Un sensibil fiu al Olteniei OCTAVIAN URSULESCU
E lesne a scrie o prefaţă atunci când autorul lucrării în cauză îţi este cunoscut. De aceea, aceste rânduri sunt pentru mine o provocare, pentru că, înafara unor intersectări fugitive în redacţia revistei „Actualitatea Muzicală” (este un colaborator ocazional, dar de mare seriozitate), nu am stat prea mult de vorbă. Poate e mai bine aşa, fiindcă orice subiectivism este exclus.
Dacă mi-e relativ puţin cunoscut ca om, opera sa îmi este cunoscută. A mai tipărit patru cărţi tot la Editura Muzicală, toate cu titluri foarte frumoase: „În grădina Raiului folcloric”, „Soartă, cine crede-n tine”, „La fântâna de la Dealu”, „Din cuvinte-am sădit flori”, parte din ele transformate în CD-uri, beneficiind de vocea remarcabilă a sopranei Rodica Anghelescu.
Cel de-al treilea volum este legat de locurile copilăriei, pentru că s-a născut în 1941 în cătunul Delureni (numit „Dealul Viilor”), comuna Ghioroiu, judeţul Vâlcea. A cunoscut în profunzime viaţa şi greutăţile de la ţară, biografia sa fiind marcată de o serie de evenimente dureroase: îşi pierduse sora, pe Ionica, la numai o lună, iar tatăl său Ilie Voican a fost plecat în război nu mai puţin de cinci ani, întorcându-se nesperat acasă, fiindcă bunicul Dumitru Tetoianu căzuse la Mărăşeşti, în 1918… A trecut prin anii de secetă cumplită, dar a fost mereu atras de şcoală. Dintre profesori, îşi aminteşte cu drag de Alexandru Bârlădeanu, cel care i-a cultivat vocaţia pentru cântecul popular, remarcându-l la orele de cor. În timpul adolescenţei a învăţat să preţuiască şi să îndrăgească jocul şi cântul folcloric, fiind mereu în preajma unchiului său Gheorghe Voican, prim-violonist la Ateneul Român. În această perioadă nu rata nici un spectacol, ascultând rapsozi vestiţi şi interpreţi de geniu, ajungând să cunoască personal pe Maria Tănase, Maria Lătăreţu sau Ion Luican, pe care n-a încetat nici o clipă să-i venereze. Pentru el, a fost evident o adevărată „academie folclorică”, primele colaborări aducându-l aproape de neuitatul dirijor şi compozitor Paraschiv Oprea. Cum Marin Voican-Ghioroiu scrisese libretul unei operete, „Poetul şi regina”, „nea Bebe” intenţiona să scrie muzica acestei operete care avea în centrul acţiunii o frumoasă poveste de dragoste. Feluritele experienţe de viaţă, inclusiv artistice, au fost creionate şi reunite în volumul „Amintiri din cârciumioară” – nu vă gândiţi la vreun adept al lui Bachus, ci este vorba despre „Micul Ateneu al ţăranului român”, cârciumioara fermecată, acolo unde tatăl său, Ilie Voican, a îndemnat la veselie, cântec şi joc, timp de 65 de ani, pe toţi sătenii, rezultând un fel de „Moromeţii” plin de culoare specifică. La lansare au luat parte, între alţii, prof. univ. dr. Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi cunoscuta interpretă Maria Dragomiroiu. O altă apariţie cu care se mândreşte pe drept este „Flower Crowns for the Heroes” (Cununi de flori pentru eroi), care a ajuns şi la fostul preşedinte american George W. Bush.
