„Mircea Eliade trebuie gândit în triunghiul:
Dumnezeu, om şi natură, în care domină
Sacrul, adică realul atotcuprinzător, cauza
unică a tuturor lucrurilor.” (Petre Ţuţea)
Mircea Eliade s-a născut la 28 Februarie 1907 în Bucureşti. Ioan Petru Culianu consemnează data de 9 Martie 1907, în familia căpitanului de armată Gheorghe Ieremia care din admiraţie pentru marele lingvist, poet şi om politic Ion Eliade-Rădulescu şi-a schimbat numele în Eliade. În şcoala primară apar clar semnele luminoase ale unui copil precoce, iar în cea secundară pe care a absolvit-o la Colegiul „Spiru Haret”, deja ard licăririle scânteilor în fascinantul domeniu al literaturii cu primele povestiri în 1919, un prim jurnal în 1921, primele romane, Memoriile unui soldat de plumb, Romanul adolescentului miop în 1922, şi deschiderea Drumului spre orientalistică, Calea care îl va consacra în eternitate, cu primele articole în 1924. Din anul 1925, a urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1926, a intrat ca redactor al faimosului cotidian Cuvîntul condus de filosoful Nae Ionescu, înteţindu-şi atacurile împotriva profesorului-istoric Nicolae Iorga prin articolele sale, când acesta se abătea de la Destinul imperial al românismului. În anul 1927 a călătorit în Italia unde i-a cunoscut pe Giovanni Papini, V. Macchioro şi G. Gentile. În anul 1928, tot în Italia şi-a pregătit documentarea despre Filosofia Renaşterii italiene pentru susţinerea tezei de Licenţă în Filosofie. Primind o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandi din Kassimbazar şi-a continuat studiile La Calcutta-India (dec.1928-dec.1931), unde i-a audiat pe marii filosofi Rabindranath Tagore şi Surendranata Dasgupta, autorităţi în Filosofia indiană şi în Istoria religiilor. În ţară, în 1929 i-a apărut primul roman, Isabel şi Apele Diavolului. În 1930 au început în India frământări civile care au dus la închiderea Universităţii din Calcutta. Mircea Eliade a locuit în casa profesorului său Surendranata Dasgupta, dar apoi s-a produs o ruptură între mentor şi discipol, probabil cauza a fost efectul care a dat naştere ulterior romanului de mare succes Maytreyi, astfel că Mircea Eliade a fost nevoit să peregrineze pe la mănăstirile Hardwar şi Rishikesh (în Svargashram-ul lui Shivananda) din Himalaya. În anul 1931 s-a întors în patrie, iar în anul 1932 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea Bucureşti cu o teză despre Yoga, publicată la Paris-Bucureşti în 1936 sub titlul, „Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne. A predat cursuri de Filosofie şi Istoria Religiilor la Universitatea Bucureşti, între 1933-1940. În anul 1933 i-a apărut romanul de succes Maytreyi, parţial autobiografic şi documentar indian. Ediţia critică apărută la Fundaţia pentru Literatură şi Artă – B. P. Haşdeu – Scrieri literale, morale şi politice, i-a adus în 1937 premiul Societăţii Scriitorilor din România. La alegerile parlamentare din anul 1937 a fost ales deputat. În 1938 devine editorul revistei Zamolxis (1938-1942). După instaurarea dictaturii regale de către Carol al II-lea la începutul anului 1938, Mircea Eliade v-a fi arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde v-a fi întemniţat şi mentorul său, filosoful Nae Ionescu. Activitatea sa publicistică a fost prodigioasă în cadrul revistelor: Calendarul, Credinţa, Cuvîntul, Criterion, Gândirea, Buna Vestire, Tinerimea Română, Vremea, Sfarmă Piatră, susţinând şi celebrele conferinţe la Radio România: „Secretul Indiei”, „Eseul european şi eseul românesc”, „Mesaj cultural de 6.000 de ani”, „Arta şi tehnica criticii.” În anul 1940-1941 a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra, iar din 1941-1945, tot ca diplomat cultural la Lisabona. S-a stabilit la Paris, unde a predat Istoria Religiilor la Ecole des Hautes, între 1945-1948, apoi la Sorbona între 1948-1956. Între 1956-1957 a ţinut cursuri la „Haskell Lectures”, iar din 1957-1985, devine titularul catedrei de Istoria Religiilor la Universitatea Chicago, devenită din 1985, Catedra „Mircea Eliade.”
