Doresc să vă scriu despre cea mai extraordinară ştafetă genetica a migraţiei pe care un fluture din genul DANAUS, cunoscut sub numele de MONARH, regele insectelor, o realiziază. El împreună cu toata curtea sa, începe migrarea primăvara, spre Nord, iar toamna se întorc alţii de unde au plecat, zburând în total peste 5.000 (cinci mii) de kilometri cu aripile lor a căror anvergură nu depăşeşte zece centimetri, ei înşişi ne având cu totul decât câteva grame! Nu este extraordinar!? Dar cine mai citeşte astăzi despre fluturi, când în locul Naturii, privim numai ecrane de tot felul, sau cine mai scrie astăzi despre fluturi, afara de copii, de specialiştii în fluturi şi de cei ce au fluturi în cap în loc de păsărele! Zâmbiţi? Vă aduceţi aminte de acel psihopat care îi spunea psihiatrului ca are păsărele în cap. Psihiatrul nu a putut să-l convingă în nici-o formă şi atunci a recurs la un şiretlic: i-a propus o intervenţie chirurgicală să-i scoată păsărelele din cap. Psihopatul accepta bucuros. Chirurgii simulează operaţia, îi fac narcoză îi bandajează capul şi când îl trezesc, îi arată o colivie cu două păsărele. Fericit, psihopatul pleacă acasă cu păsărele în colivie. Fericirea i-a fost spulberată de un patapievici care îl întreabă: „Da, cuibul unde-i?”.
Dezastru total pentru bietul psihopat, care se întoarce înapoi la psihiatru. Din nou, încercările de convingere rămân fără rezultat şi atunci se recurge din nou la şiretlicul operaţiei, după care, la trezire, i se prezintă un cuib de păsărele pe o tavă. Psihopatul pleacă bucuros la patapievici să-i arate cuibul, la care omul dracului zice: „Ţi-au lăsat ouăle în cap şi au să facă pui!”. E clar care dintre cei doi era mai psihopat.
Mă opresc aici, cu un ou de fluture în palmă, ce este mai mic decât un bob de mac şi vreau să vi-l prezint. Priviţi-l pentru că în el se află mai multe informaţii genetice de cât are computerul dumneavoastră de câteva kilograme şi încă ceva ce se ridică deasupra tuturor computerelor din lume: iniţiază viaţa în patru forme diferite şi are programată o călătorie migratoare unică, de peste 5.000 (cinci mii) de km, din Mexic până în Canada şi înapoi! Şi dacă nici acest lucru nu vă uimeşte, atunci reţineţi şi consideraţi un fapt cu totul extraordinar: această mare migrare nu este făcută într-o singură generaţie, ci de trei sau patru generaţii de-a lungul migrării, de primăvara timpurie până toamna târzie a aceluiaşi an, printr-o ştafetă genetică în care batonul continuării migraţiei este acest ou!
Aceasta extraordinară ştafetă porneşte din Mexico (Mariposa Monarca Reserve) până în Canada (în toata preeria şi deasupra Marilor Lacuri) iar când vine toamna canadiană, fluturii pornesc înapoi spre sud. Aceştia sunt strănepoţii celor care au plecat în primăvară din sanctuarul călduros din Mexic. Cum de ştiu, după trei, patru generaţii aceşti fluturi să revină, pe locurile strămoşilor lor, locuri pe care nu au fost vreodată? Din codul lor genetic ce încape într-un ou cât un bob de mac, ou care pe lângă toate informaţiile somatice şi fiziologice ale metamorfozei mai poartă şi informaţiile extraordinarei lor migraţii.
Să luam în ordine această migraţiune, această călătorie trans-continentală. La sfârşitul lunii februarie, fluturii Monarh pornesc spre Nord în valuri mari, galben-portocalii de întunecă ziua, şi ajung în Sudul Californiei, unde deja e cald şi sunt ierburi, plante şi flori ce au o sevă, aparent lăptoasă, hrana lor esenţială. Aici se împerechează, apoi femela depune, împrăştiat, în jur de 400 de ouă şi toată generaţia plecată din Mexico îşi încheie ciclul vieţii. Din ouăle depuse, după câteva zile iasă o larvă foarte mică, dar cu gură foarte mare, care în prima zi îşi mănâncă coaja propriului ou. Începând de a doua zi, mănâncă o cantitate cât greutatea propriului ei corp. În două săptămâni, mănâncă zi şi noapte aproape continuu şi astfel larva ajunge de grosimea unui creion şi cu o lungime de cinci centimetri, frumos colorată, cu dungi portocalii albe şi negre, ce avertizează că sunt toxice. Se retrage într-un loc dosnic, sigur şi în câteva ore îşi produce o învelitoare jur împrejur, ca un sac de dormit. Trece din stadiul larvar în cel de pupă în două săptămâni, timp în care are loc marea transformare somatică în fluturi. De la oul din palmă până la fluturele gingaş cu aripi frumos colorate galben portocalii cu nervuri negre a trecut o lună.