Dragostea pentru muzică s-a împletit permanent cu aceea pentru poezie, fiind un activ participant la cenaclurile conduse de marele scriitor Eugen Barbu şi apoi la cel al lui Barbu Alexandru Iamandi, autorul operetei „Leonard”, aşa explicându-se faptul că a publicat şapte cărţi de poezie şi de teatru, între care „Inimă de mamă” – 3 volume însumând 2100 de pagini. Harnic, neobosit, bun mânuitor al metaforei, scriitor rafinat şi plurivalent, Marin Voican-Ghioroiu pare a-şi fi făcut doar „încălzirea” cu volumele aminte, în afara celui de faţă având pe masa de lucru un album incluzând două CD-uri, „Soartă, cine crede-n tine” şi „Lângă ieslea Domnului”, o carte de poezii, trei piese de teatru şi un volum autobiografic, „O viaţă în slujba folclorului”! Pentru că într-adevăr până la cei 70 de ani ai săi autorul s-a dedicat marii sale pasiuni, scriind muzica şi versurile la peste 150 de cântece populare, romanţe (este laureat al festivalurilor „Crizantema de aur” de la Târgovişte şi „Crizantema de argint” de la Chişinău), lieduri, a realizat numeroase prelucrări folclorice. Parte din aceste creaţii se regăsesc în cele trei CD-uri înregistrate cu Orchestra naţională Radio, dirijor Adrian Grigoraş, şi cu Orchestra Naţională de Folclor, dirijor Constantin Arvinte.
Precizările de mai sus sunt necesare pentru a aprecia cum se cuvine ambiţioasa lucrare de faţă. Piesa de teatru „Ne întâlnim la Paris” este închinată genialului sculptor Constantin Brîncuşi şi „păsării măiestre” a cântecului popular românesc, Maria Tănase. Este, practic, un musical, cele 10 piese principale fiind înregistrate de soprana Rodica Anghelescu, solistă a Ansamblului folcloric „Ciocârlia”, alături de Orchestra Naţională de Folclor, dirijată de maestrul Constantin Arvinte, şi de Orchestra Naţională de folclor Radio, condusă de Adrian Grigoraş. Melodia „În gara stelelor aprinse” (partitura de pian) este susţinută de prof. Letiţia Flavian. Este un musical atipic, pe coordonate folclorice, detaşându-se arii cum ar fi „În prispa căsuţei mele”, „În poiana florilor”, „La Bălceştii Gorjilor”, „Mierliţa”, „Sus în deal, la Pestişani”. Visul autorului este să vadă transpus acest remarcabil opus într-un film artistic de lung-metraj, în regia lui Sergiu Nicolaescu (care să joace şi rolul lui Brîncuşi), cu Rodica Anghelescu în rolul Mariei Tănase. Într-o perioadă în care valorile naţionale sunt tot mai uitate, am dori din toată inima realizarea unei asemenea pelicule, care s-ar bucura cu siguranţă de mult succes şi peste hotare. Marin Voican-Ghioroiu şi opera sa, pătrunsă de iubirea pentru folclor, ar merita o asemenea încununare!
Partea a I-a
N E V E D E M L A P A R I S
Dramă într-un act şi trei tablouri
În amintirea marei doamne a cântecului popular, inegalabila Maria Tănase pe care am
cunoscut-o în anul 1956 până în ziua când Măiastra s-a înălţat la ceruri devend nemuritoare.
Tabloul I
În atelierul de sculptură
POVESTITORUL: Ne găsim în anul 1938 când Maria Tănase, după susţinerea extraordinarului concert de muzică populară românească la Expoziţia Internaţională de la Paris (sub bagheta maestrului Grigoraş Dinicu), în faţa împăratului Marocului şi a maestăţii sale regele României – Carol al II-lea, vine să-l vadă pe genialul Constantin Brâncuşi în atelierul său din Impasse Ronsin nr. 11, pentru a-i aduce salutul de prietenie al gorjenilor, să-i spună că-l admiră şi este dornică să cunoască din tainele marelui creator al sculpturii moderne.
