„Vechii greci spuneau că bărbatul şi femeia formau o singură sferă. Zeii, temându-se că o asemenea perfecţiune a formei le-ar putea lua locul, au despicat toate sferele şi le-au aruncat pe pământ. De atunci, fiecare jumătate îşi caută cealaltă jumătate.”
(Mitul Androginului)
„Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.”
„Iubirea” este „tema originară a oricărei lirici”, susţine Hugo Feiedrich[1]. Nu numai pentru acest motiv, dragostea la Eminescu devine un element central al trăirii umane şi metafizice, dar şi pentru faptul că poetul romantic gândeşte că iubirea este o experienţă umană şi cosmică unică şi că în ea se află infinitul, că ea este singura în măsură să dea fiinţei umane un suprem impuls spre creaţie. Iubirea creatoare apare ca o înaltă aspiraţie spre totalitate.
Puterea iubirii la Eminescu trezeşte în conştiinţă setea de unitate primordială, de abolire a dualului, de reunire a contrariilor, de ieşire din starea de imperfecţiune a condiţiei umane. În creaţia eminesciană întâlnim o adevărată istorie a cuplului, cristalizare arhetipală (masculin/feminin; angelic/demonic). Cuplul perfect, modelul de aur, este proiecţia ideală care salvează, prin iubire, sterila singurătate a neperechii în contingent.
Ieşirea îndrăgostiţilor din lumea fenomenală reface puterile magice ale iubirii. Pentru ca să putem constitui diagrama mişcării eroului liric înspre şi dinspre acel punct ideal, în lirica erotică eminesciană, fiecare detaliu se cere raportat la cuplu, aspiraţie de fond.
Cuplul – sub oblăduirea Macrocosmosului – devine „AXIS-MUNDI” – CERCUL/SFERA – stilizare a „Porţii Sărutului” lui Brâncuşi şi ar putea reprezenta primul cerc al mandalei în arhitectura peisajului erotic eminescian. Aşa cum cele două jumătăţi de cerc – întruchiparea plastică a înseşi legilor fundamentale ale existenţei – devin expresia tuturor feţelor universalei opoziţii, cuplul (amintirea sau metamorfoza lui) ne întâmpină identic de pe fiecare latură a masivelor coloane ale Porţii Sărutului, tot aşa în erotica eminesciană el şi ea, cele două jumătăţi de sferă, se regăsesc mereu în cântecul veşnic al dorului de absolut, de nemurire prin clipa – „ora” de iubire: „Amândoi, ca-ntr-o poveste/ Ei îşi sunt aşa de dragi!” (Povestea codrului). „Şi de dragi unul altuia/ Ei din ochi se prăpădesc” (Povestea teiului); „O, priviţi-i cum visează visul codrului de fagi!// Mai aproape, mai aproape/ Noi ne-om strânge piept la piept…//” (Povestea codrului); „Ne-om răzima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm…//” (Sara pe deal)
Cunoscător al Vedelor, al culturii indiene, Eminescu proiectează cuplul într-un mediu protector – al doilea cerc al mandalei – care poate fi: floarea „Flori de tei el are-n păru-i” (Povestea teiului); „Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi” (Povestea codrului); „Miroase florile-argintii/ Şi cad, o dulce ploaie,/ Pe creştetele-a doi copii/ Cu plete lungi, bălaie” (Luceafărul); „Dându-şi trestia-ntr-o parte,/ Stă copila lin plecată,/ Trandafiri aruncă roşii/ Peste unda fermecată/ …/ Trandafiri aruncă tineri” (Crăiasa din poveşti); copacul: teiul, salcâmul, salcia: „Sub şirul lung de mândri tei/ Şedeau doi tineri singuri” (Luceafărul); „Dar prin codri ea pătrunde/ Lângă teiul vechi şi sfânt,/ Ce cu flori pân-în pământ/ Un izvor vrăjit ascunde.” (Povestea teiului); barca sau luntrea: „Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă// Să sărim în luntrea mică” (Lacul); castelul, odaia, iatacul: „Şi pe-a degetelor vârfuri în iatacul tăinuit/ Intră…” (Călin – file din poveste); „Şi pas cu pas pe urma ei/ Alunecă-n odaie// Ca în cămara ta să vin// Am coborât cu-al meu senin” (Luceafărul).
