„NE VEDEM LA PARIS”

Serial: „NE VEDEM LA PARIS” – Dramă într-un act şi trei tablouri

„În amintirea marei doamne a cântecului popular, inegalabila Maria Tănase pe care am cunoscut-o în anul 1956  până în ziua când Măiastra s-a înălţat la ceruri devend nemuritoare.” – Marin Voican Ghioroiu

Prin amabilitatea Maestrului Marin VOICAN-GHIOROIU, am publicat in paginile revistei electronice “Totpal’s Daily News”, un serial închinat genialilor MARIA TĂNASE şi CONSTANTIN BRÂNCUŞI, care au avut o poveste de dragoste fulminantă “iubire cu năbădăii, de-aia … oltenească, care te scoate-n primăvară galben ca turta de ceară”.

Intre cantareata Maria Tanase si marele artist Constantin Brancusi a fost o frumoasa poveste de dragoste care a inceput si s-a sfarsit la fel de brusc. Desi au trait impreuna pentru o scurta perioada de timp, cei doi s-au iubit foarte mult. S-au cunoscut la Paris in 1938, la o expozitie si s-au indragostit unul de altul. In 1939, la putin timp dupa ce s-au cunoscut si au devenit un cuplu, cei doi au stat impreuna o perioada la New York in 1939.

Constantin Brancusi a fost fascinat de cantareata, si s-a indragostit imediat de ea. Erau amandoi persoane publice, lucru care probabil a daunat relatiei lor, si de aceea povestea lor de iubire a durat foarte putin. Maria si Constantin au fost foarte fericiti atat cat au fost impreuna, dar au hotarat sa se desparta deoarece si-au dat seama ca nu isi doreau aceleasi lucruri de la viata.

Cand l-a cunoscut pe Brancusi, in 1938, Maria Tanase avea 25 de ani si era orbita de notorietatea mondiala a marelui sculptor, de care fusese fascinata inca de mica. Aflat la apogeul creatiei, Brancusi era un barbat cu experienta, ce tocmai implinise 62 de ani.

Totusi, n-a rezistat farmecului irezistibil al Mariei, careia putea sa-i fie cu usurinta tata.

Maria Tanase a avut o viata pe care a impartit-o, pe rand, cu multi alti barbati: Maurice Negre, Sandu Eliade (regizor si director al Teatrului Savoy), Mircea Crutescu (diplomat), Gheorghe Anghel (sculptor), si Clery Sachalarie in timp ce Constantin Brâncuşi a mai avut, și el de-a lungul timpului, relaţii cu femei din înalta societate, printre care Léonie Ricouy, Eugène Meyer, baroneasa Renée Irana Frachon (colecţionare de artă), Nancy Cunard (scriitoare) şi Peggy Guggenheim.

In volumul “Brancusi – Amintiri si exegeze”, semnat de Petre Pandrea, este povestita pe larg aventura traita de cei doi titani, autorul publicand multe amanunte picante. “Brancusi a cunoscut-o intim pe Maria Tanase. S-au intalnit pe linia folclorului muzical, a inteligentei si a mondenitatii… S-au vazut prima data la Paris. Era fatal ca sa se intalneasca la o expozitie din 1938, pe care o serveau sub diriguirea lui Dimitrie Gusti, sa se imprieteneasca fulgerator, sa se iubeasca, sa se desparta cu invective din partea neichii Costache (n.r. – cum era alintat sculptorul de apropiati)”, spune Pandrea. Artistul a numit-o “bocitoare”

Tot el dezvaluie si ca o parte importanta a relatiei lor s-a consumat apoi la New York, cu prilejul unei alte expozitii, World Fair, desfasurata in primavara anului 1939. La despartirea de Maria, care – la un moment dat – nu a mai suportat ironiile iubitului ei celebru, de genul “Maria nu canta, ea boceste!”, Brancusi nu a regretat nimic, considerand ca dragostea pentru cantareata a venit la momentul oportun si a durat exact cat trebuia, “pana cand ne-am plictisit definitiv unul de celalalt”. Si asta desi marele Brancusi rostise, in fata mai multor prieteni, in momentul in care s-a amorezat de “privighetoarea muzicii romanesti” urmatoarea fraza: “Cand te ascult cum le zici, Marie, as fi in stare sa daltuiesc pentru fiecare cantec de-al nostru cate o Pasare Maiastra!”.

Constantin Brancusi a iubit-o foarte mult pe Maria Tanase, dar nu i-a dedicat pana la urma nici o sculptura. Fiind intrebat ce a realizat in viata, marele gorjan a spus: “Am facut pasi pe nisipul Eternitatii”, iar spre sfarsitul vietii, fiind constient de geniul sau, a scris: “Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup, ma aflu printre lucrurile esentiale”.

Fiecare episod (articol) al acestui serial  contine:

·         Dialogul dintre cei doi “îndrăgostiţi”, care de fapt va fi o explicaţie pe viu pe care o face “olimpianul” Constantin Brâncuşi: cum a reuşit să realizeze celebrele lucrări (Pasărea Măiastră, Cuminţenia Pământului, Somnul)  în atelierul său din Impase Ronsin Nr. 11 Paris , şi mai târziu îl găsim  în Parcul din  Târgu Jiu, unde se află monumentul sculptural închinat Eroilor NEAMULUI.

·         Partitura (o copie scanată) a melodiei pe care i-o cântă Maria Tănase lui neicuţa Costache şi, bineînţeles… melodia propizisă realizată în studiourile Societăţii Naţionale Radio, interpretată de Rodica Anghelescu.

·         Şi câte-o apreciere a unor personalităţi ca: Etnomuzicolog prof, univ. Emilia Comişel, Prof.univ.dr.Sabina Ispas dr. gen. Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu, maestrul prof.univ.dr.Gheorghe Zamfir, Prof.univ. Mustăţea, Prof.univ.dr. Otilia Pop Miculi, col. Croitoru Ionel, secretar gen. UCMR, prof.univ.dr. prorector A.S.E. DUMITRU MIRON (pe care sunt sigur că-l cunoaşteţi) şi alţi specialişti în etnografie şi folclor, muzicologie.