MARIA TĂNASE: (bate în uşa atelierului) Pot să intru?… (deschide uşa cuu sfială)
C. BRÂNCUŞI: Ce pasăre măiastră îmi deschide uşa în fapt de seară?!… (o priveşte cu admiraţie) Sunt sigur că nu făceai atâta drum numai să mă vezi, aşa-i?
MARIA TĂNASE: Am venit să-ţi aduc iubirea caldă a gorjenilor şi salutul lor frăţesc, dar aş dori să-mi spui…, neicuţă Costache, la ce mai lucrezi?
C. BRÂNCUŞI: Frumos dar mi-au trimis gorjenii mei!… o floare aleasă din dealul Pestişanilor. (se apropie spre ea cu braţele deschise) Bine ai venit, fată dragă!… Vino lângă mine, Măriucă. (o priveşte îndelung) …La ce te uiţi fătuca mea?
MARIA TĂNASE: La acest bloc de marmoră…
C. BRÂNCUŞI: Vezi tu, dragă Măriucă, în inima acestui stei de piatră, Marele şi bunul nostru Dumnezeu, Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor, a pus pentru mine un superb Cap de copil, Somnul şi Cuminţenia pământului… pe care va trebui să le desprind din întuneric şi să le dăruiesc lumina zilei binefăcătoare.
MARIA TĂNASE: (pentru ea) Ce minunat!… (cu glasul pierdut) Mai spune, mai spune… neicuţă Costache.
C. BRÂNCUŞI: He-he!… pentru a-ţi satisface micile tale curiozităţi despre arta mea, trebuie să-ndeplineşti o condiţie, nu trei cum făceau hapsânii de zmei şi împăraţi. Primeşti?
MARIA TĂNASE: Care-i condiţia?
C. BRÂNCUŞI: Să-nţeleg că primeşti, da?
MARIA TĂNASE: Primesc. Dar… crezi că am s-o pot îndeplini?
C. BRÂNCUŞI: Desigur că poţi. Te rog, cântă-mi, draga mea privighetoare, o melodie din ţinuturile Pestişanilor. Vreau să-mi mai treacă de dorul de acasă.
MARIA TĂNASE: …Nu ştiu dacă are să-ţi placă, dar am să încerc.
SUS ÎN DEAL, LA PESTIŞANI
La umbriţa de cerani, lele!
Sus în deal, la Pestişani, lele!
Cerul era plin cu stele,
Pădurea de floricele,
Şi gungureau turturele…
Neicuţa-n braţele mele,
Îmi gusta pere şi mere.
Neicuţa-n braţele mele,
Îmi gusta pere şi mere.
Cu neicuţa când stăteam, lele!
Şi de dragoste vorbeam, lele! În ochişori ne priveam,
Şi guriţa i-o lăsam…
Să bea dor, să n-aibă sete,
De iubire să se-mbete.
Să bea dor, să n-aibă sete,
De iubire să se-mbete.
De iubirea drage-i fete.
Toamna mi-a bătut la poartă, lele!
Să mai urc pe deal, odată, lele!
Să văd frunza-ngălbenită,
Poteceaua năpădită…
De iarba ce s-a uscat,
De când neica mi-a plecat;
Că mergea la braţ cu mine
Şi-i cântam de fericire,
Şi-i cântam de fericire.
Ţine-mă, Doamne, pe lume, lele!
La Pestişani în pădure, lele!
La izvorul zânelor…
Unde-i dragoste şi dor.
Tinereţea n-o răpune,
Neica să stea lângă mine,
Să nu ştiu toamna când vine.
Neica să stea lângă mine,
Să nu ştiu toamna când vine.
C. BRÂNCUŞI: Încântător! Minunat!… (pentru el, i s-au înumezit ochii de emoţie)
Da, da… copilul din mine nu a plecat niciodată din Pestişani.
MARIA TĂNASE: Neicuţă Costache, fiindcă am cântat, acum e rândul matale să-mi spui cum ai creeat Pasărea Măiastră, pe care ai reuşit s-o faci nemuritoare.
Va urma