Cel de al doilea cerc al mandalei îi izolează pe îndrăgostiţi într-un cerc sacru, de taină. Cadrul muzical învăluitor îl reprezintă cercul apelor: izvorul: „Iar izvorul, prins în vrajă,/ Răsărea, sunând din valuri/ Sus în codri de pe dealuri/ Luna blândă ţine strajă”; (Strofa se reia în finalul poeziei – Povestea teiului; dar cu versuri inversate – ca în Glossă şi cu noi semnificaţii) „Ne-om culca lângă izvorul/ Ce răsare sub un tei” (Povestea codrului); lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă,/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă” (Lacul); balta: „Luminiş de lângă baltă” (La mijloc de codru des).
Apa sugerează geneza, dar şi veşnicia naturii, vieţii, iubirii; curgerea apei creează o atmosferă de incantaţie, de aceea, izvorului i se asociază necontenit farmecul, vraja, magia, visul… iubirea. Izvorul, lacul este al codrului, al pădurii, cadrul general umanizat, simbol al armoniei, al veşniciei. Pădurea este considerată – încă din culturile arhaice – loc sacru, iar în erotica eminesciană este divinizată, atribuindu-i-se şi cele mai înalte apelative (atribute) –epitete personificatoare: „Împărat slăvit e codrul// Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale// Hai şi noi la Craiul, dragă// O, auzi cum cheam-acum/ Craiul sfatu-l înţelept// Peste albele izvoare/ Luna bate printre ramuri,/ Împrejuru-ne s-adună/ Ale Curţii mândre neamuri” (Povestea codrului); „La mijloc de codru-ajunse.” (Făt Frumos din tei).
Aceste prime cercuri ale arhitecturii poeziei erotice eminesciene reprezintă teluricul, în timp ce următoarele – cosmicul. Legătura dintre teluric şi cosmic este realizată de cercul văzduhului, al vântului: „Vom visa un vis ferice,/ Îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratice izvoare,/ Blânda batere de vânt” (Dorinţa); „Să plutim cuprinşi de farmec/ Sub lumina blândei lune/ Vântu-n trestii lin foşnească,/ Unduioasa ape sună” (Lacul); dar şi cercul norilor: „Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi case-n lună ridică” (Sara pe deal). Cer, luceferi, lună, soare, sunt elemente cosmice, care învăluie într-o tandră şi tainică îmbrăţişare pământul, sunt cercurile mandalei care reprezintă Cosmosul.
Cadrul nocturn – predilect iubirii – e luminat de ploaia de stele, de focul veşnic al iubirii: „Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-I urc, stele le scapără-n cale// Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară// Stelele nasc umezi pe bolta senină” (Sara pe deal); „Când prin crengi s-a fi ivit/ Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuară,/ Te-oi ţinea de după gât” (Floare albastră).
În evoluţia lirismului eminescian, tema erotică e prezentă din primele acorduri poetice: în prima poezie, tipărită în revista Familia lui losif Vulcan, De-aş avea, apare setea de iubire şi se conturează cuplul, dar şi chipul iubitei: „De-aş avea o porumbiţă/ Cu chip alb de copiliţă,/ Copilită blândişoară// I-aş cânta…”.
Într-o primă etapă, iubirea unifică Universul, întinerindu-l, împodobindu-l cu armonii magice. Primăvara şi vara erosului eminescian se scaldă în luminile, culorile, apele unei zone de astral superior, într-o graţioasă confuzie cu lumea basmului, în care îndrăgostiţii se întâlnesc fie într-un viitor ipotetic: „Ne-om răzima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm…” (Sara pe deal), fie într-o dublă regăsire, în vârsta de aur a copilăriei: „Hai şi noi la Craiul, dragă,/ Şi să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” (Povestea codrului), sau în vis: „Vom visa un vis ferice/ Îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratece izvoare/ Blânda batere de vânt…” (Dorinţa).
