MULTǍ SǍNǍTATE!

0
4

Dacǎ ai avut cumva ghinionul sǎ te-mbolnǎveşti n-ai o problemǎ nici prea simplǎ dar nici prea complicatǎ. Primul lucru pe care trebuie sǎ-l faci e sǎ te uiţi prin buzunare. Dacǎ sunt destul de pline, nu e cazul sǎ intri în panicǎ. Cineva din ţara asta îţi va rezolva problema. Mi s-a întâmplat ca la un moment dat sǎ am probleme cu respiraţia.  O sǎ ziceţi :

–Şi ce-i cu asta? Toatǎ lumea respirǎ şi mai greu şi mai uşor… Da , dar eu respiram destul de greu , mai ales în timpul nopţii.

Aflu printre prieteni cǎ-n probleme d-astea de-ţi ‚,taie rǎsuflarea” cel mai priceput e doctorul Vraciu. N-am de lucru şi mǎ duc la el, la cabinet. Ǐn sala de aşteptare nimeni ! Citesc pe uşǎ. Doctorul avea program. „Hai sǎ-ncerc uşa!” mǎ gândesc, deloc prea inspirat. Uşa se deschide şi…ce sǎ vezi? Doctorul cǎuta ceva prin buzunarul de la piept

al asistentei şi asistenta… nu zicea nimic! Preţ de câteva secunde rǎmânem blocaţi toţi trei, dupǎ care totul reintrǎ în normal. Asistenta pleacǎ şi doctorul mǎ ia puternic:

–          Nu ştii sǎ baţi la uşǎ?

–          Am crezut cǎ nu e nimeni!

–          Şi atunci de ce-ai intrat?

N-avea rost sǎ mai zic ceva. Oricum o-ntorceam, tot eu eram de vinǎ.

–     Mǎ scuzaţi cǎ v-am deranjat!

–     Ǐn sfârşit… Ce te doare? Intrebǎ doctorul,  ceva mai moale.

–     Nu pot sǎ respir! Mai ales noaptea! Şi implicit nu pot sǎ dorm!

–     Nu poţi sǎ dormi? ( şi dupǎ ce-şi dǎ jos ochelarii) Dar câţi ani ai?

–     Treizeci şi cinci!

–     Treizeci şi cinci?! Şi la vârsta asta vrei sǎ dormi?! Te mai miri cǎ scade natalitatea! Eu la vârsta ta nici ziua nu dormeam, darǎmite noaptea! (îmi face un semn discret cu ochiul).

–      Dar,domn doctor….

–      Ce domn doctor’ ­? Vrei sa fac eu copii in locul tău? Bine….dă-mi adresa!

Si se pune pe hlizit.

Tac şi-nghit în sec.

–          Ia vino sǎ te-ascult! Că văd că nu prea tii la glume…

Ǐmi desfac încet cǎmaşa, scot o sutǎ şi aşa în treacǎt i-o vâr în buzunar. Un zâmbet sinistru îi rǎsare pe sub mustǎţi.

–          Stai jos, cǎ-ncepi sǎ îmi devii simpatic!

Dupǎ ce m-aşez începe sǎ mǎ descoase ; de când am problema, am mai avut-o şi multe alte întrebǎri, probabil cu foarte mult rost. Terminǎ interogatoriul şi apoi zice satisfǎcut

–          Uite îţi prescriu medicamentele astea  şi dupǎ trei zile vii iar, cǎ sigur ai ceva pe sistem nervos!

Zic mulţumesc şi ies mult mai repede decât am intrat de fricǎ sǎ nu constate doctorul cǎ trebuie sǎ mǎ duc la Vedea.

Cele trei zile au trecut foarte repede dar problema mea era tot nerezolvatǎ. Aflu prin alţi prieteni (diferiti de cei de data trecutǎ )cǎ trebuie sǎ ajung la Bucureşti, la profesorul Vindecǎrescu. Buun! Zis şi fǎcut! Iau autobuzul şi-n trei ore ajung în Capitalǎ. Zgomot, maşini , aglomeraţie, lume cu rost şi fǎrǎ rost, înjurǎturi şi mai ales gropi .Foarte multe gropi! Ǐmi trece prin cap vorba românului ; “Eşti prost de dai în gropi!” dar mǎ gândesc cǎ şi deştept sǎ fii , n-ai cum sǎ le ocolesti. Schimb trei autobuze şi trei tramvaie, pline cu lume pestriţǎ şi , în sfârşit, ajung la spitalul cu pricina. La uşa profesorului aglomeraţie, mai ceva ca afarǎ. Dupǎ douǎ ore de aşteptare îmi vine rândul sǎ intru.      Cabinetul mi se pare exagerat de mare pentru un singur pat şi un birou, la care doctorul, cam pipernicit, numǎrǎ tacticos reţete împreunǎ cu asistenta.

