Gimnastica artistică m-a atras întotdeauna. Când am intrat la liceu, în clasa a opta fiind, m-am înscris la „gimnastică”. Aveam un profesor de sport care ne-a făcut să o îndrăgim. Numele lui era Francisc Reti. De trei ori pe săptămână, dupămasa, ţinea ore de gimnastica extra-curiculum. M-am înscris şi eu… Cu toate că în aceea perioadă cochetam cu înotul şi cu polo-ul pe apă, gimnastica lui Reti bacsi mi-a prins bine toată viaţa… M-a învăţat mlădiere, sărituri, balans, coordonare, şi mai ales cum să mă mişc în mediul înconjurător. După vreo câteva luni m-am lăsat… Nu eram croit pentru gimnastica de performanţă. Punct! M-am „dus” la atletism, apoi la înot, polo pe apă… haltere. Din fiecare sport câte puţin. Totuşi gimnastica mi-a rămas la suflet. Am îndrăgit-o, am apreciat-o, admirat-o, adorat-o… chiar. Ajuns la Bucureşti – pe la sfârşitul anilor ’60 – primii mei cunoscuţi – şi mai târziu majoritatea şi prieteni – au fost gimnaştii de performanţă ale acelor vremuri: George (Titi) Păunescu, regretatul Mircea Gheorghiu, Petre Mihăiuc, Ştefan Csaba Gal, Adrian Stoica, Nicolae Oprescu şi puţin mai târziu Dan Grecu. La fete, straluceau, Elena Ceampelea şi Alina Goreac.
George Păunescu îmi devenise cel mai bun prieten a acelor vremuri. Eram nedespărţiţi. Am locuit o perioadă impreună pe la Piaţa Rahovei, într-o garsonieră minusculă dată de Clubul Dinamo. El m-a introdus in atmosfera gimnasticii de performanţă… Tot el mi i-a prezentat pe colegii lui, membrii ai lotului naţional. Şi astfel am ajuns în preajma lor ori de câte ori aveam ocazia, în sala de antrenament, la competiţii, pe stradă, la distracţii, şi din când în când chiar şi la cucerirea balerinelor de la Opera Română sau de la Teatrul Tănase. Ce mai, eram prietenul gimnaştilor şi eram mândru de asta! Am inceput să le cunosc şi antrenorii – nişte oameni severi la antrenamente, dar calzi şi prietenoşi după program – cu care pe parcursul timpului am avut chiar relaţii amicale: Mircea Bădulescu, George Condovici şi Costache Gheorghiu.
Gimnastica română la începutul deceniului şapte al secolului douăzeci era tot la loc de frunte, dar nu chiar aşa de sus precum a ridicat-o Nadia Comăneci. Îmi aduc aminte de începuturile Nadiei în Bucureşti. O fetiţă mititica, tunsă scurt, cu nişte ochi inteligenţi. Într-o zi, Păunescu mi-a spus: „Hai cu mine la sală – la Complexul 23 August – să vezi minunea-minunilor! E o fetiţă din Oneşti despre care îti garantez că v-a ajunge o mare campioană!” M-am dus, de curiozitate, şi am rămas uimit! Nadia făcea tumbe, exerciţii la bârnă, bară şi sol de parcă avea aripi, sfidând legea gravitaţiei…
Prietenii mei, gimnaştii de elită a acelor vremuri, s-au retras rând pe rând din activitatea competiţională. Antrenorii lor au instruit noi tineri talentaţi… Gimnastica română devenise o „activitate remarcabilă a sportului românesc”, recunoscută ca cea mai bună din lume. Numele Nadiei Comăneci şi a lui Dan Grecu era pe buzele tuturor… în cele mai indepartate colţuri ale mapamondului. Începuse să ştie lumea de noi românii, de România, la superlativ!