Ioana Em. Petrescu consideră că „iubirea apare (în special în idile) ca un rit de reintegrare în pierduta armonie cosmică, de recuperare a stării de „farmec” şi a timpului echinoxial. Somnul îndrăgostiţilor, îngropaţi sub nămeţi de flori de tei, rătăcirea în codri, „pierduţi” sau „uitaţi” de lume, în spaţiul marcat de bolţi de pădure şi-n timpul măsurat de greieri somnoroşi (ca-n Scrisoarea IV), lunecarea în bărci fără vâsle pe întinderi acvatice („Să sărim în luntrea mică,/ Îngânaţi de glas de ape,/ Şi să scap din mână cârma,/ Şi lopeţile să-mi scape”), toate aceste componente ale viziunii redau idilelor semnificaţia originară de expresii poematice ale inocenţei vârstei paradisiace.” „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri” ca-n Dorinţa, descoperind „bolta cea senină” din „codrul cu verdeaţă” (Floare albastră), visând „visul codrului de fagi” (Povestea codrului), sau rătăcind „Pe cărări cu cotituri/ Unde noaptea se trezeşte/ Glasul vechilor păduri” (Lasă-ţi lumea…), îndrăgostiţilor le este redată pădurea copilăriei şi sfânta limbă a naturii. Ei trăiesc „Amândoi ca-ntr-o poveste” (Povestea codrului), „vrăjiţi de farmec”.
Drumul iubirii descurcă labirintul codrilor, conducând spre mijlocul pădurii, ascunsă inimă a lumilor, marcată întotdeauna de prezenţa acvaticului (izvorul, lacul, balta), care are şi funcţia de oglindă a cosmosului, adunând în imagine, deopotrivă, eternul şi trecătorul, aştri şi zborul, plasând iubirea, ambiguu, între aceste două moduri ale existenţei.
Elementele naturii dobândesc sensuri cosmice ca în replici. „–Eu sunt un caos, tu o lumină// un cânt”. În primele poezii erotice, Eminescu adoră femeia ca pe un înger, o stea, întrupare a visurilor romantice, raportate la mitologia străveche populară: „– O, cine eşti stea ce tremuri în noapte, suflet pierdut între nori?” „Dorul” pentru fiinţa iubită îl face pe poet s-o cheme în mijlocul naturii, al codrului, simbol al germinaţiei, luminat de razele lunii, care, în miturile vechi, e reprezentat ca o zeiţă a vegetaţiei atotştiutoare a sorţii pământeşti a omului: „Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund.” (Dorinţa).
Taină – iubirea e protejată: „Crengi plecate o ascund”, în timp ce „prispa cea de brazde” ţine locul elementului central din arhitectura peisajului erotic eminescian şi poate semnifica şi înălţarea prin iubire. Verbul la prezentul etern „tremură” creează o imagine motrico-auditivo-vizuală şi, totodată, sugerează – prin transfer – (de la om la natură) capacitatea puternică de trăire a sentimentului erotic, natura umanizată devine şi personaj liric, reverberând, asemenea ecoului cornului: „îngânat de glas de ape/ Cânt-un corn cu-nduioşare/ Tot mai tare şi mai tare,/ Mai aproape, mai aproape” (Povestea teiului), sau ducând mai departe chemarea şi bucuria iubirii: „Se tot duc, se duc mereu,/ Trec în umbră, pier în vale,/ Iară cornul plin de jale/ Sună dulce, sună greu./ Blându-i sunet se împarte/ Peste văi împrăştiat,/ Mai încet, tot mai încet,/ Mai departe, … mai departe…” (Povestea teiului).
De febrilitatea aşteptării e cuprins întreg Universul, natura devenind cutia de rezonanţă a sufletului eului îndrăgostit: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă” (Lacul). Adâncile semnificaţii ale familiei lexicale a verbelor „tremură”, „cutremură” le regăsim amplificate şi în Luceafărul: „Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă// El asculta tremurător,/ Se aprindea mai tare”.