=============

Un sensibil fiu al Olteniei

OCTAVIAN URSULESCU, Redactor la Revista “ACTUALITATEA MUZICALĂ” UCMR-ADA

E lesne a scrie o prefaţă atunci când autorul lucrării în cauză îţi este cunoscut. De aceea, aceste rânduri sunt pentru mine o provocare, pentru că, înafara unor intersectări fugitive în redacţia revistei „Actualitatea Muzicală” (este un colaborator ocazional, dar de mare seriozitate), nu am stat prea mult de vorbă. Poate e mai bine aşa, fiindcă orice subiectivism este exclus.

Dacă mi-e relativ puţin cunoscut ca om, opera sa îmi este cunoscută. A mai tipărit patru cărţi tot la Editura Muzicală, toate cu titluri foarte frumoase: „În grădina Raiului folcloric”, „Soartă, cine crede-n tine”, „La fântâna de la Dealu”, „Din cuvinte-am sădit flori”, parte din ele transformate în CD-uri, beneficiind de vocea remarcabilă a sopranei Rodica Anghelescu.

Cel de-al treilea volum este legat de locurile copilăriei, pentru că s-a născut în 1941 în cătunul Delureni (numit „Dealul Viilor”), comuna Ghioroiu, judeţul Vâlcea. A cunoscut în profunzime viaţa şi greutăţile de la ţară, biografia sa fiind marcată de o serie de evenimente dureroase: îşi pierduse sora, pe Ionica, la numai o lună, iar tatăl său Ilie Voican a fost plecat în război nu mai puţin de cinci ani, întorcându-se nesperat acasă, fiindcă bunicul Dumitru Tetoianu căzuse la Mărăşeşti, în 1918… A trecut prin anii de secetă cumplită, dar a fost mereu atras de şcoală. Dintre profesori, îşi aminteşte cu drag de Alexandru Bârlădeanu, cel care i-a cultivat vocaţia pentru cântecul popular, remarcându-l la orele de cor. În timpul adolescenţei a învăţat să preţuiască şi să îndrăgească jocul şi cântul folcloric, fiind mereu în preajma unchiului său Gheorghe Voican, prim-violonist la Ateneul Român. În această perioadă nu rata nici un spectacol, ascultând rapsozi vestiţi şi interpreţi de geniu, ajungând să cunoască personal pe Maria Tănase, Maria Lătăreţu sau Ion Luican, pe care n-a încetat nici o clipă să-i venereze. Pentru el, a fost evident o adevărată „academie folclorică”, primele colaborări aducându-l aproape de neuitatul dirijor şi compozitor Paraschiv Oprea. Cum Marin Voican-Ghioroiu scrisese libretul unei operete, „Poetul şi regina”, „nea Bebe” intenţiona să scrie muzica acestei operete care avea în centrul acţiunii o frumoasă poveste de dragoste. Feluritele experienţe de viaţă, inclusiv artistice, au fost creionate şi reunite în volumul „Amintiri din cârciumioară” – nu vă gândiţi la vreun adept al lui Bachus, ci este vorba despre „Micul Ateneu al ţăranului român”, cârciumioara fermecată,  acolo unde tatăl său, Ilie Voican, a îndemnat la veselie, cântec şi joc, timp de 65 de ani, pe toţi sătenii, rezultând un fel de „Moromeţii” plin de culoare specifică. La lansare au luat parte, între alţii, prof. univ. dr. Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi cunoscuta interpretă Maria Dragomiroiu. O altă apariţie cu care se mândreşte pe drept este „Flower Crowns for the Heroes” (Cununi de flori pentru eroi), care a ajuns şi la fostul preşedinte american George W. Bush.

Dragostea pentru muzică s-a împletit permanent cu aceea pentru poezie, fiind un activ participant la cenaclurile conduse de marele scriitor Eugen Barbu şi apoi la cel al lui Barbu Alexandru Iamandi, autorul operetei „Leonard”, aşa explicându-se faptul că a publicat şapte cărţi de poezie şi de teatru, între care „Inimă de mamă” – 3 volume însumând 2100 de pagini. Harnic, neobosit, bun mânuitor al metaforei, scriitor rafinat şi plurivalent, Marin Voican-Ghioroiu pare a-şi fi făcut doar „încălzirea” cu volumele aminte, în afara celui de faţă având pe masa de lucru un album incluzând două CD-uri, „Soartă, cine crede-n tine” şi „Lângă ieslea Domnului”, o carte de poezii, trei piese de teatru şi un volum autobiografic, „O viaţă în slujba folclorului”! Pentru că într-adevăr până la cei 70 de ani ai săi autorul s-a dedicat  marii sale pasiuni, scriind muzica şi versurile la peste 150 de cântece populare, romanţe (este laureat al festivalurilor „Crizantema de aur” de la Târgovişte şi „Crizantema de argint” de la Chişinău), lieduri, a realizat numeroase prelucrări folclorice. Parte din aceste creaţii se regăsesc în cele trei CD-uri înregistrate cu Orchestra naţională Radio, dirijor Adrian Grigoraş, şi cu Orchestra Naţională de Folclor, dirijor Constantin Arvinte.

Precizările de mai sus sunt necesare pentru a aprecia cum se cuvine ambiţioasa lucrare de faţă. Piesa de teatru „Ne întâlnim la Paris” este închinată genialului sculptor Constantin Brîncuşi şi „păsării măiestre” a cântecului popular românesc, Maria Tănase. Este, practic, un musical, cele 10 piese principale fiind înregistrate de soprana Rodica Anghelescu, solistă a Ansamblului folcloric „Ciocârlia”, alături de Orchestra Naţională de Folclor, dirijată de maestrul Constantin Arvinte, şi de Orchestra Naţională de folclor Radio, condusă de Adrian Grigoraş. Melodia „În gara stelelor aprinse” (partitura de pian) este susţinută de prof. Letiţia Flavian. Este un musical atipic, pe coordonate folclorice, detaşându-se arii cum ar fi „În prispa căsuţei mele”, „În poiana florilor”, „La Bălceştii Gorjilor”, „Mierliţa”, „Sus în deal, la Pestişani”. Visul autorului este să vadă transpus acest remarcabil opus într-un film artistic de lung-metraj, în regia lui Sergiu Nicolaescu (care să joace şi rolul lui Brîncuşi), cu Rodica Anghelescu în rolul Mariei Tănase. Într-o perioadă în care valorile naţionale sunt tot mai uitate, am dori din toată inima realizarea unei asemenea pelicule, care s-ar bucura cu siguranţă de mult succes şi peste hotare. Marin Voican-Ghioroiu şi opera sa, pătrunsă de iubirea pentru folclor, ar merita o asemenea încununare!