–          Câte sunt, Nina?

–          Douǎ zeci, dom’profesor! rǎspunde Nina, cu satisfacţie în glas.

–          Bravo!…Acuma, lasǎ-mǎ puţin!

Dupǎ ce iese Nina;

–          Dumneata?

–          Ştiţi, eu am o problemǎ! Şi-ncep sǎ desfǎşor pe-ndelete toatǎ tǎrǎşenia.

Profesorul aşteaptǎ liniştit sǎ termin,dupǎ care mǎ fixeazǎ cu ochii pe deasupra ochelarilor.

–          Domnule, nu merge aşa de simplu! Nu vezi ce-i la uşa mea? Aici e cu programare! Vii peste o sǎptǎmânǎ!

O sǎptǎmânǎ mi se pare prea mult, aşa cǎ bag mǎna în buzunar şi scot programarea. Douǎ sute.Doctorul nu are nici o reacţie. Probabil grosimea teancului nu l-a impresionat. Ǐmi zice pe deasupra ochelarilor;

–     Unde lucrezi?

–     Sunt profesor, dar , bineînţeles, nu de talia dumneavoastrǎ!

–     Bugetar, care va  sǎ zicǎ ?! Şi ce predai?

–     Matematicǎ.

–     Da ?!  (deodatǎ ochii i se lumineazǎ) De-acum încolo eşti clientul meu! Nu trebuie niciodatǎ sǎ uitǎm de unde am plecat. Stai jos să te consult!

Şi-ncepe binecunoscuta operaţiune de ascultat cu stetoscopul.

Mari ascultători şi doctorii ăştia !

–          Ştiu ce ai! Ǐţi fac reţeta gratuitǎ cu ultimul medicament apǎrut pe piaţǎ. Ţine minte: Gra-tu-i-tǎ!  Dacǎ te duci şi cumperi reţeta, te costǎ douǎ milioane! Aşa, cu reţeta de la mine scuteşti un milion!

Nu stau prea mult pe gânduri. Oricum  unu e jumǎtatea lui doi. Scot milionul, încasez reţeta şi ies plin de speranţe. Dacǎ-i aşa de scumpǎ trebuie sǎ dea şi rezultate, zic în sinea mea.

Afarǎ, pe alee, un Mercedes E Classe se lăsa spǎlat de un om de serviciu cu un halat vernil.

–          A cui e, domnule, maşina ? întreb din purǎ curiozitate.

–          A domnului profesor Vindecǎrescu!

–          Bravo, zic, spal-o bine cǎ poate îţi dǎ  reţetǎ gratuitǎ!

Ǐn drum spre casǎ am timp sǎ înţeleg de ce era Nina atât de fericitǎ. Sigur, un procent de „gratuitate” îi revenea. Şi cine zice: „Doamne ia-mi?” Douǎzeci de reţete, douǎzeci de milioane la dom’ profesor, cǎci obrazul subţire cu cheltuialǎ mare se ţine.

Şi apoi, n-am de ce sǎ strig. Era mai bine dacǎ plǎteam toatǎ reţeta? Ajung cu bine acasǎ iar dupǎ câteva zile problema e rezolvatǎ.

Cǎ de asta vǎ zic; In ziua de azi trebuie sǎ ai valoare! Dacǎ eşti bun, ai sala de aşteptare plinǎ şi mai ai şi un Mercedes ultimul rǎcnet!

Dacǎ nu eşti bun, sala de aşteptare e goalǎ şi n-ai decât sǎ-ţi faci de lucru cu asistenta,fiindcǎ oricum stǎtea degeaba!

Iar dacǎ eşti un simplu muritor de rând, ca tot poporul, te rogi zi şi noapte la bunul Dumnezeu pentru foarte, foarte….multǎ sǎnǎtate!