Strofa următoare din Luceafărul îl recomandă, ca și alte multe strofe ca pe un poet vizionar, anticipând idei filozofice ce vor apare mult mai târziu: “Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorința-i gata,/ El iar, privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata.” Interesant e faptul că în versurile citate din Luceafărul, Eminescu, transpune, cu mult înainte de apariția teoriei fenomenologiei husserline că dragostea e un proces de autosugestie, că trebuie timp și complicitate pentru formarea ei, (Edmund Husserl,n. 8 aprilie1959 – m. 27 aprilie 1938, filosof austriac, creatorul fenomenologiei moderne). Teora e prezentă și magistral dezvoltată, mai târziu, de Camil Petrescu în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
Catrenul al doilea şi al treilea din partea a IV-a a Luceafărului sunt adevărate sinteze ale arhitecturii erosului eminescian, acoperind toate cercurile mandalei: „Căci era sară-n asfinţit/ Şi noaptea o să-nceapă,/ Răsare luna liniştit/ Şi tremurând din apă/ Şi împle cu-ale ei scântei/ Cărările din crânguri./ Sub şirul lung de mândri tei/ Şedeau doi tineri singuri”.
Idilele – Dorinţa, Povestea teiului, Povestea codrului, Sara pe deal, dar şi Călin – file din poveste, Făt – Frumos din tei, cât şi câteva catrene din partea a IV-a a poemului Luceafărul, le putem încadra în etapa eroticii împlinite sau a fericirii. În aceste poeme, natura – cadrul predilect iubirii – este plină de culoare, vibrează la unison cu îndrăgostiţii; cadrul nocturn este invadat de lumină, ca şi lumina iubirii, sau, poate, este chiar lumina, oglinda sufletului.
Cadrul nocturn este feeric. Iubita are culoarea luminii, are chip angelic, carnaţia e marmoree, iar ochii au culoarea seninului, a veşniciei: „Fruntea albă-n părul galben” (Dorinţa), „Ea se uită“, „Păru-i galben,/ Faţa ei lucesc în lună,/ Iar în ochii ei albaştri/ Toate basmele s-adună.” (Crăiasa din poveşti). Iubirea e e transpusă în metafore revelatorii, cum, mai târziu, definește metafora Lucian Blaga.
Iubirea „vrajă”, e „taină”, e „vis ferice” e „farmec”, e a „farmecului noapte”, e „unda fermecată” e „visul de lumină” al fiinţei umane. Lacul, Atât de fragedă, Floare albastră, sunt poezii de trecere de la etapa iubirii împlinite la nefericirea erotică, deoarece strofele finale transmit sentimentul neîmplinirii. Idila LACUL încheie visul, euforia erotică, într-o copleșitoare tristețe și însingurate în care spațiul naturii e despodobit, culoarea deranjează, creând atmosfera apăsătoare a neîmplinirii, anticipând simbolismul: “Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin și sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.”
Eul liric rămâne singur, asemenea celui bacovian din Tablou de iarnă, căruia îi este refuzată intrarea în spațiul cald al iubirii: “Ninge mereu în zarea –nnoptată…/ Și-acum,
când geamuri triste se aprind,/ Spre abator vin lupii licărind,/ – Iubito, sunt eu la ușa înghețată.”
Şi modalităţile de expresie (artistică) îmbracă o nouă formă, construcţia este impecabilă, abstractă, sculpturală. Iubita este „Atât de fragedă”, se aseamănă „Cu floarea albă de cireş,/ Şi ca un înger între oameni/ În calea vieţii mele ieşi.// Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Şi de la creştet pân-în poale/ Pluteşti ca visul de uşor” (Atât de fragedă).
În egloga Floare albastră, care deschide pfiind capacitatea poetului de a alterna cu atâta naturalețe două planuri existențiale opuse. transcendența, sugerată prin simbolurile eternității reci. “stele”, “ceruri nalte”, “piramidele-nvechite”, “întunecata mare”, „câmpiile Asire”, și pe de altă parte, viața cu dorul nesfârșit de iubire, simbolizată prin imagini de o caldă intimitate: “codrul cu verdeață”, “ochi de pădure”, “trestia cea lină”, “foi de mure”.
