MIRELA-IOANA DORCESCU
EXISTENȚIALISM ÎN REGISTRU BAROC: TIBERIU CERCEL, „PROVINCIA MELANCOLIEI”
„Provincia Melancoliei” (2007) de Tiberiu Cercel este un volum-oglindă, greu de încadrat într-o specie literară. Ar putea aparține literaturii diaristice, dacă nu ar fi axat pe aforisme și confesiuni, cuprinzând prea puține relatări. Autorul, predilect existențialist, nu se conformează la genurile discursive clasice. În prima parte a cărții, de pildă, discursul sapiențial este impregnat de metafore, iar în a doua, mult mai restrânsă din punct de vedere cantitativ, memoriile sunt redate în secvențe epice de mici dimensiuni, ca niște flash-back-uri, însoțite de scurte interpretări, în general, de natură afectivă. Apoi, literaritatea sa face adesea corp comun cu picturalitatea. Astfel, frapează dexteritatea scriitorului de a utiliza pe spații largi o tehnică inspirată de exercițiul picturii, asemănătoare aplicării tușelor cromatice pe pânză, tehnică prin care se realizează asumatele-i discursuri în miniatură, „ce sugerează monografia unei conștiințe” (p. 249).
Reflecțiile Maestrului Tiberiu Cercel străbat imense teritorii ale desfășurării ființei umane și compun, diferențiindu-le sau interferându-le, universuri vaste, inedite, mobilizate de trenuri fabuloase – simboluri ale unui timp de grație, care s-a sfârșit (v., în acest sens, și cum se recunoaște scriitorul într-un peisaj de Sisley sau de Van Gogh), trecutul devenind izvorul atâtor nostalgii legate de lumea reală sau de cea imaginară.
Autorul Provinciei Melancoliei probează revoltă față de locurile/cunoștințele comune, zguduie certitudini, lovește nemilos în convingeri religioase, este pasionat de tenebrele abisale, de reperele durabile, de descoperiri incredibile. O ilustrează axiomele sale: „Singura realitate durabilă este cenușa și singurul sens adevărat este căderea” (p. 181); „Sunt inutile lacrimile care nu ne învață” (p. 227) etc.; dar și confesiunile: „În fiecare toamnă călătoresc la Arad pentru a-mi vizita aripa de zbor îngropată acolo” (p. 308); „Simt întregul paradis, dar și întregul infern…” (p. 173) etc.; interogațiile retorice: „Care dintre învingători poate spune ca Jeanne DʼArc: «eu n-am ucis pe nimeni»? (p. 252); „Puterea destinului se bazează pe puterea noastră de a-l accepta?” (p. 276) etc.; memoriile expuse într-o variantă comentată: „Iarna la Arad, intrând la cinema Timpuri noi unde rulau scurt metraje non-stop, savurând bomboane Vinga – îmi savuram deja dilatarea într-o singurătate de invidiat” (p. 319); „Când am putut să plec din acel loc al detenției mele timișorene, am putut să observ în fine locul pe care nu l-am putut vedea fiindcă eram obsedat de ceea ce era afară; am zăbovit acolo la granița dintre detenție și libertate – ce savoare!” (p. 316) etc.
În ansamblu, cartea aceasta are rigoarea, ținuta și finalitatea unui act testamentar. Ceea ce gândește, observă, simte Tiberiu Cercel scrie sistematic în caiete – dintre care unul, dăruit de mama sa, are o incomensurabilă valoare sentimentală. Din aceste oglinzi ale ființării, a fost extrasă o amplă colecție de reflecții și mărturii, care poartă semnătura Maestrului („în plus, am un nume” – p. 226), reflectându-l integral. De aceea, Provincia Melancoliei pare a fi publicată întru nobilă încredințare (constituind o repetare a gestului matern de a-i fi lăsat moștenire ustensilele de pictat; dar și a celui patern de a-i fi dăruit moartea sa), în paradigma fertilă a Testamentului arghezian.