Opera sa erudită este eminamente covârşitoare, cât un Everest de creaţie spirituală.
Spunea odată Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că: „Nici un Profet nu este cinstit în cetatea sa!” Din nefericire şi nenorocire în Patria noastră-Ţara Profeţilor, acest Adevăr divin a căpătat cetăţenie veşnică.
Opera Profetului Mircea Eliade a însumat, „peste 1500 de cărţi, eseuri şi articole de specialitate, dedicându-i-se peste 500 de lucrări omagiale. Celebru şi respectat în Occident, Eliade a fost denigrat în România de pe poziţii marxist-leniniste de către Oscar Lemnar, Zaharia Stancu, Pavel Apostol ş.a.” (Rost-manifest românesc, an I, nr. 2, aprilie 2003)
A fondat revistele Luceafărul, la Paris în nov. 1948, apoi cu Ernest Junger, Antaios (1960-1972), colaborând intens şi la publicaţiile româneşti: Fiinţa Românească, Cuvântul în Exil, Revista Scriitorilor Români, Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg), Caete de dor, co-editor la revista History of Religions din 1957.
„Mircea Eliade a primit titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din Franţa, SUA, Anglia, Belgia, Argentina, precum şi mai multe premii din partea unor instituţii prestigioase; a devenit membru al Academiei belgiene şi a fost decorat cu „Legiunea de Onoare” în anul 1978.” (ibid., Rost-manifest românesc, an I…)
Cea mai mare parte a lucrărilor sale au apărut în ediţii consecutive fiind traduse în limbile de largă circulaţie universală. „Faima internaţională a lui Eliade este confirmată de o lungă serie de distincţii, doctorate honoris causa etc., pe care nimeni nu poate prea lesne să le enumere (probabil că nici măcar el însuşi…). Una dintre primele este DHC la Universitatea din Yale, în timp ce ultimele sînt DHC la Universitatea din Lancaster (august 1975), DHC la Sorbona (14 febr.1976), catedra oferită de Academia Regală din Belgia (20 febr. 1977) şi altele. (Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978/ Ed. Polirom, Bucureşti-2004)
OPERA – lucrări filosofice şi ştiinţifice:
Solilocvii (1932); Fragmentarium (1939); Ifigenia (1939) dramă în trei acte şi cinci tablouri cu premiera în sala „Comedia” a Teatrului Naţional din Capitală în 12 Februarie 1941; Mitul reintegrării (1942); Traite d’histoire des religions (1949); Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase (1951); Images et symboles (1952); Das Herlige un das Profane (1957); Birth and Rebirth (1958); Nuvele, Madrid (1963), From Primitives to Zen (1967); Religions australiennes (1972); Histoire des croyances et des idees religieuses I-III (1976-1983); Mircea Eliade/ Ioan P. Couliano, Dictionnaire des Religions, Editions Plon-1990.
Ioan Petru Culianu care a colaborat timp de patru luni, în 1975 cu Mircea Eliade ca cercetător postdoctoral la Divinity School, Uniersitatea Chicago, i-a dedicat o monografie în anul 1977, prezentând o listă mai vastă a Operei savantului, astfel:
a) Operele lui Eliade
Alchimia asiatică; Cosmologie şi alchimie babiloniană; Mitul reintegrării; Comentarii la legenda Meşterului Manole; Insula lui Euthanasius; Amintiri I. Mansarda; Le Yoga. Immortalite et liberte; Techniques du Yoga; Traite d’histoire des religions; Le Mythe de l’eternel retour; Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase; Images et symboles; Forgerons et alchimistes; Mythes, reves et mysteres; Naissances mystiques; Patanjali et le yoga; Mephistopheles et l’Androgyne; Aspects du mythe; Le Sacre et le profane; De la Zamolxis a Gengis-Khan; La Nostalgie des origines; Religions australiennes; Fragments d’un journal (I); Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions; Histoire des croyances et des idees religieuses; Myths, Rites, Symbols; From Primitives to Zen.
b) Lucrări despre Eliade
Altele în afara celor 500 de lucrări omagiale: Dialectic Altizer, M. E. and the Dialectic of the Sacred; Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978, la care se adaugă cu cinste şi venerarea adusă de Petre Ţuţea în, Mircea Eliade, ed. îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj-Napoca, Eikon-2007.