Apoi au venit vremuri grele… Ne-am risipit cu toţii prin lume. Eu am ajuns în Australia, Bădulescu, Gheorghiu şi Mihăiuc în Statele Unite, Condovici în Germania, Păunescu în Italia, doar Ciobi Gal, Dănuţ Grecu şi Adi Stoica au rămas acasă ocupându-se în continuare cu succes de bunul mers al gimnasticii române. Mircea Gheorghiu şi soţia sa Rodica au murit la cutemurul din ’77, în braţele lui George Păunescu şi ale mele, după ce i-am dezgropat – în curtea unei case de pe strada Mendeleev – de sub cărămizile căzute peste ei în urma prăbuşirii unui calcan al unui bloc adiacent. Tristă secvenţă a vieţii…
Anii au trecut în grabă. Zece, douăzeci, treizeci chiar…. Legăturile şi corespondenţa cu ei s-au mai rărit. Apoi au fost parţial reînodate la olimpiada de la Sydney din 2000, unde am reprezentat Comitetul Organizatoric (SOCOG) pentru Lotul Olimpic Român. Dintre prietenii de altădată au fost prezenţi doar: Mircea Bădulescu, Ştefan Gal, Dan Grecu si Adrian Stoica. Marea întâlnire a sosit însă după câţiva ani. În septembrie 2006 am participat la festivităţile de sărbătorire a Centenarului Gimnasticii Româneşti de la Sala Polivalentă din Bucureşti. Atunci m-am revăzut cu de mulţi dintre gimnaşti! Le-am întâlnit pe acolo pe doamnele Elena Leuştean şi Maria Simionescu, pe domnul Nicolae Vieru, pe Dănuţ Grecu, pe Maria Olaru, Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Mircea Bădulescu, Ştefan Gal, George Condovici, Liviu Mazilu, Andreea Răducanu, Marius Urzică, Marian Drăgulescu şi pe mulţi alţii. Am povestit, am umplut golurile absenţelor create de timp, am schimbat adrese, numere de telefon şi am reînodat legăturile. Acum, graţie, internetului se poate comunica mai uşor… Sunt în corespondeţă cu mulţi dintre ei. Aşa am ajuns să-mi împărtăşesc amintirile, sentimentele şi ideile şi cu domnul Mircea Bădulescu, acel antrenor de elită, cunoscut în urmă cu patruzeci de ani în sala de gimnastică a Centrul 23 August din Bucureşti. Mircea Bădulescu, cel îndrăgostit de gimnastică şi în prezent. Mircea Bădulescu neobosit… antrenor de elită a Statelor Unite ale Americii!
George ROCA: Dragă Mircea, încep prin a-ţi mulţumi pentru privilegiul de a-mi acorda acest interviu. Tu locuieşti în America, eu în Australia, ne-am cunoscut în România! Ce mică ni se pare lumea! Ce uşoară comunicarea pe net! Te-aş ruga să îmi descrii începuturile tale ca om, ca sportiv şi ca antrenor.
Mircea BĂDULESCU: M-am născut în Bucureşti la 28 iulie 1936 într-o familie bogată. Tatăl meu a fost latifundiar posedând o proprietate pe 1/2 bloc (în versiunea americană) de strada. În 1950 toată averea a fost naţionalizată, incluzând „Vila Mircea 1936”, şi trecută în patrimoniul statului. A urmat o perioadă foarte grea, cel de-al II-lea Război Mondial şi decesul tatălui meu. În urma naţionalizării, am locuit într-o cameră cu mama şi bunica, impărţind celelate utilităţi cu alţi chiriaşi. Şcoala elementară am urmat-o la „Sfântul Andrei”, o şcoală particulară. Acolo am studiat în limba germană, iar din clasa a III-a am trecut la limba franceză. Clasa a şasea şi a şaptea am făcut-o la Şcoala Elementară Nr. 24 din Bucureşti. La liceu m-am înscris la Şincai, lângă actuala Sală Polivalentă. Acolo am învăţat „noi” limbi străine: rusa care era obligatorie şi puţină engleză.
George ROCA: Când ai început să cochetezi cu gimnastica?