Tabloul I:  În atelierul de sculptură

POVESTITORUL: Ne găsim în anul 1938 când  Maria Tănase, după susţinerea extraordinarului concert de muzică populară românească la Expoziţia Internaţională de la Paris (sub bagheta maestrului Grigoraş Dinicu), în faţa împăratului Marocului şi a maestăţii sale regele României – Carol al II-lea, vine să-l vadă pe genialul Constantin Brâncuşi în atelierul său din Impasse Ronsin nr. 11, pentru a-i aduce salutul de prietenie al gorjenilor, să-i spună că-l admiră şi este dornică să cunoască din tainele marelui creator al sculpturii moderne.

MARIA TĂNASE: (bate în uşa atelierului)  Pot să intru?… (deschide uşa cuu sfială)

C. BRÂNCUŞI: Ce pasăre măiastră îmi deschide uşa în fapt de seară?!… (o priveşte cu admiraţie) Sunt sigur că nu făceai atâta drum numai să mă vezi, aşa-i?

MARIA TĂNASE: Am venit să-ţi aduc iubirea caldă a gorjenilor şi salutul lor frăţesc, dar aş dori să-mi spui…, neicuţă Costache, la ce mai  lucrezi?

C. BRÂNCUŞI: Frumos dar mi-au trimis gorjenii mei!… o floare aleasă din dealul Pestişanilor. (se apropie spre ea cu braţele deschise) Bine ai venit, fată dragă!… Vino lângă mine, Măriucă. (o priveşte îndelung)  …La ce te uiţi fătuca mea?

MARIA TĂNASE: La acest bloc de marmoră…

C. BRÂNCUŞI: Vezi tu, dragă Măriucă, în inima acestui stei de piatră, Marele şi bunul nostru Dumnezeu, Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor, a pus pentru mine un superb Cap de copil, Somnul şi Cuminţenia pământului… pe care va trebui să le desprind din întuneric şi să le dăruiesc lumina zilei binefăcătoare.

MARIA TĂNASE: (pentru ea) Ce minunat!… (cu glasul pierdut) Mai spune, mai spune… neicuţă Costache.

C. BRÂNCUŞI: He-he!… pentru a-ţi satisface micile tale curiozităţi despre arta mea, trebuie să-ndeplineşti o condiţie, nu trei cum făceau hapsânii de zmei şi împăraţi. Primeşti?

MARIA TĂNASE: Care-i condiţia?

C. BRÂNCUŞI: Să-nţeleg că primeşti, da?

MARIA TĂNASE: Primesc. Dar… crezi că am s-o pot îndeplini?

C. BRÂNCUŞI: Desigur că poţi. Te rog, cântă-mi, draga mea privighetoare, o melodie din ţinuturile Pestişanilor. Vreau să-mi mai treacă de dorul de acasă.

MARIA TĂNASE: …Nu ştiu dacă are să-ţi placă, dar am să încerc.

·         Rodica Anghelescu – Sus in deal, la Pestisani

C. BRÂNCUŞI: Încântător! Minunat!… (pentru el, i s-au înumezit ochii de emoţie)

Da, da… copilul din mine nu a plecat niciodată din Pestişani.

MARIA TĂNASE: Neicuţă Costache, fiindcă am cântat, acum e rândul  matale  să-mi spui cum ai creeat Pasărea Măiastră, pe care ai reuşit s-o faci nemuritoare.

===============

“SĂ NU-I UIĂM NICIODATĂ … pe  Maria  şi  neicuţa  Costache”

Dumitru  Miron, prof. univ. dr. Prorector Acadremia de Studii Economice din Bucuresti

În aceste vremuri goale de predictibilitate dar dense în incertitudine, sărace în aducere aminte dar bogate în entuziasc nesustenabil, cu tot mai puţine ancore-reper de mare şi autentică substanţă dar cu tot mai multă impostură culturală şi ştiinţifică, puţini oameni se mai aventurează să creadă că acest popor a avut uriaşe nestemate ale educaţiei, ştiinţei şi creaţiei artistice. Pe acest fond, este meritoriu demersul omului de spirit care s-a consacrat a fi domnul Marin Voican-Gheoroiu de a reda, celor care mai sunt contaminaţi de sindroul proprietăţii culturale şi artistice, o părticică din uriaşul tezaur pe care l-a acumulat acest popor.

În panteonul  devenirii noastre la nivel european şi global se aud, mai piano sau mai alegro, voci care emoţionează în orice vreme şi pe orice meridian şi păsări măiastre care simbolizează zborul umanităţii către ceea ce doar vizionarii au putut să întrevadă. Cei care, într-un exerciţiu de imaginaţie sănătoasă, şi-ar propune să redea esenţa ethos-ului românesc la nivel de picătură şi ar căuta să îl identifice cu oameni deveniţi simboluri, nu pot să ocolească, în fiecare domeniu câteva piscuri semeţe ale performanţei. În planul expresiei muzicale a fiinţei românului şi al celei artistice a prezentului şi viitorului, s-au detaşat demult pe aceste meleaguri dar şi aiurea doi inegalabili Români şi anume, fermecătoarea Maria Tănase şi genialul Constantin Brâncuşi.