Profetism Românesc al lui Mircea Eliade care îmbrăţişează în cele două volume: Itinerariu spiritual * Scrisori către un provincial *Destinul culturii româneşti şi România în eternitate sunt o împletire de idei geniale, presărate ca nişte safire strălucitoare pe broderia regală a unor eseuri fascinante. Cele două volume de Profetism Românesc sunt elaborate astfel: în primul volum au fost adunate primele două părţi din Cuvîntul, revistă de prestigiu a generaţiei de aur, condusă de filosoful gîndirist Nae Ionescu, Itinerariu spiritual şi Scrisori către un provincial, apărute între 1927-1928, iar partea a III-a Destinul culturii româneşti este o chintesenţă a gândirii sale răsfrântă pe aripile unui sfert de veac, prin care generaţia sa îşi asuma viitorul de aur al culturii române, luptând cu patima patriotică, cu flacăra spiritului, cu focul credinţei, cu jarul jertfei lor împotriva Cosmosului şi Timpului pentru a rezidi TOTUL.
„Totul pentru împlinirea personalităţii lor!/ Totul pentru aşezarea României în eternitate! Şi într-adevăr au dat totul! În 1953, când Marea Generaţie era decimată – cu program, planificat, satanic – Magul ei – cum l-a numit încă de tânăr Victor Stroe – ştia, cu siguranţă şi seninătate, că orice s-ar întâmpla şi oricât de mari vor fi încercările la care poporul său va fi supus, El nu va mai putea fi scos de pe orbita pe care „tânăra generaţie” – a lor – reuşise să-l aşeze. Aceasta, pentru că orbita poporului şi culturii româneşti a fost şi este însăşi orbita Europei. Mircea Eliade este cel dintîi care a cunoscut acest adevăr!” (Precizări cu privire la Ediţia de Faţă,/ Mircea Eliade, Profetism Românesc, Vol. 1, p. 157)
Menirea Profetului creştin ortodox, dacoromân dincolo de nemărginita sa iubire întru Dumnezeu şi nemăsurata dragoste pentru Neamul său, trebuie să împlinească Destinul poporului său descifrându-i viitorul naţiei, dându-i prin slujirea, jertfa şi iubirea sa infinită un sens mesianic, consubstanţial cu Voinţa Mântuitorului Hristos.
Neamul nostru a fost ales şi hărăzit de Dumnezeu dintru început cu geniul profetic, a cărui dimensiune spiritual-religioasă a rămas neîntreruptă de-a lungul timpului milenar prin şirul de Profeţi Aleşi ai diverselor naturi de creaţie-slujire-jertfire-iubire, privind o reîntrupare a omului ca Om, o renaştere a creştinului ca mistic ortodox.
„Profetismul lui Mircea Eliade a implicat, de la început, acest mesaj, şi este secretul gloriei lui mondiale. Nu istoricul religiilor, nu savantul, nu exegetul mitului omenirii a fascinat pe contemporani, ci profetul Eliade, păşit din „pustiul” ţării natale pe scena mondială o dată cu cea mai teribilă catastrofă ce-i lovise neamul. În acel moment, profetismul românesc al lui Mircea Eliade se implică în destinul umanităţii întregi, aşa cum profetismul lui Cantemir devenise european în urma catastrofei din 1711… Dar în măsura în care suflul profetic al culturii româneşti, de la Cantemir-Eminescu-Iorga, se continuă în opera sa, profetismul mondial al lui Mircea Eliade este o prelungire a culturii române în universalitate.” (Dan Zamfirescu, Mircea Eliade – Profet al Neamului Românesc, în Mircea Eliade, Profetism Românesc, Vol.1, p. 7)
Să ne amintim că unul dintre cei mai mari PROFEŢI ai Neamului dacoromân Părintele ieromonah ARSENIE BOCA, după ce s-a împărtăşit din Universul Ortodox al Teologiei creştine, a survolat înălţimile Cosmologiei prin scrierile lui Rudolf Steiner şi cele ale compatriotului său Mircea Eliade, pe care şi-l aminteşte cu recunoştiinţă în autobiografia scrisă în vremea arestării sale în temniţele securităţii din Râmnicu Vâlcea. „…Aveam problema voinţei şi stăpânirea simţurilor. Mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare… Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte din studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.” (Iovu Mihuţ, Copilăria Părintelui ARSENIE BOCA – Documentar. Ed. Icoana, Arad-2012, p. 11)
