„Artistul este un receptacul pentru emoţii
care vin de peste tot: din cer, din pământ, intr-o bucăţică de hârtie, dintr-o formă trecătoare,
dintr-o pânză de păianjen.” Pablo Picasso
În Sala Artei Moderne și Contemporane care cuprinde perioada de la 1900 și până în prezent, vedem lucrări de: Boccioni, Bonnard, Matisse. Privim tabloul Marguerite purtând pălărie (Marguerite Wearing a Toque) realizat în 1918, în Franţa, de către Henri Matisse și sesizăm simplitatea, seninătatea chipului; este pictură în ulei pe pânză. Se spune că pictorul nu urmărea să neliniștească, ci voia să farmece cu lumea creată de el, o lume plină de armonie; pe chipul Margueritei este o pace a spiritului. Pablo Ruiz Picasso (1881-1973), cel ce s-a jucat cu formele, practicând asprimea lor și în jocul său ajungând până la cubism, este prezent cu multe lucrări, printre care: Portretul Gertrudei Stein, prietena lui Picasso, realizat în 1906 și Arlechinul (Arlecchino) în 1917, picturi în ulei pe pânză. Scriitoarea și poeta Gertrude Stein, fiinţă foarte instruită, născută în Pennsylvania, fiică a unor imigranţi, intelectuali germani-evrei, împreună cu fratele ei a întocmit primul volum despre cubism și arta modernă. Mai vedem Femeie cu evantai (Woman with fan) – 1905, Domnișoarele din Avignon (The Young Ladies of Avignon) – 1907, Trei muzicanţi (Three Mucicians) – 1921, Mandolina (Girl with a Mandolin) – 1910. Lucrările cred că sunt aduse de la alte muzee, deoarece a fost perioada de expunere a operei acestui pictor spaniol, atât de adorat de unii. Cubiștii preferă natura moartă și chiar dacă includ și figuri umane, cred că psihologia individului le este indiferentă. Unii l-au considerat geniu, întrucât activitatea sa a fost intensă: pictor, sculptor, desenator, gravor, uneori chiar poet. Un critic este de altă părere și afirmă că „timp de patruzeci de ani s-a înverșunat să-și plănuiască o personalitate pentru a-i face pe unii să creadă că este un geniu.” Un alt critic spune că „portretele femeilor iubite de el ar putea constitui o minunată colecţie și crede că a surprins în aceste portrete, profunzimea fiinţei, deoarece ochiul a fost centrul preocupărilor sale”.
„Egiptul este un dar al Nilului.”
Herodot
În altă sală găsim expusă: Arta Cipriotă, Arta Asiei Centrale și Islamice, Arta Coreeană, Japoneză; apoi urmează Sala Instrumentelor Muzicale, de la apariţia lor și până la cele existente în zilele noastre. Din balconul Sălii Artei Asiei Centrale și Artei Islamice se vede Parcul Central în aria căruia se află muzeul. Îl vedem prin peretele din sticlă prin care pătrunde lumina în grădina cu statui, amenajată în interiorul Muzeului, la parter. Înainte de a coborî, privim frumuseţea statuilor din grădină. Se spune că modelul grădinilor ar fi fost grădina fermecată, iar modelul grădinii fermecate, ar fi fost paradisul… Ultima, este impresionanta sculptură în lemn pictat și aurit Sfântul Ioan Botezătorul (Saint John the Baptist) realizată în Spania, în secolul XVII, de către Juan Martinez Montanes: Sfântul Ioan arată cu degetul, atrăgând atenţia asupra sosirii lui Iisus. Statuia este pictată, lemnul aurit, iar sfântul este îmbrăcat în haină din piele de cămilă – este simbolul tradiţional, făcând aluzie la simplitatea vieţii din care a provenit acest mare sfânt, venit a doua oară pe pământ, pentru a-și îndeplini misiunea de a-l boteza pe Iisus Hristos.