Noua generaţie nu pierde timpul în California şi fără vreun fel de ghizi sau marcaje o ia direct spre Nord, spre Canada, zbor de aproape două mii de kilometri. Specialiştii ne spun că fluturii Monarh zboară, în medie 50 de kilometri pe zi şi găsesc curenţii de aer spre Nord pe care planează kilometri şi kilometri! Impresionant, e doar un fluture nu migratoarea gâscă canadiana cu anvergura aripilor de peste un metru, dusă spre Nord de gâştele cu experienţa migrărilor anterioare.
Fluturii Monarh ajunşi în Canada se împerechează după care femelele depun ouăle şi generaţia se stinge, fiindcă media de viaţă a unei generaţii este doar de aproximativ două luni. Viaţă de două luni în care mai mult au zburat spre vara Nordului, pentru a da viaţa următoarei generaţii ce se va bucura de vara canadiană şi se va continua cu încă una sau două generaţi, depinde de căldura şi vegetaţia verii. La urmă, spre toamnă, apare cea mai grozavă generaţie, generaţia matusalemica, se va ridica în aer, va lua direcţia Sud, spre Mexico, zburând peste 2.500 de kilometri, până la Mariposa Monarca Reserve, unde e cald şi bine, de unde au plecat strămoşii lor astă-primăvară! I se spune generaţia matusalemică pentru că trăieşte şapte, opt luni şi nu se procreează decât în primăvara următoare.
Fapt divers, amuzant: au fost nişte fluturişti care au raportat generaţia matusalemică a acestor fluturi regali cu specia umană, la cărei medie de viaţă au estimat-o la 75 de ani şi au ajuns la prezumţia că o generaţie matusalemică umana ar trai 525 de ani. Distractiv, mai ales dacă mergi cu prezumţiile comparative mai departe. Mă abţin, altfel aş putea fi considerat fluturist, dar trebuie să adaug că, în Mariposa Monarca Reserve, generaţia matusalemică nu cred că hibernează ca ursul polar, ci adunaţi cu miile, pe ramurile coniferelor, fluturii stau într-o interacţiune de transmitere de informaţii numai de ei înţeleasă şi poate chiar meditează, în felul lor.
În Mexico, vechii azteci şi mayaşi au avut un cult faţă de aceşti fluturi, pe care i-au inclus în cultura şi arta lor, în timp ce noi, acum, în Nord America, îi cumpăram, la grămadă, să le dăm drumul în anumite ocazii festive: just for fun! Mare distracţie, mai ales ca şi această specie regală este ameninţată de ravagiile speciei umane în Natură. Specia noastră, bipedă fără pene, va rămâne la urmă numai cu ecrane şi butoane în mijlocul unei planete devastate de fascinatele ei creaţii. Adio fluturi mari, ce purtaţi în voi înţelepciunea creatoare a Naturii, adio cu sincerele mele regrete.
În România, ascultam cucul, o pasăre detestabilă pentru modul ei de reproducere, dar mă obseda repetitivul şi monotonul sunet pe care-l făcea primăvara, fără să-şi fi cunoscut sau auzit vreodată antecesorii: unul doar bun de împerechere, celălalt doar să facă un ou în cuibul altor păsări, restul dezvoltării şi-a habitudinii progeniturii fiind transmis genetic prin ou.
În Alaska am aflat şi am văzut somonii care s-au întors din Pacific pe râuleţul de unde plecaseră în urma cu trei, patru ani să perpetueze specia şi apoi să moară, lăsând în nişte ouă, cât cele mai mici mărgele, toată zestrea anatomo-funcţională a speciei plus datele marii lor călătorii subacvatice, de peste zece mii de kilometri în Oceanul Pacific. Cel puţin somonii aceştia se întorceau de unde plecaseră ei înşişi, pe când fluturii regali se întorc după trei patru generaţii într-un loc în care nu au mai fost, din care însă au plecat strămoşii lor! Deci, Natura a reuşit să facă un progres genetic mai mare, mai miraculos, mai uimitor, extraordinar. În cât timp oare!?