Părintele Profet ARSENIE BOCA avea harul înainte vederii, care conştientiza peste vreme sensul unei împliniri, miracolul unei întrupări, edificiul unei zidiri, ctitoria unei înnoiri spirituale, profeţia care îi era hărăzită lui Mircea Eliade spre a o împlini întru Destinul Neamului său urmând Calea mesianică a Profetului absolut IISUS HRISTOS.„Importanţa capitală a profetismului eliadesc decurge, pentru noi, din faptul că nimeni nu a ştiut mai bine ca el să întrevadă şansele pe care însăşi catastrofa istorică sub care se prăbuşise ţara şi cultura română le oferea poporului român şi spiritualităţii sale. În destinul altui popor ce transfigurase catastrofa în mesianism, el a ştiut să discearnă o cale de mîntuire şi înălţare a neamului său. În acel moment, profetismul românesc a păşit într-o nouă vîrstă, s-a plasat pe o nouă orbită, mondială. Geniul profetic al lui Mircea Eliade nu numai că a prevăzut un viitor devenit prezent, dar a şi contribuit esenţial la împlinirea profeţiei!” (Dan Zamfirescu…, p. 8)
Volumul 2, Mircea Eliade, Profetism Românesc – România în eternitate, Ed. „Roza Vînturilor”, Bucureşti-1990, a fost cules de Nicolae Georgescu, articol cu articol, piesă cu piesă din revistele în care Profetul creştin ortodox a publicat sub aura strălucitoare a erudiţiei şi a naţionalismului său, ferindu-le atent de ochii injectaţi de ură ai detractorilor, de foarfeca editurilor însetate de amputări generoase, de prăvălirea stâncoasă a „materialului critic”, „atît de stufos încît să fie capabil a umbri (ascunde) bine, dar bine de tot, textul rămas „viu” !” (în Cuvîntul de Prezentare, p. 6)
La „plinirea vremii” volumul a văzut lumina în Lumina României în eternitate, arzând în Rugul aprins al monumentalului moment CRITERION, când grupul Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu, care au supus analizei lor rolul intelectualului român creştin în istoria naţional-universală. „Este o încercare de fixare a unor coordonate ale civilizaţiei româneşti la răscruce de ani, de viziune şi previziune a destinului României în perspectivă imediată şi mai îndepărtată, de definire a identităţii naţionale.” (Nicolae Georgescu, Mircea Eliade sau „Nerăbdarea Creaţiei”, în prefaţa volumului 2, Profetism Românesc…, p. 10)
Intelectualul creştin trebuie să tindă permanent spiritual, spre omul cult ortodox, vocaţional, clarvăzător, misionar, profetic, transcedental prin activitatea sa continuu creativă, astfel încât în plenitudinea sa să se situeze de ce nu, chiar deasupra geniului. „Un geniu absoarbe lumea lui şi-i redă suflul său vital; un intelectual este, în schimb, capabil a face legăturile interioare dintre toate domeniile timpului său. Geniul distruge, oarecum, pentru a re-crea; intelectualul surprinde sensul creaţiei, îl explică şi-l continuă.” (ibid., p. 12)
Ca orice mare personalitate, geniu, ori profet, Mircea Eliade s-a ocupat, s-a preocupat, s-a îngrijorat de destinul Culturii, într-un stat care s-a dorit, naţional, organic deci, legat mai întâi de problemele spiritualităţii religioase ale Neamului. Numai că statul presupus pro cultural a rămas la stadiul de teorii, de promisiuni care s-au transformat cu uşurinţă în diabolicul bir pe scris, pe scrisul de excelentă creativitate care apără, ocroteşte, mărturiseşte, propăvăduieşte, răspândeşte geniul creator al acestui popor milenar, profetic, care justifică, continuă, fiinţează unitatea sufletească a dacoromânismului, care certifică misiunea istorico-religioasă a Neamului întru pantheonul universalităţii.