Mircea BĂDULESCU: Faptul care m-a determinat să aleg gimnastica a fost influenţat de noroc! Înainte de-a mă naşte, tatăl meu călătorise foarte mult prin lume… Printre altele fusese şi la Mormântul Sfânt din Ierusalim de unde a adus un eşantion de aghiasmă ce a fost pusă în cazanul meu la botez! Deci eram stropit cu „noroc”! Mai târziu – când am „crescut un pic” – după lungi discuţii cu tata, am decis ce anume sport să-mi aleg! Până atunci făcusem de toate: atletism, ciclism, jocuri cu mingea… După o analiză profundă mi-am dat seama că nu am nicio şansă de a ajunge la vreo echipă naţională cu niciunul din aceste sporturi aşa că am optat pentru gimnastica. Legat de această disciplină, pot declara cu mâna pe inimă că nu am greşit alegerea, întrucât gimnastica m-a ajutat să realizez tot ce se putea şi tot ce mi-am propus în viaţă! De aceea consider că m-am născut cu noroc!
George ROCA: Cum ai ajuns să te remarci în gimnastica artistică?
După liceu mi-au luat un an „sabatic” – adică un an liber – perioadă în care m-am perfecţionat în gimnastică. În 1955 am dat examen la ICF – Institutul de Cultură Fizică din Bucureşti – unde am reuşit. Au urmat cei patru ani de facultate fără nimic deosebit în afara vieţii de student. Eram totuşi „scos din producţie” deoarece făceam zilnic antrenamente serioase, ducându-mă deseori… doar la examen!
Am urmat antrenamentele la „Tânărul Dinamovist” avându-l ca antrenor pe regretatul Ştefan Tarko. Am fost în echipă cu Frederic şi Helmuth Orendi, Ştefan Hărgălaş, Gheorghe Tohăneanu, Ion Zamfir, Costache Gheorghiu, Eugen Balint, Ludovic Lakatos, Gheoghe Păcuraru, Ioan Csapo, Ion Marin, Aurel Loşniţă, Andrei Kerekeş, Mihai Botez, Carol Bedö, Zoltan Balogh, ş.a. L-am avut antrenor şi pe Francisc Kocsis, omul cu care am ieşit de nouă ori campioni naţionali cu echipa clubului. Am luat parte şi la patru concursuri internaţionale. Nu am avut rezultate remarcabile în afara ţării însă totul s-a materializat atunci când am devenit antrenor.
George ROCA: Ştiu că ai ajuns foarte cunoscut atunci când ai devenit antrenor. Unde ai antrenat prima echipa de gimnastică?
Mircea BĂDULESCU: La început am fost antrenor la Şcoala Sportivă nr. 2 tot din Bucureşti de unde, după câţiva ani, am trecut la Centrul Sportiv Experimental „Viitorul”. Aici s-au pus bazele antrenoratului meu. I-am avut ca sportivi pe Dan Grecu, Nicolae Oprescu, Nicolae Achim, Cornel Bălan şi mulţi alţii.
George ROCA: Da mi-i amintesc pe băieţi… şi pe regretatul Nicu Achim. Cum ai ajuns la Clubul Dinamo?
Mircea BĂDULESCU: După ce elevii talentaţi la sport terminau liceul, dădeau admitere de obicei la ICF şi erau preluaţi de unul din cele două cluburi mari din ţară, Dinamo şi Steaua. La clubul sportiv Dinamo am fost cooptat prin faptul că „am fost transferat” împeună cu cei mai buni sportivi ai mei… dintre care străluceau mai ales Dan Grecu şi Nicolae Oprescu. Şi astfel am devenit antrenor la clubului Dinamo, club cu care am obţinut cele mai mari rezultate pe plan intern. Achim a fost repartizat la clubul Steaua. Din păcate a suferit un accident care i-a fost fatal! Era chiar înaintea Jocurilor Olimpice de la München! Am trecut cu greu peste acest incident.
