsem să dăm la regie. El la film, eu la teatru. Ne-a trebuit ceva timp, nenumărate filme la Cinematecă și piese de teatru, ca să izbăvim, în același an, examenul la IATC ”IL Caragiale” secția regie teatru, film și televiziune, în promoții diferite. Amândoi, regizori pregătindu-ne să devenim, am fost actori în filme, inclusiv împreună în ”Zâmbet de soare” al minunatei doamne (și profesor universitar) Elisabeta Bostan și în ”Extemporal la dirigenție” al simpaticului Nicolae Corjos. Nu trebuie să se știe prin ce altceva am trecut până la absolvire, sumă de evenimente care au cimentat o prietenie care nu s-a perimat nici peste mări și țări, vreme de multe decenii.
M-am bucurat, ca întotdeuna, când Cornel mi-a trimis o copie de lucru a excelentului documentar HAR/JAR, realizat de TVR în tandem cu editura Integral (pentru conformitate, Costel Postolache este editorul meu în România). Ca foarte mulți fani Phoenix din multiple generații, l-am urmărit cu melancolie și cu curiozitate. Alături de membrii legendarei formații, ne-am amintit, prin prisma poveștilor lor de viață, cum am supraviețiut în anii tinereții de artiști, în România socialistă a unicului partid comunist și al său conducător iubit. Și cu tragi-hazul de riguare, ni s-a confirmat povestea cu fuga în boxe, legendă mioritică a anilor ’80. Iar pentru unii dintre noi documentarul este și o introspecție a spiritului artistului dizlocat în țări străine, departe de urbea natală.
Sunt încântat și captivat de responsabilitatea pe care mi-a încredințat-o Cornel Mihalache de a traduce și edita subtritrarea în limba engleză a documentarului. Așa cum povestea se desfășoară inteligibil și pentru un public internațional, HAR/JAR devine nu numai un memorabil document istoric ci și o admirabilă poveste de dragoste cu valorile artistice care nu se pierd. În orice limbă și în orice ritm muzical.