Statul acultural în timpul guvernării liberale, în anul 1935 a reuşit performanţa liberalismului celei mai sinistre farse prin impozitul pe scris. „Începând cu acest an (1935) – anul cînd nouăzeci şi trei de scriitori bulgari sînt ajutaţi să-şi ridice case, plătind aproximativ trei mii de lei pe an – scriitorii români vor da bir 9 la sută din magnificele lor venituri literare. În anul cînd Ungaria a votat credite speciale pentru <<ajutorarea oricărui intelectual care poate încă să scrie>>, în anul cînd Kemal Paşa a inaugurat premiul Kopruluzade Mehmed Faud pentru literatură, în anul cînd Mexico studiază legea pentru <<evitarea şomajului lucrătorilor intelectuali>> şi acordă fără umilinţe ajutoare scriitorilor şi gazetarilor loviţi de criză – în acelaşi an, Statul Român obligă pe scriitori să plătească impozitul de 9 la sută din drepturile lor de autor! Stai şi te întrebi dacă nu cumva toţi oamenii care cîrmuiesc astăzi ţara şi-au pierdut minţile.” (Mircea Eliade, Profetism Românesc – România în eternitate, Vol. 2, p. 45-46)
Să fie doar întâmplare că alergând pe spirala istoriei ajungem la adevărul anului 2020 și constatăm că impozitul pe venitul din drepturile de autor este de 10% minim?!
Statul acultural a trudit mai cu seamă pentru uriaşele cenzuri culturale interne, răsfrânte nefast şi în afara ţării, ca o cenzură înspre universalitate, cheltuind anual sute de milioane pentru „propaganda” românească, cu articole consistent plătite în presa străină, în buzunarele cui oare, iar capodoperele Naţiunii rămase sechestrate, ca în momentul de faţă, arc peste timp din 1936, prin „bravura de merit” a Academiei din România, a Institutului Cultural Român etc.
„Ungurii, cehii, polonezii şi finlandezii îşi lansează cărţile la edituri bine cunoscute – iar guvernele româneşti plătesc milioane unor gazetăraşi străini ca să ne laude în „presa mondială”. O propagandă nu se face cu articole şi discursuri cumpărate; se face cu opere de artă, cu expoziţii şi cărţi. Spiritul creator românesc se afirmă prin opere de artă şi de ştiinţă, iar nu prin interviuri şi articole de gazetă.” (Mircea Eliade, Profetism Românesc – România în eternitate, Vol. 2, p. 58)
Niciodată România nu a avut un stat acultural, mai proeminent în incultură ca cel care s-a aşezat în urma loviturii de stat din Decembrie 1989, până astăzi. Niciodată cultura românească n-a mai înregistrat atâtea valuri migratoare de neoproletcultişti care se complac într-o exasperantă platitudine unde se zbate mentalitatea lor de semidocţi, ori, vorba lui Nicolae Iorga, de „sfertodocţi”, sau altfel spus de inşi jumătăţi, sferturi, cîtimi…, care atentează permanent prin scrijelirea lor „literară”, la Neamul dacoromân, la Biserica lui Hristos, la Tradiţia poporului creştin, la Educaţia morală, la Şcoala românească îmbâcsind până la refuz vitrinele librăriilor cu exponatele lor cronico-acefale.