George ROCA: Ajuns la Dinamo te-ai „pus” pe perfomanţe… Care au fost cele mai importante?
Mircea BĂDULESCU: Nu îmi mai amintesc exact, dar între anii 1970-80 aproape că nu am pierdut niciodată titlul de campioni pe echipe, iar la individual compus de asemenea. Dan Grecu a ieşit cel puţin de 8 ori campion naţional absolut plus titlurile pe aparate. Mi-amintesc că înaintea Jocurilor Olimpice de la Montreal, la „Naţionalele României”, Dan a obţinut la inele nota maximă 10.00!
George ROCA: După câte îmi amintesc, din 1970 şi până ai plecat din ţară ai fost antrenor al lotului naţional de gimnastică artistică…
Mircea BĂDULESCU: Aşa este. Fiind la Dinamo şi având majoritatea sportivilor în lotul naţional, automat deveneam şi antrenor la lot. În cadrul lotului am colaborat cu ceilaţi antrenori de succes precum: Ştefan Hărgălaş, Vasile Coşariu, Costache Gheorghiu şi Gheorghe Condovici. Apropos de nea Titi Hărgălaş, acesta împlineşte anul acesta 57 de ani „de stat” în sala de gimnastică!
George ROCA: Eu zic că eraţi cu toţii o echipă de antrenori foarte pricepuţi! De fapt, aţi fost primii care au făcut cunoscută valoarea gimnasticii româneşti la superlativ. Păcat că pe la începutul anilor ’80 aţi plecat majoritatea în străinătate. Oare pe unde s-au răspândit antrenorii şi gimnaştii români – elitele anilor ’70? Mai ţineţi legătura?
Mircea BĂDULESCU: Din păcate a trebuit să părăsim ţara şi să ne strămutăm care pe unde. Condiţiile de acasă erau destul de dure… de la salarizare la cele de antrenament. Am plecat… dar nu a fost uşor! Dintre antrenori, eu, Costel Petrescu şi Costache Gheorghiu, am ajuns în SUA, Gheorghe Condovici este în Germania, iar Vasile Coşariu în Canada. Dintre sportivii de elită: Nadia Comăneci, Sorin Cepoi şi Theodora Ungureanu, Mihai Borş, Petre Mihăiuc, Cornel Bălan, Gheorghe Iuşan, Liviu Mazilu şi Rodica Apătean, Emilia Eberle, Lavinia Agache, Mihai Breşteanu, Ion Albu, Gheorghe Rădoi, Vasile Cioană, Robert Tăciuleţ, Gabi Cailide ş.a. s-au stabilit în SUA. Adrian Goreac, Valentin Grecu fratele lui Dan, Gabi Molea, Valeriu Florea şi Ecaterina Szabo sunt în Franţa în timp ce Radu Branea şi Titi Păunescu – bunul tău prieten – este în Italia! În general ţinem legătura cu majoritatea celor plecaţi dar şi cu cei rămaşi în ţară. Aş vrea să specific faptul că unul dintre gimnaştii cu care ne-am prezentat la Jocurile Olimpice de la München, Costel Petrescu, mi-a fost mai târziu, coleg în sala de antrenament de la UCSB. Venit in SUA pe 29 februarie 1988 a lucrat ca director la Clubul Spirals, obţinând succese remarcabile ca antrenor.
George ROCA: Hai povesteşte-ne puţin de perioada dinainte de Dan Grecu.