Aşa cum spune autorul acestei drame într-un act şi trei tablouri pe care o intitulează „Ne vedem la Paris”, cei doi titani ai domeniilor pe care le-au slujit cu dedicare, erudiţie şi uriaş talent, „au fost ca un far luminos în viaţa mea, fiindcă prin talentul, munca şi dăruirea sufletească pe care au depus-o în slujba artei, lăsându-ne moştenire un tezaur inestimabil, acoperindu-se de glorie nepieritoare, ducându-ne în lume numele şi renumele… va trebui să le aducem un prinos de recunoştinţă veşnică”.    Cei care ne revendicăm de la „acest plai mioritic” pe care Creatorul a semănat foarte multă bunătate, dar oamenii au lăsat să crească şi multe burieni, unde au fost hărăzite toate condiţiile să crească dragoste, dar vicisitudinile vieţii şi greşelile oamenilor au adus şi multă gâlceavă, unde au răsărit multe minţi geniale… dar s-a perpetuat şi multă incultură, ar trebui să facem, din când în când, popas pe drumul nostru presărat cu destrămare şi să reflectăm la coerenţa dintre trecut şi viitor.

Orice tânăr născut pe plaiurile iubite de Dumnezeu ale Olteniei are în genă universul pe care îl conţin vrsurile melodiei care a depăşit de mult orizonturile natale „ dragostea oltenească…te usucă te face iască şi te scoate la primăvară galben ca turta de cea”. Autorul acestei drame îşi propune să promoveze un demers narativ care are în centru povestea de iubire dintre cei doi titani ai culturii autentic româneşti. Naraţiunea se vrea o feerie discursivă în care imaginarul se juxtapune peste real, în care dialogul artistic, cu instrumente diferite, se manifestă plenar şi, în care ceea ce este natural, se îmbină cu rafinamentul pretenţios aşa cum piatra se transformă în Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana infinitului sau Pasărea Măiastră… simbolizând cerdacul românesc, poiana tradiţională dar şi cosmografia stilizată.

Ceea ce îşi propune şi reuşeşte magistral autorul acestei lucrări este panoramarea, într-o suită de imagini de mare autenticitate, secvenţelor relevante pentru un întreg univers, greu de decis dacă este unul rural sau urban, compus armonios din secvenţe atent alese din munca truditorului care a înnobilat cea ce are mai peren Terra, şi anume piatra, dar şi din triluri ale privighetorii Gorjului care a pledat, sub ameninţarea blestemului, pentru continuitatea sentimentelor şi a gândurilor bune.

Cei doi mari artişti pe care autorul dramei îşi propune să îi readucă în atenţia celor care, în mod condamnabil, par a-i fi uitat s-au pus undeva la păstrare, slujesc magistral sentimentul de mândrie a neamului românesc, unul cu dalta sculptorului genial, altul cu glasul care înglobează tot ceea ce omul poate cel mai puţin să facă, adică să redea ciripitul păsărilor şi intejecţiile naturii.

Mesajul pe care ni-l transmite apăsat autorul este cel al datoriei pe care o avem cu toţii, cei care ne revendicăm a fi rămas români de a ne sluji patria, cu atât mai mult cu cât, în acest carusel care sporeşte pericolul dizolvării identităţii culturale proprii, avem ce păstra şi transmite mai departe. Citind acest produs literar m-am întrebat din nou cu mâhnire, de ce s-au scris atât de multe piese de teatru despre oţelari (evident o categorie de meseriaşi admirabilă şi care merită respectată) şi atât de puţine, sau deloc, piese de teatru despre Maria Tănase sau Constantin Brâncuşi, de ce se fac atât de multe filme, chiar premiate la marile festivaluri internaţionale de profil despre puşcăriaşi şi cerşetori şi atât de puţine, sau deloc, despre sculptori, pictori de geniu sau rapsozi de mare rezonanţă artistică?!…

Demersul narativ al autorului debutează într-un peisaj integrator din punct de vedere cultural fiind plasat în Paris, Capitala Culturală a Europei şi în anul 1938 când normalitatea globalizatoare lua forma Expoziţiei Universale şi nu pe cea a războiului care, din păcate, a izbucnit cu doar doi ani mai târziu. Se încearcă şi se reuşeşte cu brio construirea unui dialog între cea care avusese un concert extraordinar în cadrul Expoziţiei Universale şi cel care robotea în atelierul său din Impasse Ronsin din Paris pentru a uimi, peste ani, criticii de artă şi a-i îmbogăţi, fără ca el sau ţara sa natală să se aleagă cu vreun câştig, pe colecţionarii de artă şi casele de licitaţie de profil.

Întregul demers narativ este plasat sub semnul zodiacal al prieteniei, tradiţionalismului gorjenesc, admiraţiei nedisimulate şi neaoşe. Presărat cu melodii autentice zonei Gorjului, înnobilate de către autor prin versuri de mare sensibilitate şi ilustrative pentru stările pe care îşi propune să le sugereze, discursul epic este unu care face recurs la basmul românesc, la apă vie şi la creaturi de legendă care ne-au presărat, multora dintre noi, anii copilăriei.

Duelul, sau mai degrabă, dialogul celor doi artişti este unul secvenţial. Marele sculptor decriptează tainele moleculei fizice închise în zăgazurile pietrei, pe care artistul le dezleagă, iar marea voce a neamului românesc îl recompensează cu câte o melodie culeasă şi prelucrată de autorul piesei de teatru. Marele Brâncuşi este asemănat cu Sfântul Francisc pentru harul său divin de a vorbi cu păsările, de a le mângăia cu bunătatea bunicului tradiţional şi a elibera din colivii imaginare în care le-au închis alţii. În tabloul al doilea, autorul deplasează decorurile în parcul din Tărgu Jiu, unde marele sculptor a făurit ceea ce se numeşte „Calea eroilor” , în acest loc care poate fi numit „Grădina Iniţiatică” , fiind plasată a doua rundă a dialogului dintre cei doi geniali artişti. Maria Tănase este plasată în postura învăţăcelului în ale artei sculpturale, care a venit la educator pentru a-şi pregăti propria lecţie în care cuvintele cheie sunt infinit, sărut, tăcere şi însingurare. Unealta cu care autorul îi pune pe cei doi mari artişti să operez este cuvântul pus în planul rezonanţei semantice cu aromă artistică. Ideea sărutului este articulată de  către autorul dramei, Marin Voican-Ghioroiu, astfel… încât să prevaleze componenta dragoste a acestei manifestări umane. Ceea ce se regăseşte ca liant al naraţiunii este condiţionalitatea. Maria Tănase îl răsplăteşte pe genialul sculptor cu cântecul său doar atunci când răspunsul la întrebări este cel satisfăcător pentru sensibilitatea artistului dedicat. Tradiţia este elementul de autenticitate al dialogului, ambii interlocutori făcând frecvent recurs la aceasta atât în plan monumental cât şi în cel muzical. Ambiţia autorului este aceea de a-l prezenta pe marele artist în postura sa demiurgică, încercând să identifice în opera marelui sculptor elementele definitorii pentru întregul univers, lumina, cuvântul şi omul.