La baza organizării literare a textului se află atașamentul față de valori de nezdruncinat: locul natal – Aradul, „orașul baroc al lăuntricității” profunde; familia (triada mamă-tată-soră); geniul (E.M. Cioran); Mureșul și cea de-a treia insulă – componente ale unei mitologii individuale (și personalizate), ridicată la un nivel intelectual și artistic extrem de înalt. Principiul director îl constituie raportarea la „absolutul artei și al iubirii” (p. 17), o țintă anacronică, dar nu caducă („Să fii practicant în artă ori în dragoste – ce pericol!” – p. 56). „Jarul (înnăscut) al metaforei” devine un soi de filtru magic, prin care artistul exprimă în cod plastic sau sonor imaginile dobândite dimprejurul ființei itinerante sau din închipuirea sporadică a metafizicului.
Din reprezentări precumpănitor realiste, din demolări ale iluziilor, din admirația față de modele, din aureola geniului, din metafora ce leagă pictura de poezie (Ut pictura poesis), din melancolie și disperare, din semnificația atribuită verbului „a crede”, care prevalează asupra verbului „a ști”, din virtuțile spiritului care însuflețește materia etc. se naște, pe ruta Arad-Timișoara-Târgoviște-Paris…, o scriere incomodă, neguroasă, antropocentrică, plasată programatic sub cupola aporiei. Cu atât mai valoroasă cu cât se adresează unui public restrâns, cultivat și deloc rigid.
Majoritatea enunțurilor verbale deschid calea unor tablouri echivalente, cuvântul imbricându-se, subtextual, cu semnul grafic: „Încă mai stau spânzurat de pomul nopții și al zilei” (p. 46); „Mă tulbură în peisaje, mai ales în cele impresioniste, drumurile care dispar după un șir de case, după un deal, după un orizont, indiferent că duc spre adâncimea spațiului sau spre adâncimea mea” (p. 96) etc.
Ce are specific pictorul, conform textului? Frățietatea cu reprezentanți de vârf ai artelor plastice moderne, în special cu pictorii impresioniști (de neînțeles, dar de simțit), ieșiți în natură, pe maluri de râuri sau de fluvii, pe dealuri, în luminișuri de pădure etc., fiindcă ei îi amintesc matricea arădeană a tuturor începuturilor, însă nu doar cu aceștia (v. referirile la Sisley, Monet, Manet, G. Seurat, Van Gogh, Rembrandt, Utrillo, Corneliu Baba, Ioan Țuculescu); privirea „trezitoare, aceea care vede irealul” (p. 276), o privire „spre înăuntru, spre cuibul acelei lumini – milioane de aripioare argintii” – p. 32; în condițiile în care „în corpul artei sunt cuprinse și priviri care încă nu s-au născut” (p. 53); contemplarea („… decor potrivit pentru fiorul dramatic al vieții contemplate” – p. 180); oglindirea („Privesc Mureșul în nepăsătoarea lui curgere; chipul meu oglindit se eternizează…” – p. 331); armonia („În cea mai mică trăsătură de pensulă trebuie să fie invocată strădania armonizării cu absolutul” – p. 143) etc.;
Ce caracterizează scriitorul/poetul? Figuralitatea analogică: „Pentru întâia mea suferință, viața mi-a oferit un mausoleu cât o catedrală” (p. 22). Conversia metaforică. De exemplu, „cascada timpului”, metaforă recurentă, devine un liant textual, un element cheie pentru interpretare, marcând conjuncția căderii cu trecerea. O perspectivă demonică, frisonantă. Un simbol invaziv al răului în destin. Subliniat de proximitatea „cascadei morții” (p. 109). Însuși titlul acestui volum, Provincia Melancoliei, este o metaforă coalescentă cu o asemenea structură, a cărei semnificație va fi devoalată de autor la p. 157: „Până la urmă, viața devine o mare provincie a melancoliei, prin care circulăm tot mai greu, trăgând după noi bagajul unui destin adunat de pe drumurile sortite”.