Mircea BĂDULESCU: Înainte de Dan Grecu a existat gimnasică… dar fără pretenţii pe plan internaţional. De fapt erau doar întâlniri bilaterale, cu ţările din blocul estic. Noi organizam anual Campionatele Internaţionale ale României, unde invitam aceeaşi oaspeţi… socialişti. Participarea la campionatele europene sau mondiale, era greoaie deoarece era vorba de vize de ieşire iar noi… care îl aveam antrenor pe neamţul Orendi, cu greu obţineam viză pentru ţările vestice! Cu Petrică Mihăiuc, Nicolae Oprescu, Titi Păunescu, Csabi Gal, Mihai Borş şi Gheoghe Condovici, am participat la multe competiţii de amploare. Mircea Gheorghiu a decedat în urma cutremurului din 1977. A participat la Campionatul European din 1970, şi la la Jocurile Olimpice din 1972 şi 1976. Un băiat minunat cu un sfârşit atât de tragic…
George ROCA: I-ai fost antrenor şi lui Adrian Stoica… actualul preşedinte al Federaţiei Române de Gimnastică şi preşedinte al Comitetului Tehnic Masculin din cadrul Federaţiei Internaţionale de Gimnastică?
Mircea BĂDULESCU: Aşa este! Ţin să specific că am avut – înainte de rezultatele „marilor” – rezultate remarcabile la copii şi juniori… asta pentrucă de acolo am început. Din lotul de juniori a făcut parte şi Adrian Stoica, un gimnast care se distingea prin eleganţa cu care-şi prezenta exerciiţile.
George ROCA: Să vorbim puţin despre „Stăpânul inelelor”, Dan Grecu. Iată un ce scrie Constantin Macovei, autorul capitolului „Gimnastica” din cartea România în lumea sportului (Editura pentru Tineret şi Sport – EDITIS – Bucureşti, 1995): „Primul nume înscris pe lista campionilor mondiali ai gimnasticii româneşti a fost al unui sportiv, cel al marelui specialist la proba de inele, Dan Grecu. În 1974, la Varna, într-o bătălie fantastică pentru sutimi de puct cu reprezentantul U.R.S.S., foarte valorosul Nikolai Andrianov, tânărul Dan Grecu, a obţinut o strălucită victorie, câştigând titlul de CM la inele” (pg.158), „Într-o perioadă în care japonezii, est-germanii şi sovieticii ’luau totul’ dominând copios marile întreceri, tânărul Dan Grecu, de la Dinamo Bucureşti, pregătit de antrenorul Mircea Bădulescu, reuşea, la Varna, în 1974, să cucerească titlul suprem la inele, aducând tricolorului românesc cea mai mare performanţă din întreaga istorie a gimnasticii româneşti, medalia de aur.” (pg. 164) şi „… avându-l ca antrenor pe Mircea Bădulescu, cu care a lucrat mulţi ani şi cu care a repurtat cele mai mari succese sportive” (pg. 165). Te rog mult să competezi povestea!
Mircea BĂDULESCU: După cum am spus mai sus, pe Dan Grecu l-am cunoscut pe timpul când antrenam la Centrul Sportiv Experimental „Viitorul” condus pe vremea aceea cu mult talent profesional de către Samuel Baranyi. Dan venise în Bucureşti de la Iaşi, unde fusesese antrenat de Octav Ungureanu. Era un copil de 13 ani care nu vorbea prea mult, tăcut şi extrem de disciplinat. Se vedea că provenea dintr-o familie de militari. La un an după descoperirea lui Dan a apărut şi Nicolae Oprescu. Cu ei am capturat aproape tot ce se putea lua ca trofeu la copii şi juniori. A urmat după aceea senioratul care a continuat seria succeselor, care de data asta erau să fie din ce în ce mai mari. După ce Dan a dat dovadă de atâta forţă şi talent la inele, fapt apreciat la culme în aceea perioadă, bineînţeles că am axat toată echipa să fie bună la acest aparat în ideea de a-i da un suport lui Dan.
George ROCA: Şi astfel a ajuns celebru nu numai sportivul ci şi antrenorul… Aţi urcat împreună pe culmile gloriei. Nu-i aşa?