Ultimul act al piesei este unul specific basmului dar şi realităţii rmâneşti şi se desfăşoară sub semnul peregrinării. Marele artist lasă locurile care îi sunt atât de dragi pentru a pleca către alte meleaguri cu temerea că poate nu îşi va mai vedea vreodată, altfel decât cu ochiul imaginaţiei, ceea ce i-a fost aşa de drag. Actorii principali ai piesei rămân aceiaşi, doar scenografia pare a se fi schimbat. Intriga artistică insistă pe nostalgia de locurile natale a celui nevoit să le părăsească şi pe speranţa călătoriei viitoare a celui care stă mai mult pe acasă.

Ceea ce trebuie apreciat la această eseistică densă artistic este mesajul pe care îl transmite apăsat autorul Marin Voican-Ghioroiu şi, anume că trebuie să nu precupeţim nici un efort pentru a reaminti celor care trebuie (dar şi celor care pot) că destrămarea nu se poate opri din drum, iar veşnicia are nevoie de slujitori dedicaţi, fără ale căror eforturi, ceea ce compune adevărata noastră identitate culturală… poate dispărea cât de curând.

====================

C. BRÂNCUŞI: Încântător! Minunat!… (pentru el, i s-au înumezit ochii de emoţie)

Da, da… copilul din mine nu a plecat niciodată din Pestişani.

MARIA TĂNASE: Neicuţă Costache, fiindcă am cântat, acum e rândul  matale  să-mi spui cum ai creeat Pasărea Măiastră, pe care ai reuşit s-o faci nemuritoare.

C .BRÂNCUŞI:…Nemuritoare a fost de când mă ştiu. La mine în satul Hobiţa, când eram copii şi-n serile târzii de toamnă coceam ştueţi de porumb cu lapte la jarul de sub cazanul de ţuică, bunicul meu îmi povestea despre Pasărea Măiastră, singura fiinţă de pe pământ care aducea picături de apă vie pentru Făt-Frumos, eroul nostru legendar care se lupta cu zmeul zmeilor ca s-o elibereze pe Ileana Cosânzeana. Cine crezi, darga mea, că ar fi trecut munţii, apele şi pădurile întinse, ar fi străbătut văzduhul cerului, mări şi ţări… pentru a aduce rămurica de mirt, cea dătătoare de viaţă veşnică!?…

MARIA TĂNASE: (cu entuziasm) Numai Pasărea Măiastră, aşa-i?…

C. BRÂNCUŞI: (priveşte undeva departe) Când am început s-o sculptez, nu  a mai fost nevoie de nimic, Pasărea Măiastră era în sufletul meu. (către Maria Tănase) O simţeam cum se zbate ca un pui de rândunică în mâinile mele, devenise nerăbdătoare să-şi ia zborul. Cu mare atenţie, uşurel-uşurel… i-am dat drumul din colivia fiinţei mele să se întrupeze într-o stea radioasă pentru a-şi lua locul pe bolta cerului, să rătăcească în spaţiu şi timp. (devine nostalgic) Când s-a născut am mângâiat-o şi mi-a fost frică să-i dau drumul. Dacă şi-ar fi luat zborul, eu cu cine rămâneam, Măriucă?…Zile şi nopţi n-am putut să mă despart de ea, fiindcă-mi era teamă să n-o pierd, atât îmi devenise de dragă.

MARIA TĂNASE: Apoi… ce-ai făcut cu ea?

C. BRÂNCUŞI: Într-o noapte de toamnă arămie, care întârziase cam mult peste aceste meleaguri, era trecut de jumătatea lui noiembrie şi tot frumos era, nu-mi venea să dorm, şi ce mi-am zis: hai să-i fac o vizită frumoasei mele. Am deschis uşa cu mare grijă, fiindcă nu voiam să mă simtă, o ştiam sensibilă la orice zgomot care se făcea în jurul ei. Am pătruns tiptil în atelier şi, cum o priveam de nu mă mai săturam s-o admir, căci avea ceva dumnezeiesc  în fiinţa ei: razele lunii se revărsau peste ea într-o unduire fantastică, o irizare străvezie de auriu pal, iar penele Măiastrei mele căpătaseră nuanţa diamantului şlefuit, iar strălucirea lor devenise  atât de intensă, asemenea unei aureole ce îmbrăca zeiţele din Olimp.O priveam extaziat, iar gândul mă purta la căsuţa mea din satul Hobiţa, cînd veneau rîndunelele primăvara în prispa casei pentru a-şi face cuib, şi-mi ciripeau atât de dulce, atât de dulce…

MARIA TĂNASE: Am să-ţi ofer în dar o melodie care-ţi va aduce aminte de vestitorii primăverii.