Chemarea iubitei ia forma ispitei pământești, a fericirii incompatibile cu existența în planul eternului, adică străină condiției geniului, care “ deține nemurirea, dar nu are noroc”. Dulcea chemare a iubirii e vremelnică, criza erotică va fi depășită, visul de iubire “ dulce minune”, “dulce floare” e irealizabil, rămâne doar nostalgia : “ Și te-ai dus duce minune,/ Și-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră! Floare-albastră!…/ Totuși este trist în lume!”. Toamna şi iarna iubirii eminesciene nu întârzie. Umbrele şi beznele năpădesc poezia de dragoste de după anii 1878 – 1879.
Universul se întunecă, cercurile mandalei rămân pustii – goale: De câte ori, iubito…, Pe lângă plopii fără soţ, S-a dus amorul, aduc un cadru despodobit, pustiu ca şi sufletul nefericit: „De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,/ Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:/ Pe bolta alburie o stea nu se arată,/ Departe doară luna cea galbenă-o pată;/ Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite/ O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche ’nainte tot s-a dus.// Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,/ Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ.”
Poezia citată anticipă imaginile şi trăirile simbolismului bacovian. „Pasărea cu aripi ostenite”, „floarea veştejită” din Despărţire, „plopii fără soţ” din Pe lângă plopii fără soţ „dreapta întinsă în deşert” din Atât de fragedă, sunt semnele solitudinii iremediabile, într-o natură pustiită, îngheţată, asemenea morţii.
Într-o ultimă etapă a liricii eminesciene întâlnim o poezie de sugestii profunde, esenţializate, revelând straturi sufleteşti rarefiate, ca în Sonete, adevărate cufundări în timp, în amintire, evocând iubirea, chemând iubita: „Mă-ngână cântul unei dulci evlavii –/ Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?”.
Lirica târzie este dominată de amintirea copleşitoare a stinsei iubiri; devine poezie esenţializată, iar romanticul român trece înspre profundele valuri de sugestie ale poeziei moderne universale.
„Iubirea a însemnat o experienţă a totalităţii şi a fost tratată ca o aventură în absolut, ţinând de istoria arhetipală a spiritului, ca o ipoteză a acesteia. Iar mijloacele poeziei de iubire la romanticul român oferă o unică sinteză, în care se regăsesc istoria liricii europene, de la stil nou la petranchism, la neoclasicismul sufletului frumos, la mişcarea misterioasă din poezia romantică germană. Peste toate coboară însă harul acela inefabil al dorului românesc, stare lirică de dulceaţă dureroasă, omologabilă prin aspiraţia spre infinit cu unele laturi ale Weltschmerz-ului romantic. Astfel s-a putut uni în creaţia eminesciană tema, tonul fundamental şi timbrul doinei de acasă (şi până şi unele particularităţi prozodice), cu influenţele lui Novalis, Tieck, Brentano. Când coborâtorul de geniu din neamul de păstori şi plugari a ajuns la filosofie europeană şi la izvoare indice, au rămas în el coardele înţelepciunii arhaice, s-au trezit vechile ecouri ale straturilor de cultură folclorică, care s-au acordat (sincronizat) fără greutate cu expresiile altor neamuri, pornite din aceeaşi stirpe.” – scrie Zoe Dumitrescu Buşulenga[2].
Marin Sorescu sintetizează metaforic valoarea liricii eminesciene afirmând:
„Au existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii
Care-i ieşeau mereu fără soţ.
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume
Un singur nume
Li s-a spus
EMINESCU!”.
Eminescu este: „pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu/ El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu;/ Ar atrage-n versu-i mândru a izvoarelor murmururi,/ Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi,/ Şi-n acel moment de taină când s-ar crede că-i ferice,/ Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice”.
„Vis misterios/ Şi blând din cale-afară,/ O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea se plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrecere/ Şi CÂNTURI nouă smulge tu din LIRA-MI”.
——————-
[1] Hugo Feiedrich, Structura liricii moderne, traducere în română, Die der Funrmann, E.P.L.U., 1969, p.115.
[2] Zoe Dumitrescu Buşulenga, Poezia în a doua jumătate a secolului XIX în Istoria literaturii române, Studii, coordonator ştiinţific: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ed. Ac. R.S.R., Buc., 1979, p.155.
——————
Lucia-Elena LOCUSTEANU
Cluj-Napoca, 15 Ianuarie 2023