Mircea BĂDULESCU: Bineînţeles că prin evoluţiile şi rezutatele lui Dan Grecu, noi românii am ajuns să fim recunoscuţi în lume. Important este faptul că noi am continuat victoriile de mare amploare timp de şapte ani. Ca urmare a acestora am fost făcut antrenor emerit. Secretul succesului a fost o conducere a lotului bine chibzuită, bazată pe multe calcule şi verificări, în aşa fel ca „băieţii” să fie bine pregătiţi la data concursului. Tot timpul ne măcina ideea de a fi la nivelul fetelor care aduseseră prin Nadia şi celelate gimnaste atâtea rezultate de valoare! Bineânţeles că „ajutorul” dat fetelor nu se putea compara cu cel dat băieţilor. Poate acum, după ce Dan Grecu împreună cu echipa sa de antrenori a reuşit ceea ce noi doar am început, gimnastica masculină românească să depăşească perfomanţelef etelor! Important este… a găsi acele talente dotate şi capabile să se sacrifice în ideia de a reuşi în viaţă, de a şti să învingă orice emoţie şi orice obstacol.
George ROCA: Îmi aduc aminte că în 1976, la olimpiada de la Montreal, toată lumea îşi punea speranţa şi în Dan Grecu, nu numai in Nadia Comăneci. Ce s-a întâmpat atunci? Tu eşti singurul în masură să dezvălui secretul eşecului marelui gimnast român.
Mircea BĂDULESCU: După succesul pe care l-a avut la Varna, în 1975 au avut loc la Berna, în Elveţia, Campionatele Europene de Gimnastică. Performanţele la băieţi au fost şi de data asta glorioase: Dan a luat la inele medalie de aur, iar Mihai Borş, argint. Apoi la Campionatele Universitare de la Sofia din acelasi an, o altă surpriză, Nicolae Oprescu ia medalie de aur la inele! Toată lumea se aştepta ca aşa o echipă să câştige „mult aur” la jocurile Olimpice de la Montreal. Dan Grecu era într-o formă remarcabilă! În timpul competiţiei s-a calificat în trei finale pe aparate: inele, sărituri şi bare paralele. Între timp apare ghinionul… de fapt pentru noi… dezastrul! Dan face o ruptură de muşchi, la biceps. Desigur, medicul echipei îi acorda toată asistenţa… Eram în permanentă legătură telefonică cu el chiar şi în Satul Olimpic. Totuşi, continuă competiţia pentru a intra în finale. Dacă o întrerupea era descalificat. Proba de inele a fost prima. Dan performează excelent la inele! Câştigă prima medalie… care nu e de aur, cum se aştepta toată lumea, ci doar de bronz. A fost prima medalie românească obţinută de România la Montreal! Nu prea a avut timp să se bucure de medalie, deoarece imediat a urmat finala la sărituri. Ne aşteptam la o nouă medalie, dar din păcate a fost doar locul patru. Apoi, s-a retras de la finala la bare paralele şi astfel… pentru Dan Grecu olimpiada de la Montreal a luat sfârşit! După reîntoarecerea în ţară a început un lung proces de recuperare medicală… dar tot simţea durere în braţ. Chiar şi la Campionatele Europene din Letonia din 1977, nu prea a avut rezultate satisfacătoare. În 1978 la Campionatul Mondial de la Strasbourg a luat o medalie de bronz la inele. În 1979 la Jocurile Mondiale Universitare, ţinute la Mexico, am avut o surpriză plăcută. Ion Checicheş câştigă aur la inele. Tot în acelaşi an, la Fort Worth Texas, din Statele Unite ale Americii, Dan Grecu începe să aibă din nou rezultate îmbucurătoare, luând argint la inele!