Crizele politice sunt create întotdeauna de incompetenţa guvernanţilor, de reaua lor voinţă, de necunoaşterea specificului etnic, tradiţional, cultural, religios al naţiei, de nerecunoaşterea valorilor creatoare ale poporului creştin ortodox, de grabnica lor înavuţire, crize care devin apoi sociale, culturale, economice, spirituale, religioase. Într-o astfel de prăpastie a crizelor toţi cei care nu cunosc mai nimic, discută despre toate. Aşa s-a ajuns în vremea Generaţiei de aur a lui Mircea Vulcănescu-Mircea Eliade să se discute de către neromâni, falşi români şi răi români despre Românism, asociindu-l cu ideologiile totalitare ale epocii, fapt care l-ar fi umplut de mânie pe orice om cu bun simţ de pe oricare treaptă socială. Momentul denigrării celui mai de preţ renume Românismul, al Neamului l-a consternat pe pe marele ROMÂN Mircea Eliade. „Românismul nu se discută; el se afirmă – pe toate planurile vieţii. Nu-ţi poţi discuta destinul biologic; poţi cel mult să emigrezi sau să te sinucizi. Sîntem români prin simplul fapt că suntem vii. A afirma evidenţa aceasta nu înseamnă nici măcar a fi naţionalist… Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a României, trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia Eminescu – Iorga – Pârvan. Ar fi necomplet, alminteri. Ar fi anorganic…Îmi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi români şi de a rămâne român, oricum ne-ar bate vînturile. Îmi închipuiam, că nimeni nu poate renunţa la Eminescu decît cu riscul de a muri spiritualiceşte.” (ibid., p. 60-61)
Mircea Eliade s-a născut din plămada acestui Neam dacoromân binecuvântat şi prea mult încercat, s-a format din aluatul profetic străbun, a format o cultură vastă, răsfrântă în universalitate, s-a asumat geniului creator, a vegheat credinţa, cuminţenia, curajul ţăranului omenos, valah, talentul şi înţelepciunea intelectualului responsabil, a omului cult împlinit, s-a definit permanent prin spiritualitatea sa creatoare la menţinerea, la restaurarea, la afirmarea demnităţii românismului, respectiv a dacoromânismului, prin libertate spirituală şi prin creaţie haric spirituală.
Mircea Eliade a observat atent, a cercetat profund, a analizat raţional şi a înţeles metafizic că în România modernă singurele grupuri fundamentale cu adevărat creatoare sunt ţăranii şi intelectualii. „Grupuri creatoare, şi grupuri care verifică puterea de rezistenţă a neamului românesc. Vitalitatea şi eroismul ţărănimii – care apără libertatea şi forma pământului şi a vieţii româneşti, căreia îi corespunde instinctul de apărare şi de creaţie al intelectualului.” (ibid., p. 118)
Eternitatea României creştine este o continuă creaţie în care viază fenomenul de reînnoire, de renaştere, de desăvârşire a culturii, a cărei spiritualitate îşi arde flacăra creaţiei continue numai în Rugul permanent aprins al naţionalismului ortodox, în care odrăslăşte tainic dragostea pentru veşnicia Neamului. „Naţionalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici, în istorie, legat şi păstrat de pământ… Şi mi se pare că nu există decît un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor.” (ibid., p. 127)
Creativitatea este blazonul intelectualului cult şi efigia ţăranului simplu, curat, profund prin care se distinge şi se defineşte chipul umanităţii în universul ei religios.
Aura creativităţii ortodoxe te renaşte în cel mai fidel fiu al Naţiunii creştine, înfiindu-te totodată şi culturii universale, deasupra oricăror noime, norme, tipare sau legi.
Axa creativităţii creştinului ortodox este însăşi libertatea profetică a creatorului!
Saltul monumental dincolo de istorie, mesianic, în transcedental al unui popor ales, al unei naţiuni binecuvântate se face prin Aleşii săi, prin Elitele creatoare în comuniune divină cu Duhul, care întrupează toate virtuţiile Neamului dacoromân promovându-le prin creaţia spirituală, dincolo de timp şi spaţiu, în eternitate.
„Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gînd…Naţionalismul nu face nici el excepţie; creaţia şi, deci, eternitatea sînt axele şi premisele sale. ” (ibid., p. 127-128)
Metafizic, Naţionalismul creştin ortodox este temelia, stâlpul, axa, sensul existenţei dacoromâne de a puncta eternitatea prin creaţia mistică a nemuririi sale spirituale.
„Cei mai glorioşi <<naţionalişti>> nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi <<naţionalişti>> sînt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămân în eternitate.” (Mircea Eliade, România în eternitate, în „Vremea”, 13 octombrie 1935)
Mircea Eliade s-a împlinit chintesenţei sale metafizice: şi-a depăşit Magistrul Nae Ionescu, pentru ca la rându-i să fie modelul discipolului său, Ioan Petru Culianu.
MIRCEA – îşi are rădăcina adânc înfiptă în MIR, iar corola ţâşneşte din sufixul CE, dând astfel frumuseţe sublimilor termeni: celebru, ilustru, lume, mare, pace.
De la MIRCEA cel Bătrân-marele NUME Voievodal intrat în eternitate, nimeni nu i-a mai adus atâta cinstire, ca MIRCEA VULCĂNESCU şi MIRCEA ELIADE!
