Muzeul Metropolitan (III)

0
6
2006_09_NY_Metropolitan_Museum_of_Art_10

2006_09_NY_Metropolitan_Museum_of_Art_10Sala cu sculpturi europene are printre alte sculpturi câteva vase cu motive ale toamnei. De dimensiuni foarte mari, aproximativ de trei ori înălţimea unui om, vasele omagiază acest anotimp, bogăţia lui.
Cupidon şi Psyche (Cupid and Psyche) realizată în 1794 de către Antonio Canova, este impresionantă. Lucrată din metal şi acoperită cu ghips, statuia Zeului dragostei, fiul lui Venus, străluceşte fermecător; mâinile ridicate ale lui Psyche, încolăcite deasupra capului lui Cupidon şi împreunate cu aripile sale, seamănă cu două perechi de aripi ce se pregătesc pentru îndelungatul zbor al dragostei… Cuvântul «psyche» în limba greacă înseamnă suflet; gestul semnifică dragostea, năzuinţa spre voluptate, spre fericire!” Alt exemplar, aflăm că se găseşte la Sankt Petersburg. Ne amintim povestea vieţii acestei tinere vestite pentru frumuseţea ei; părăsită de părinţi pe un munte, a fost dusă de vânt într-un palat unde se iubea numai noaptea cu un necunoscut al cărui chip nu avea dreptul să-l vadă. Încălcând interdicţia, aprinzând la un moment dat un opaiţ, l-a văzut pe zeul dragostei; acesta, supărat că i-a încălcat legământul, o părăseşte; Psyche îl caută. În final, capriciosului zeu i se face milă de soarta ei, o iartă şi iubind-o totuşi, fiindcă iertarea nu este posibilă fără iubire, o ia în ceruri, o face nemuritoare şi trăieşte veşnic cu ea. Privind această statuie înţelegem cum acest sentiment al iubirii poate triumfa asupra orgoliului şi răzbunării! Dragostea, eterna dragoste, fără de care nu putem trăi! Și gândul ară ca un plug și răstoarnă memoria și dă la iveală cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez: „Dum­nezeul meu, dacă aş mai avea o bucăţică de viaţă… le-aş demonstra oamenilor cât se înșeală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbă­trâ­nesc, neștiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc… ”O altă sculptură înfăţișează dragostea dintre un copil şi un animal, bunătatea şi înţelegerea copilului faţă de lumea necuvântătoarelor. Statuia exprimă tristeţea unei frumoase co­pile şi nevoia ei de a avea în preajmă un animal iubitor. Masa amorurilor (The Demidoff Table) executată de italia­nul Lorenzo Bartolini, în anul 1845, este superbă în amănuntele ei sculpturale şi chiar în expresivitate. Albul sclipitor al marmurei ne în­cântă privirile. Pe fundalul unei frumoase tapiserii, lucrată în cele mai variate şi vii culori, următoarea sculptură re­prezintă o femeie întinsă pe o canapea, frumoasă, graţioasă, cu o mână sub cap, iar cealaltă dispusă graţios în prelungirea trupului, un picior ridicat puţin din genunchi, celălalt întins – atitudine clasică a nudului. Am trecut prea repede pe lângă ea şi nu sunt si­gură a cui sculptură este. Seamănă însă cu cea a lui Antonio Canova – Paolina Bo­na­parte, una dintre lucrările sale comandate de familia imperială a Franţei, imaginând-o pe Paolina Borghese în Venus, întinsă graţios pe perne.
Păşim sfios printre alte sculpturi romane, vase din argint şi ceramică, bijuterii, giuvaieruri, bronzuri. Admirăm ceştile din argint cu decoraţiuni în relief şi vasele din cera­mică – artă greacă arhaică (Terracotta neck-amphora) apar­ţinând „stilului liber” adoptat de antici în care personajele nu mai sunt situate pe aceeaşi linie, ci pe mai multe planuri, ceea ce le dădea posibilitatea realizării unor teme cu sentimente profund ome­neşti. Am­forele erau vase cu două mânere pentru vin şi untdelemn, mai existau şi Hydria – vas pentru apă, Craterul – vas deschis la gură pentru amestecarea vinului cu apa, Lecitul – cu o singură toartă, vas mic pentru păstrarea uleiului. Vasele de aici sunt şi cele de început, cu desene negre pe fond roşu şi cele mai târzii, cu figuri roşii pe fond negru. Ne dăm seama că dragostea de frumos este una dintre trăsăturile nepieritoare ale firii omeneşti. Obi­ec­tele acestea, sortite unor întrebuinţări obişnuite, arată că, din străvechi timpuri, îndemnul pentru frumos al omului exista şi el făcea opere de artă chiar din obiecte familiale.

va urma