George ROCA: Ce te-a determinat să pleci? Acasă aveai lauri, glorie, onoare şi satisfacţii…
Mircea BĂDULESCU: Ce m-a determinat să părăsesc ţara fiind în plină glorie? Este un fapt foarte dureros! Niciodată nu am avut în gând să plec, să părăsesc România! Şi acum când stau şi judec mă întreb cu reproş, oare cum am putut face aşa ceva!? Ei bine! Eram în plină glorie, uşor de zis, dar gloria începuse a se duce odată cu Dan Grecu. Azi eşti bun mâine eşti doar o amintire… Pe la federaţie oamenii începuseră să ne impună fel de fel de interese personale… plus sistemul comunist care nu-ţi permitea să călătoreşti în străinătate cu familia, şi multe alte… restricţii. Îţi adaug aici un incident care a rămas întipărit în memoria mea. Cupa Mondială s-a desfăşurat timp de trei ani în Brazilia. Pentru prima şi cea de-a doua oară Federaţia Internaţională de Gimnastică l-a invitat pe Dan Grecu singur. A treia oară a fost invitat din nou Dan Grecu… însă de astă dată cu un antrenor sau arbitru. Normal şi corect ar fi fost să-l însoţesc eu pe Dan deoarece eram antrenorul lui şi arbitru „Nr. 1” al României. Ei bine am aflat că cel care-l va însoţi pe Dan va fi un alt oficial…! La două săptămâni, după eveniment, am fost arbitru neutru la cehi, unde la banchetul respectiv, după concurs, am stat vis-à-vis de preşedintele CTM al FIG, dl. Alex. Lilo. Bineînţeles că el mi-a confirmat că FIG nu a avut nicio legătură cu nominalizarea invitaţilor la Cupa Mondială şi că Federaţia Română de Gimnastică a hotărât să nu fiu prezent… spre stupefacţia sa! Am fost foarte mâhnit!
George ROCA: Şi paşii spre America…?
Mircea BĂDULESCU: Rămânerea definitivă în America a fost foarte stresantă. O decizie foarte grea! S-a întâmplat în 1980, când împreună cu antrenorul Bela Karoly şi cu doi gimnaşti am fost invitaţii Federaţiei de Gimnastică a Statelor Unite la „American Cup”. După competiţie… am „dispărut”! Nu mi-a fost uşor! Am mai afirmat acest fapt şi mai sus! Nu am avut nimic aranjat în prealabil, doar că am avut unde locui pentru o perioadă de timp, şi anume, la un văr de-al meu stabilit la New York. Deşi venise cu un an înaintea mea, el mi-a luat paşaportul şi nu mi l-a mai dat înapoi până nu obţinut azilul politic şi rămânerea mea legală pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Pe motiv că fusesem membru de partid am aşteptat timp de zece ani pentru a deveni cetăţean american. Şi culmea – în anii aceştia lungi de aşteptare – mi s-a pierdut dosarul – pe care a trebuit să-l refac – de trei ori! Totuşi, după un an şi jumătate de la ramânere mi-am reîntregit familia, prin venirea celor dragi, soţia Silvia şi băiatul Andrei în vârstă de 13 ani.
George ROCA: Şi eu care credeam precum alţii… că faimoşii antrenorii români sunt primiţi în occident cu „pâine, sare şi fanfare…!” Hai, povesteşte-mi puţin de familia ta!
Mircea BĂDULESCU: Cu soţia mea Silvia, m-am căsătorit în urmă cu 52 de ani! Adică in 1958! În 1968 s-a născut fiul meu Andrei, care spre bucuria noastră, ne-a dăruit o nepoată, Dakota Jo Bădulescu. Suntem cu toţi aici in America.
George ROCA: Cum ai ajuns sa profesezi din nou meseria de antrenor de gimnastică într-o ţară străină? Ai avut satisfacţii profesionale?
Mircea BĂDULESCU: În vara anului 1980 mi-am găsit prima slujbă! Am fost numit antrenor principal de gimnastică la o echipă de fete din Toledo, statul Ohio. În 1982 mi s-a oferit un contract, tot pe aceeaşi funcţie, la o echipă de fete din Middletown, New York. Cariera mea de antrenor de gimnastică american, a ajuns însă la un nivel superior, în California, atunci când în 1984 mi s-a propus să antrenez echipa de gimnastică a University of California din Santa Barbara. Chiar şi până azi mai predau la universitate, gimnastică şi fotbal, de două ori pe săptămână. Totodată sunt acreditat ca arbitru-judecător al Federaţiei de Gimnastică a Statelor Unite ale Americii şi arbitru internaţional. În 1987, 1991 şi 1998 am fost numit antrenorul anului la Campionatele Universitare al SUA. Acesta este titlul major care se dă antrenorilor la sfârşitul anului universitar.