Coborâm cu liftul la „Ground floor” și vizităm Sala Artei Egiptene, în care sunt expuse mumii și sarcofage. Sigur că este trist, macabru să le privești, dar este totodată interesant; deschizi ochii bine și gândești, îţi explici cum s-a dezvoltat această artă. Îmi amintesc de ceea ce a spus Octavian Paler: „Aproape tot ce a rămas din vechiul Mexic, ca şi din vechiul Egipt, este datorită artei.” Arta egipteană a putut fi urmărită de la sfârșitul mileniului IV î. H., când se pun bazele statului egiptean și până în anul 525 î. H., când Egiptul a fost cucerit de perși. Arta a fost legată de religie, iar cultul morţilor constituia baza religiei egiptene. Chiar Herodot, istoricul grec, spunea că egiptenii ar fi fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea sufletului. Preocuparea vieţii lor a fost credinţa puternică în nemurirea sufletului, cultul soarelui și cultul morţilor. Sunt multe săli și intrăm într-una din ele. Privim figurile drepte, în picioare, având părţile corpului perfect simetrice faţă de mediana care le traversează. Egiptenii credeau că sufletul (parte a fiinţei) pe care o numeau ka, continuă să trăiască și după moartea trupului și că se poate întoarce în trup. De aceea îmbălsămau trupurile, pentru a nu putrezi și mai puneau în morminte statuia celui mort pentru a fi înlocuit trupul, în cazul putrezirii. Așa s-a dezvoltat sculptura și pictura lor, având un caracter religios-funerar. Arta sculpturii se manifesta prin sarcofagele ornate cu figuri variate, adică portretele defuncţilor și diferite medalioane. Culorile folosite erau galbenul pentru femei și maroul pentru bărbaţi. Doar capul era sculptat cu mare atenţie, pentru a reda cât mai bine trăsăturile feţei. Intrăm în alte săli. Basoreliefurile și picturile de pe pereţi înfăţișează povestiri din istoria Egiptului. Sub domnia lui Amenophis III au fost create numeroase capodopere ale artei egiptene. Artiștii egipteni acordau culorilor o semnificaţie anume, ele fiind simboluri religioase. Înainte de plecare mai vizităm templul egiptean restaurat – Templul lui Dendur, construit din stânci de mare, de către romani, în cinstea zeiţei Isis, la ordinul împăratului Augustus. Este expus în acest muzeu din 1978. Numele de Isis se traduce prin „Regina tronului”, ea fiind zeiţa magiei și a vieţii. A fost soţia și sora lui Osiris, pe care fratele cel rău a vrut să-l ucidă, urzind un complot… cufăr, fluviu, înec… Dar Isis prin practici magice îl găsește și îl readuce la viaţă. Astfel a putut da naștere lui Horus, fruct al celei de-a doua vieţi a lui Osiris. În textele piramidelor se poate citi fraza: „Sora ta Isis vine la tine, fericită de dragostea ta: tu o așezi pe falusul tău și sămânţa ta o pătrunde.” Alt mit detaliază aventurile zeiţei după nașterea lui Horus. În fine, Isis încearcă să-și protejeze fiul de mânia zeului Seth, ucigașul lui Osiris. Ea îl salvează pe Horus din multe primejdii și îl vindecă chiar de înţepătura letală a unui scorpion. În cele din urmă, Horus ajunge la vârsta maturităţii și învingându-l pe Seth, preia tronul Egiptului. Cultul lui Isis s-a răspândit peste graniţele Egiptului. Cu toată recunoașterea magiei și a riturilor ei pornografice care puteau să reprezinte un pericol pentru moralitate, împăratul Augustus a dispus construirea templului în cinstea zeiţei. Templul măsoară 25 metri până la poarta din dreptul râului și are o înălţime de aproximativ 8 metri. Baza lui