Întâlnim chiar și dubla coalescență: „cameră de tortură a luminii” (p. 27), dar și structuri coalescente canonice, apoziționale („Mănăstirea mea laică, scrisul” – p. 227; „clipa: acest colaps al scurgerii” – p. 344) sau predicative („Sunt și eu o stea căzătoare” – p. 45; „Un pumn de cenușă scânteietoare viața mea” – p. 126; „Oamenii sunt umbra lui Dumnezeu pe pământ” – p. 264), precum și serii sinonimice de metafore: „Înțelepciunea – o risipire a extazului, o deraiere de pe o linie pe care nici să inventăm n-am avut puterea, cu stații halucinante luminând iluzia călătoriei; un restaurant care se hrănește cu foamea noastră…” (p. 137) etc.
Și mai rafinată este inducția metaforică (noțiunea de inducție metaforică a fost introdusă în poetica românească de Eugen Dorcescu, în 1975). Aceasta se manifestă prin contaminarea semantică dintre metafora substanță și metafora acțiune, substantivele și verbele „potrivindu-se” în aceeași sferă semantică, fapt ce augmentează coerența, dar și valoarea estetică a secvenței discursive: „… Deasupra amintirilor mele restaurate zboară fluturii coșmarului” (p. 257). Structurile elementare ale metaforei (substantivale, verbale, adjectivale sau adverbiale) se alătură frecvent la Tiberiu Cercel în lungi lanțuri metaforice, acoperind, prin inducții și grefe, fraze întregi, expresii spiralate ale unei/unor idei puternice, urmărită/e cu stăruință de autor: „Țin strâns în palmă un fragment de destin, pe care, dacă l-aș elibera, mi-ar deveni pelerină prea bună pentru noaptea vieții cu stele căzătoare, riscând să ajung orfanul prejudiciului onorific de a fi cu stea căzătoare pe fruntea-mi urcătoare” (p. 63) etc. Pe un fond reflexiv, asemenea proliferări metaforice devin ornamente abundente, baroce. Textul se autocontemplă.
Ce reiese a fi comun pictorului și scriitorului/poetului? Libertatea „aproape fără margini” (p. 231); frisonul căderii: „Viața este ca o călătorie cu balonul care pierde din înălțime” (p. 39); hiperluciditatea: „nu-mi pasă că-mi pierd viața, ci conștiența că ea există” (p. 35); elogiul suferinței (ce controlează arta): „Da – suferința este calea regală a mântuirii” (p. 43); jindul evadării din contingent: „Peisajul meu preferat conține o cărare care duce spre fundul grădinii de unde poți pleca oriunde” (p. 46); mirarea: „privind pe geamlâc, pe vizieră, mă mir” (p. 94); absența: „Înlocuirea absenței noastre din noi cu absența altuia îmbolnăvește sufletul iremediabil” (p. 205); vidul: „Când te temi atât de mult de vidul din tine, începi să te umpli la repezeală cu ce apuci” (p. 79); solitudinea: „… ecoul unei singurătăți fără leac, plata genialității” (p. 123); misterul: „Misterul este semnul ființei” (p. 241); călătoria: „… pe genunchii mei lacomi, stă scrisă istoria drumului” (p. 84); timpul subiectiv: „Moartea mamei mi-a scurtat viața. Cu cât? Cu eternitatea pe care o reprezenta pentru mine” (p. 301); amintirea: „… ce va face universul sau veșnicia cu ceea ce voi putea lua cu mine, cu amintirea mea despre viață?” (p. 162); neantul: „Am senzația de neant în jurul țipătului, pentru că el absoarbe spațiul” (p. 188) etc.