George ROCA: Poţi să ne faci cunoscute câteva competiţii importante la care ai arbitrat?
Mircea BĂDULESCU: Am arbitrat la două ediţii ale jocurilor olimpice, la München (1972) şi la Montreal (1976), apoi la Campionatele Mondiale de la: Ljubliana (1970), Varna (1974), Strassburg (1978) şi Fort Worth (1979); la Campionatele Mondiale Universitare de la: Moscova (1973), Sofia (1975) şi Mexico-City (1979); la World Cup: Londra (1975) şi Tokyo (1979); şi la Campionatele Europene dela: Madrid (1971), Grenoble (1973), Berna (1975), Vilnius (1977) şi Essen (1979). După ce m-am stabilit în Statele Unite, am arbitrat la Goodwill Games în Seatle (1991), apoi „triunghiularele”: SUA – România – China şi SUA – Belarus –China, iar în 1993 la Campionatele mondiale Universitare de la Buffalo, New York.
George ROCA: Ştiu că circuli mult. În anul 2000 ai fost aici la Sydney la cea de a XVII-a ediţie a Jocurilor Olimpice. Îţi place să călătoreşti? Ce hobbies-uri ai?
Mircea BĂDULESCU: Desigur ca îmi place să călătoresc, dar în general şi în călătorii sunt legat tot de gimnastică! În 1985, am fost la Campionatele Mondiale de la Montreal, apoi la cele de la Lausanne, Aarhus, Stuttgart şi la jocurile olimpice de la Los Angeles şi Sydney ca turist. Hobbies? Să joc tenis şi să ascult o muzică bună…
George ROCA: M-am bucurat în septembrie 2006 când te-am reîntâlnit la Bucureşti la festivităţile „Centenarului Gimnasticii Româneşti”. Te-am admirat acolo, pe marea scenă, alături de „gigantii gimnasticii româneşti ai timpurilor moderne”. Cine te-a invitat şi ce premiu ai luat?
Mircea BĂDULESCU: În 2006 s-au sărbătorit 100 ani dela înfiinţarea Federaţiei Române de Gimnastică la care am participat. Am fost printre cei 12 antrenori distinşi cu trofeul „Nadia Comăneci”. Tot acolo mi-am reîntâlnit mulţi colegi şi prieteni spre bucuria reînnodării unor legături care le-am avut cu mulţi ani în urmă…
George ROCA: Şi… o ultimă întrebare. Am să citez mai întâi câteva versuri dintr-o poezie a mea: „Aş vrea să mă-ntorc acasă,/ Să găsesc ce am pierdut…/ Dulcea mea copilărie,/ Şi… s-o iau de la-nceput./” . Te-ai gândit vreodată să te repatriezi, să te reîntorci, hai să-i zicem… definitiv, pe meleagurile natale?
Mircea BĂDULESCU: M-am gândit nu odată, George… nu odata! Viaţa în exil nu e uşoară. Doar ai trăit-o şi o trăieşti şi tu pe propria-ţi piele… Daca scrii asemenea versuri, înseamnă că nu ţi-a fost uşor sufleteşte. Aş vrea să mă întorc acasă… să înnod ce s-a rupt atunci când am fost „obligat” să plec. Dar unde? Eu acolo nu mai am nici… măcar unde locui! Statul român mi-a confiscat totul. De câţiva ani sunt într-un litigiu cu „statul meu român” pentru recuperarea proprietăţilor confiscate ilegal în anii ’50. Deci în urmă 60 de ani! Să sperăm că voi obţine un câştig de cauză în această dispută.
George ROCA: Dragă Mircea, îţi mulţumesc petru interviu şi îţi doresc multe bucurii în continuare.