este decorată cu sculpturi reprezentând plante care cresc în apa Nilului. Data revărsării Nilului, importantă pentru agricultura egipteană, era memorată ca „noaptea lacrimii”. Atunci, în apele Nilului, cădea o lacrimă a zeiţei Isis care își plângea soţul ucis. Ne fotografiem între cele două statui, remarcabile prin liniștea feţei, trupurile tinere și sănătoase. Peretele din partea dreaptă a sălii în care este instalat templul este făcut din geamuri, lăsând să pătrundă lumina soarelui din parc. Sala costumelor este închisă pentru renovare. Mă odihnesc pe o bancă. Gândesc: Orice-i poate lipsi omului, casa, familia, libertatea, sănătatea, dar nu gândul și simţirea… Toate aceste opere de artă sunt opera Duhului Sfânt. El este cel care trimite energiile divine ale Creatorului celui care făurește frumuseţi, pentru ca el să ne comunice nouă acel frumos al lumii în care trăim și prin care trecem, căci suntem cu adevărat trecători prin această lume. Iată cum insuflarea Tatălui îl face și pe om artist, creator, sau mai bine zis revelator al creaţiei divine, cum îl apropie de Dumnezeu, apropiindu-ne și pe noi toți, de divinitate. Nu mai știm de ceas! Cât timp ne aflam în faţa unui tablou aveam impresia că timpul încremenea. Ne mișcam cumva în afara timpului, alunecam pe pardoselile sălilor; figurile din tablouri aveau timpul oprit în loc și ni se părea fascinantă nemișcarea lor. După spusele unui monah, artistul trebuie să facă ceea ce-i place, să-i placă ceea ce a făcut; să nu-i pese de nimeni și de nimic, adică de cei care l-ar putea împiedica în lucrul său. Da, artiștii sunt oamenii care simt cel mai bine libertatea! Și iată ce minuni au realizat folosindu-se de libertate! Să dăm crezare celui care spunea că artistul are menirea de a media între lumea de sus și cea de jos, aceasta fiind așa-numita „poziţie cosmică a artei”. Tuturor acestor artiști nu le-a ajuns gândirea. Pasiunea lor a ţâșnit, fiecare dintre ei simţind nevoia de exprimare.
Ne uităm la ceas. Ora cinci și un sfert. Este ora de închidere a muzeului. Vrem să beneficiem de ultimele minute. Ne așezăm pe o bancă să putem privi cu atenţie sala de intrare și ieșire a muzeului. Ieșim, ne fotografiem pe scări, suntem obosiţi, tăcuţi, uluiţi, copleșiţi de orele de admiraţie și de farmec, îmbogăţiţi sufletește. Totul ni s-a părut strălucitor și aproape ireal. Câţi bani s-au cheltuit pentru cumpărarea acestor opere de artă! Și totul făcut în ideea grijii pentru sufletele noastre! Această grijă adaugă segmentului de civilizaţie materială, un alt segment – cel spiritual, atât de important pentru viaţa noastră. Muzeul aflându-se în aria Parcului Central, profităm de puţinele ore de lumină care mai însoţesc această zi, și ne îndreptăm spre una dintre intrările parcului. Soarele își arată încă frumuseţea lui de aur. Pe o porţiune a șoselei care mărginește parcul staţionează trăsuri de închiriat, pentru plimbările în parc. Intrăm în adâncul parcului care are o lungime de patru kilometri și o lăţime de aproape un kilometru. În interiorul lui sunt alei și străzi, lac, vegetaţie bogată – copaci, flori –, bănci. Ne plimbăm, ne bucurăm, ne odihnim pe o bancă, timpul se scurge prea repede. Ne îndreptăm spre mașină și plecăm acasă. Seara cade cu întunericul ei blând. Privesc prin parbriz strălucirea lunii și în urechi aud murmurul unui povestitor, recapitulând frumuseţile văzute.
N-aș vrea ca această vrajă să se destrame.