Evenimentele existențiale, în special cele de pe muchia dintre viață și moarte, sunt redate cu o foarte rară eleganță lingvistică, sub pojghița căreia se zăresc, activând, bulboanele trăirii unice:
comuniunea de Crăciun, densă, uneori ratată, urmată de remușcări, proiectează, compensatoriu, „pomul de Crăciun etern” (p. 15), precum atelierul de pictură (p. 48), dar această imagine amăgitoare nu rezistă mult, bradul despodobit având să devină simbolul despărțirii de viață: „Mă tem de ziua când voi da jos definitiv globurile din pomul de Crăciun – cumplitele ceremonii ale părăsirii” (p. 193);
comuniunea în suferință. Toți participă la suferință, în felul lor. Părinții săi, care s-au îmbolnăvit din tinerețe de spaimă, atunci când trebuiau să treacă Mureșul, cu doi copii foarte mici după ei, sub amenințarea deportării mamei, de etnie germană, în Siberia; Cioran este învăluit, de asemenea, în lumina suferinței; dar suferința este sacralizată de Hristos pe cruce: „Pot să glumesc cu orice, numai cu suferința nu”, fiindcă aceasta se împletește cu „compasiunea pentru Mântuitor, în timp ce El ne dăruiește fiecăruia chipul său” (p. 85); v. și caracterul înălțător al suferinței („Perfecționarea ființei în afara suferinței este de neconceput); paradoxul mântuirii de suferință printr-o suferință mult mai mare, având ca model răstignirea lui Iisus, „singura salvare” (p. 41);
comuniunea (inter)textuală: fireștile translații textuale sunt determinate de fluiditatea memoriei: „zbor deasupra unui cuib de nostalgii” (p. 10) atestă o intruziune deloc facilă în formula clasică, fiindcă nostalgiile răvășesc sufletul-cuib, sunt amintirile unor zboruri cu aripi colorate, frânte, obosite, lipsă, scrise („… anvergura aripilor pe care mi-am scris scris cărțile” – p. 159), dar, mai ales, „căzătoare” (p. 66); v. și „Eretic și așezat de-a curmezișul aceluiași «veac de singurătate», arătând ghilotinelor mentalității direcția de cădere” (p. 63), imagine transfigurată, în „haloul sumbru” al thanatofobului cutremurat de armele morții;
comuniunea nostalgiei Paradisului pierdut face transmisibile mesaje ce par a fi, dar nu sunt, numai ale autorului. Este criteriu de identificare: „Cei care vor să mă găsească o pot face în sala de așteptare din vechea gară ardeleană, pe banca de lemn” (p. 42); în relație cu conștiința efemerității oricărei trăiri paradisiace: „Cât timp voi mai putea sta aici… la această școală unde am fost fericit? Știu că alungarea mea trece și pe aici” (p. 87). Aluzia la alungarea din Paradis este evidentă.
comuniunea speranței într-o fericire ce există dincolo, nu dincoace de limită: „Mi-am dorit atât de mult să ajung în fundul grădinii, pentru a fi în misterul unei margini, acolo însă am dat de un gard și în spatele lui lumea întreagă” (p. 33); de aici și „mărturisirea utilă” (p. 19-20) că adevărata cunoaștere se obține doar prin revelație etc.
Apropierea de E.M. Cioran conferă sens popasului parizian al călătorului prin lume, pornit din „provincia melancoliei” și ajuns în capitala artelor, impactând vizibil scrierile sale. Cioran este sanctificat îndeosebi de privirea pictorului: „… ultima oară l-am văzut venind dinspre Odeon, era o după-amiază pariziană, avea lumina din spate cu părul alb ridicat de curentul străzii, părând că este aureolat” (p. 325). Tiberiu Cercel își recunoaște deschis modelul. Recunoaștem și noi influența cioraniană. De pildă, în tema sinuciderii și în seria sinonimică dominantă degajată de operă ca factor de coeziune textuală.
Tema sinuciderii merită o abordare foarte serioasă. Căci implică nefericirea cumplită a condamnatului la viață/moarte. Situația celui ce nu-și mai poate duce crucea generează emoții puternice. Cum ar fi aceea de a auzi sunetul glonțului pornit spre inima lui Van Gogh. Sau de a contempla „stele sinucigașe”. Este frustă amintirea unor talente autohtone care n-au suportat măcinarea vieții și și-au pus funiile de gât: „colecționează cineva funiile spânzuraților? Eu colecționez nerăbdarea lor fatală și strânsoarea îndemânatică a lațului bazându-se pe absența miracolului metafizic al imponderabilității corpurilor” (p. 15). Autorul păstrează o distanță reverențioasă față de instrumentele sinucigașilor: „Evit lucrurile potrivite sinuciderii ori mă prefac că nu le recunosc, nu pentru că mă tem de tentații, ci pentru că nu vreau să le vulgarizez” (p.85), intuind existența unui pact al sinucigașului cu demonul, în lupta cu absurdul: „Singura motivație pe care omorurile noastre, mai mult ori mai puțin reușite o au, nu poate fi decât dorința de a decapita măcar unul dintre capetele absurdului: balaurul care s-a logodit cu lumea prin consimțământul nostru secret” (p. 149).