·         Rodica Anghelescu – In prispa casutei mele

C. BRÂNCUŞI: Da, Maria… aşa cum rândunica-şi ridică  ciocul spre tăriile cerului, şi cu glăsciorul ei, clopoţel de argint, cântă printre ramurile pomilor înfloriţi, la fel şi Măiastra mea îşi ţinea capul atât de gingaş, iar ciocul îl ţinea larg deschis prin care ieşeau nişte triluri nemuritoare, asemănătoare privighetorii îndrăgostite… pe care o ascultam când mergeam la arat în câmp. Din spatele piedestalului ţâşneau săgeţi muiate în pulberea diafană a razelor blânde ale Lunii, care se îndreptau spre cupola atelieruli, pe care o lăsasem deschisă. Jerbele de lumină erau adevărate curcubee ce se înfăşurau într-un dans fantastic, apoi străpungeau văzduhul nopţii, iar atelierul meu se transformase într-o sfântă catedrală dumnezeiască, unde tot creştinul se roagă cu smerenie şi-mi priveşte Măiastra…

După câteva minute, am văzut-o pe Măiastră cum a-nceput să-şi îndrepte căpşorul către mine. M-a privit cu blândeţe, nefiind surprinsă că mă vede în sanctuarul ei cel tainic la o oră atât de târzie, apoi mi-a cerut voie să vină la pieptul meu.

Simţea nevoia s-o mângâi, i se făcuse dor de căldura palmelor mele, voia să doarmă ca un copil în braţele tatălui, să se contopească în sufletul şi mintea mea, să mai stea măcar odată în locul în care a fost plăsmuită ideatic, pentru a putea arăta aşa cum o vezi acum, dragă Măriucă.

====================

“Maria, nu uita! Ne vedem la Paris”

Prof. Ion  C. Hiru, Membru al Ligii Scriitorilor din România

„Zăvoiul m-a învăţat să înţeleg graiul lemnului şi al pietrei” – C. Brâncuşi

Scriitorul şi compozitorul Marin Voican Ghioroiu, un împătimit al operelor brâncuşiene, al sculpturilor nemuritoare ale artistului din Hobiţa, interpretul în mod original al dăltuirilor magnifice din complexul muzeal de la Târgu-Jiu, dar şi un bun cunoscător al marii doamne a cântecului popular, neegalabila Maria Tănase pe care în 1956 a cunoscut-o, numindu-l pe adolescentul Marinică din Ghioroiu, „pajul” Domniei Sale, pajul Păsării Măiestre a Gorjului, devenită prin talentul său interpretativ, prin vocea ei incomparabilă, prin comportamentul scenic, în viaţa de zi cu zi, prin modestia ei, nemuritoare, înălţându-se la ceruri în Raiul muzicii populare româneşti gorjene şi nu numai.

Măriuca l-a iubit pe nenea Costache, a iubit măreţia lui, i-a iubit opera nemuritoare. Iubirii lor, respectul reciproc al celor doi uriaşi ai artei româneşti, îi dedică Marin Voican Ghioroiu drama într-un act şi trei tablouri: „Ne vedem la Paris”.

Pasărea măiastră, Măriuca îl vizitează la Paris, prin 1938 după susţinerea concertului de muzică populară românească la Expoziţia Internaţională sub bagheta maestrului Grigoraş Dinicu, în faţa împăratului Marocului şi a maiestăţii sale, regele României, Carol al II-lea, găsindu-l în atelierul său din strada Impasse Ronsin nr. 11 pentru a-i aduce salutul de prietenie al gorjenilor.

Admiră blocul de piatră din care va răsări un Cap de copil, Somnul şi Cuminţenia Pământului… cărora cu dalta lui magică le va da viaţa, le va dărui lumină, eternitate şi îl ascultă fermecată pe neicuţa Costache.

Marin Voican Ghioroiu, creator de versuri şi muzică populară bună, face să răsune glasul privighetorii Gorjului, Maria Tănase, interpretând cântecul „Sus în deal la Peştişani” pornit din pieptul sopranei Rodica Anghelescu. Brâncuşi plânge. Printre lacrimi şi suspine îi explică Măriucăi naşterea Păsării Măiastre, nemuritoarea pasăre care picură apă vie voinicilor în luptele lor cu zmeii, eliberând-o pe Cosânzeana. Când s-a născut din daltă şi ciocan, pasărea şi-a luat zborul rătăcind în timp şi spaţiu, zburând ca un diamant şlefuit, departe… ajungând în prispa casei din Hobiţa.

Vocea Mariei răsună la rugămintea maestrului interpretând cântecul „În prispa căsuţei mele”. Capul Măriucăi simte căldura pieptului neichii Costache, avea nevoie să fie mângâiată, să-şi contopească sufletul şi mintea, ca să-i spună cu dulci şoapte: „Neicuţă, cum i-ai dat drumul Păsării Măiestre să ducă în Poiana Florilor ca să-ţi aducă picături de apă vie lăcrimată de izvorul din Hobiţa, cu care să stropeşti „Cuminţenia Pământului” pentru a prinde viaţă?”

Dulcea Măriuca înviorează melancolia prin viersul inegalabil invocând „poiana florilor, izvorul Zânelor, roua ochilor iubiţi, lacrimi de îndrăgostiţi”.

În tabloul II, Marin Voican Ghioroiu aduce acţiunea la Târgu-Jiu, acolo unde genialul sculptor Constantin Brâncuşi a făurit ansamblului sculptural în cinstea EROILOR NEAMULUI, comandă primită din partea Ligii Femeilor din Gorj, al cărei preşedinte era soţia primului ministru al României, Aretheia Tătărăscu, unde se pot vedea şi admira Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor (30 de scaune), Poarta Sărutului, Coloana Infinitului şi Masa Singuratică, toate cunoscute sub numele de CALEA EROILOR.

Maria Tănase se întâlneşte cu Brâncuşi în sanctuarul de la Târgu-Jiu, unde artistul explică privighetorii fiecare operă a sa. Îl îmbie cu frumoasele cântece „Ţi-am lăsat florile mele” şi „Dorul de nu-l sărutam” interpretate de frumoasa Rodica Anghelescu, alături de doina „Timpule, nu-mi fi duşman”.

Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi îşi aduc aminte de zilele fericite petrecute la Bălceştii Gorjului, unde i s-a înfiripat în suflet cântecul gorjenesc. Despărţirea de Maria în gara de la Târgu-Jiu a fost tristă. Îşi dau întâlnire la Paris. În mintea şi sufletul Mariei rămăseseră dăltuite pentru totdeauna cuvintele neichii Costache (un ecou de tren plecând…) şi-i sunau în urechi ca un şopot dulce de izvor, ca o speranţă tămăduitoare a unei iubiri înflăcărte: Maria, nu uita! Ne vedem la Paris…”  Maria cântă cu atâta dor „În gara Stelelor aprinse” că piatra de e piatră… lăcrima şi ea de neîmplinirea dorului arzător (speranţă ne-mplinită, trecătoare).

Ochii înlăcrimaţi ai badelui Costache priveau cu tristeţe iar inima-i spunea: Adio, Măriucă!

Târziu, prin 1962, Maria Tănase i-a aprins o lumânare la mănăstirea Tismana, presărând câteva bobiţe de tămâie peste cărbunii ce mocneau într-o ulcică de pământ.

Drama se încheie în ritmul cântecului popular al Mariei Tănase „Maria Tănase spune, iubeşte cât eşti pe lume”  interpretat de aceeaşi Rodica Anghelescu.

Autorul Marin Voican Ghioroiu, care a cunoscut şi a vizitat deseori pe Maria Tănase la frumoasa casă (unde a copilărit) a părintelui ei Ion Coandă Tănase, din strada Livede cu Duzi nr. 13, împleteşte dialogul cu cântecul.

Melodii de o rară frumuseţe ale poetului-compozitor Marin Voican din comuna Ghioroiu care se învecinează cu satul Mierea Birnicii (de pe valaea Amaradiei, aparţinând judeţului Gorj)   ne aduc un parfum miresmat ale acestor meleaguri „plaiuri de dor” unde cântecul autentic gorjenesc are rădăcini seculare, este zestrea cea mai de preţ a unor oameni iubitori de frumos, port şi tradiţii.       În puţine cuvinte, dar semnificative, Marin Ghioroiu îl adora pe cel dârz şi statornic, cel care a creat ca un zeu, a poruncit pietrei ca un rege şi a muncit ca un rob, genialul Brâncuşi, cel care a-ntins peste lume curcubeul spiritualităţii româneşti alături de privigetoarea Gorjului, Maria Tănase.

Maria lui neica Coandă Tănase, oltean din satul Mierea Birnicii, privighetoarea Gorjului, în zborul ei de Pasăre Măiastră, a dus lumii frumuseţea cântecului popular românesc, a portului nostru naţional şi minunatul suflet al românului mereu sensibil, blând şi înţelept.

=================

MARIA TĂNASE: Câtă dragoste!… Eşti un adevărat părinte al Măiastrei.

C. BRÂNCUŞI: Nici nu am ştiut cât de repede a trecut timpul lângă Măiastra mea, când zorii dimineţii ne dădeau bineţe prin plafonul atelierului.

Atunci, iubită Măriucă, i-am dat drumul fiicei mele dragi să se ducă în Poiana Florilor şi să-mi aducă din izvoraşul ce trece prin satul Hobiţa cele trei picături de apă vie, ca să stropesc aceast chip drag – „Cuminţenia pământului”  spre a prinde viaţă. Am privit-o cum s-a ridicat în înălţimile cerului şi, ca un Luceafăr aprins de dorul pământului natal, zbura iubita Măiastră către ţinuturile copilăriei mele.

MARIA TĂNASE: Fiindcă ai amintit de Poiana Florilor de la Hobiţa, aş dori să-ţi mai ofer un cântec de suflet… să-ţi liniştească inima.

·         Rodica Anghelescu – In poiana florilor

În poiana florilor,
La izvorul zânelor,
Roua ochilor iubiţi,
Lacrimi de îndrăgostiţi

Auu-uu, uă!… auu-uu, uă!…
Stejarul este-mbumbit,       Bis:
Cucul cântă răguşit.
Ă-uuă, uuă!… Ă-uuă, uuă!…

Pe crenguţe-s mugurei,
Verzi ca ochii neicuţei,
La lumina zorilor
Şi iubirea florilor

Auu-uu, uă!… auu-uu, uă!…
De ei dorul când m-apucă,  Bis:
Încep şi doinesc pe luncă.
Ă-uuă, uuă!… Ă-uuă, uuă!…

Neicuţă, aratu-amână…
Să-ţi dau ochişori şi gură,
Să mă-mbăt de fericire,
De dragoste şi iubire

Auu-uu, uă!… auu-uu, uă!…
Vino-n lunca florilor,           Bis:
Hai să ne iubim cu dor!
Ă-uuă, uuă!… Ă-uuă, uuă!…

===============

“Demiurgul şi Pasărea Măiastră”

Gl. bg. (r) Gheorghe Dragomir, Preşedinte executiv al Asociaţiei Culturale „ROMÂNIA ÎN LUME”

Aşa aş numi drama într-un act şi trei tablouri „NE VEDEM LA PARIS” având drept autor pe distinsul poet şi compozitor vâlcean Marin Voican-Ghioroiu.

Opera în cauză beneficiază de aprecieri mai mult decât măgulitoare din partea unor reputaţi oameni de cultură precum: Octavian Ursulescu, prof. univ. dr. Dumitru Miron, prorector A.S.E., profesorul Ion  C. Hiru care s-au referit cu generozitate  la conţinutul dramei, şi de aceea voi începe o abordare uşor diferită, relevând înţelesurile tainice ale acestei drame căreia maestrul Ghioroiu i-a dat dimensiuni cosmice.

Încă de la început autorul ne introduce în atmosfera parisiană a anilor 1938, când deasupra Europei pluteau nori negri ce anunţau o nouă confruntare între forţele întunericului  şi cele ale luminii, soldată cu piederei materiale imense, pieirea a zeci de milioane de suflete, distrugerea şi vandalizarea unor muzee, locaşuri de cult, etc. ameninţând însăşi existenţa bătrânului continent.