Seria sinonimică a nefericirii poate fi compusă din lexemele: amărăciune („Nu pot scăpa nici acum de accesele mele de amărăciune agresivă” – p. 275), tristețe („… ultimele cuvinte ale lui Van Gogh: «tristețea va dura întotdeauna»” – p. 58), durere („Dacă este ceva mai dureros decât această frază, anunțați-mă: «Nu i-am mai văzut niciodată», fără ca ei să fie undeva pe acolo” – p. 146), nostalgie („magia alchimică a nostalgiei” – p. 287), melancolie („Resursele mele nu țin de consolare ori de revoltă, ci de o melancolie activă, având vitalitatea unei comori personale” – p. 155), disperare („nu mă voi rușina niciodată de disperarea mea” – p. 229), deznădejde („Deznădejdea mea nu a fost vreodată nici văicăreală, nici protest, ci numai proiectul mereu îmbogățit al unui seism ce-și provoacă singur dezastre, pentru a măsura astfel propria putere” – p. 191); scepticism („Vitalitatea scepticismului construiește în noi o redută a lucidității” – p. 180) etc. Lexemele reliefate, atât de asemănătoare în plan semantic, țin laolaltă părțile masivului text al lui Tiberiu Cercel.
Gravitatea temelor abordate, profunzimea gândurilor, sensibilele nuanțări trezesc interes, incită la meditație, la dialog sau la confruntare de idei, de atitudini. În general, cugetările enunțate limpede, într-o sintaxă impecabilă, cu proprietatea termenilor utilizați, corespund direcției pesimiste, fataliste, din filosofia existențialistă, și anume aceleia care se ocupă de tragismul ființei umane. Omul fără Dumnezeu sau cel care se îndoiește de existența Sa nu mai poate nutri, de la un moment dat, speranța în sine și este devastat de singurătate și de incapacitatea de a face față încercărilor existenței. De aici, disconfortul existențial, „folosul nefolositor al neputinței”, despre care vorbea Cioran și pe care îl putem ilustra ușor cu eșantioane din creația literară a lui Tiberiu Cercel, referitoare la: frica ontologică („Am ajuns un alcoolic al fricii, la prima înghițitură mă îmbăt de spaimă” – p. 76), acutizată de iminența morții („Ceva în noi se uzează mereu, numai teama de moarte nu…” – p. 12); amenințarea discreditării („Fiecare ratare pune în discuție orice realizare de până atunci” – p. 195); revolta superfluă („Omul revoltat își consumă zădărnicia în tentativa de a-L modifica pe Dumnezeu” – p. 269) etc.
Dumnezeu nu este o certitudine nici pentru autorul Provinciei Melancoliei. De aceea, forța persuasivă a discursurilor sale variază în funcție de credința receptorului. Dar important este că Tiberiu Cercel este un scriitor credibil pentru orice cititor. Aparține categoric spațiului literaturii. Impresionează prin discursul său epidictic, construit într-o viață de artist. Printr-o autobiografie atât de elevată. Dacă nu convinge întotdeauna, trezește la tot pasul admirație. Mai presus de talent, are compasiune, demnitate, onoare. Dedică o viață de artist (o sacrifică?) artei și iubirii. Își lucrează fraza în cele mai mici detalii, o finisează ca pe un tablou. Strecoară în ea sugestii plastice ce rămân mult timp pe retine și în suflete de cititori:
„Valiza mea este și acum la capătul patului, pregătindu-se să-mi fie de pe acum piatră tombală – curiosul care o va deschide va afla în ea merindele pentru eternitate și epitaful «nu te voi uita»” (p. 168).