Idila maestrului Constantin Brâncuşi, la vremea aceea, o figură emblematică care şi-a pus amprenta pe sculptura modernă, cu „Ciocârlia” de pe plaiurile gorjene – Maria Tănase, a cărei valoare artistică depăşise frontierele Europei, debutează în lumina diferită şi plină de energie creatoare existentă în atelierul sculptorului, un adevărat templu înconjurat de simboluri ezoterice.

Maestrul Marin Voican-Ghioroiu, cu talentul său înnăscut, descrie în aceste pagini, de o sensibilitate tulburătoare, idila celor doi copii ai Gorjului (dragoste la prima vedere), sub forma unor succesiuni de întrebări şi răspunsuri: unele sub forma cântecelor populare care îi aduc demiurgului „SĂRUTULUI”  mesajul de iubire din plaiurile natale, aromele unice a bucatelor, frumuseţea nepreţuită a tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti.

Aducerea în actualitate a acestor două mari personalităţi, simboluri  ale culturii şi artei româneşti  aparţinând de drept tezaurului cultural universal, este cu atât mai necesară astăzi cu cât în ultimile două decenii s-a simţit  acut şi dureros prezenţa în arealul cultural şi artistic românesc a non-valorilor şi a manelismului.

Această afirmaţie  este legată de  aprecierea formulată de fostul ambasador al Braziliei la Bucureşti, E.S. domnul MOSCARDO, într-un interviu acordat  la T.V.R.M. în anul 2002. Cu acea ocazie, Excelenţa Sa, îşi exprima nedumerirea  faţă de atitudinea slugarnică şi a complexului de inferioritate manifestat de autorităţile post-decembriste în relaţia cu Occidentul, întrucât România este percepută ca o forţă culturală care şi-a adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea patrimoniului cultural, artistic, ştiinţific al Europei şi lumii prin personalităţi de anvergura lui Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Eliade, Hanri Coandă, Mihai Manoilescu, Maria Tănase şi lista ar putea continua.

Excelenţa Sa  ne transmitea şi mesajul că „România ar trebui, în contextul  aderării la Uniunea Europeană, să fie mândră de moştenirea sa culturală, să realizeze că este o forţă culturală  a Europei şi lumii”.

Autorul Marin Voican-Ghioroiu a reuşit, cu o măiestreie desăvârşită de poet şi compozitor, să ne înfăţişeze o Maria Tănase, artisa de geniu în plină strălucitre, cu o interpretare magnifică a cântecelor gorjeneşti, depunând mult suflet pentru redarea încărcăturii sentimentale a acestor adevărate bijuterii folclorice. Interpretarea sa unică are explicaţia în forţa tainică, în harul cu care a înzestrat-o Dumnezeu de fi „Ciocârlia”  – „Pasărea Măiastră” care prin trilul său plin de armonii celeste ascunde pe de o parte credinţa în nemurire, în zborul spre soare, spre lumină şi în speranţă, iar pe de altă parte o imensă tristeţe  şi singurătate,  care exprimă de fapt singurătatea neamului  nostru în faţa nedreptăţilor istoriei.

Într-un alt plan ne apare figura de anahoret a lui Constantin Brâncuşi, coborâtă parcă de pe pereţii mânăstirilor gorjene, alături de nume prestigioase care au dominat arta plastică europeană a secolului XX: Rodin, Modigliani, Henri Rousseau care obişnuia să-i spună lui Brâncuşi că a „transformat anticul în modern”.

Dar faţă de giganţii picturii şi sculpturii  occidentale, Constantin Brâncuşi are un atu în plus şi, anume: deţine un mare secret, acela de-a picura d u m n e z e i r e  în lemnul, piatra şi metalul pe care le modelează  după sufletul său însetat de zborul spre înălţimile desăvârşirii spirituale, iluminării şi apropierii de Marele Arhitect al Universului, devenind el înşuşi un demiurg al creaţiei spaţiale, legând printr-un sărut tainic cerul şi pământul, desăvârşind lucrarea Creatorului Universului.

… La Constantin Brâncuşi  predominantă este ideia filosofului, care-i fireacă făuritorului de geniu, făcând prin ea legătura tainică între trilul Ciocârliei care-şi înalţă cu gingăşie ciocul spre Soare şi cântecul plin de sensuri exoterice ale dălţii şi ciocanului care modelau, şlefuiau piatra, marmora ori bronzul… iar compasul măsoară, nivela verifică verticalitatea şi orizontalitatea, acestea fiind trepte definitorii ale desăvârşirii sale spirituale, iluminării.

De fapt opera lui Constantin Brâncuşi ne prezintă istoria iniţierii sale în tainele creaţiei prinlucrările sale: Principesa X (1920), seria Păsări în văzduh (1924) relevă explicit ideea ridicării în spaţiu, posibilitatea transcederii cadrului concret de existenţă.

Contactul cu civilizaţia hindusă prin intermediul maharajahului YESWAT RAO HOLKAR BAHADUR pentru proiectarea construcţiei Templului Meditaţiei (1933), rămas la nivel de schiţe, i-au permis mestrului Brâncuşi să pătrundă în tainele pline de simboluri ale arhitecturii indiene şi să trezească în sufletul artistului dorinţa  întoarcerii la originile străvechilor culturi, la cultul pământului natal şi al strămăşilor, descoperind în fluxul imemorial al vremii… momente cruciale ale vieţii: naşterea, iubirea, creaţia, moartea.

Din acest moment opera sa poartă amprenta structurii morale şi filosofice unică, bazată pe sacralitatea marilor sanctuare dacice din Munţii Orăştiei care, într-un spaţiu închis (circular), cuprinde scurgerea vremii şi menţinerea trează a spiritului ca într-o clepsidră, care unifică trecutul, prezentul şi viitorul.

Creaţia demiurgului nu are doar această sursă de inspiraţie, aici trebuind să amintim fascinaţia pe care a avut-o în faţa metamorfozelor (vezi sculpturile): Cocoşul, Cosmonautul, Domnişoara Pogany (Zâna), Broasca ţestoasă, dar şi pentru megaliţii carpatini:      „Repedea” (care a inspitrat „Măiastra” , „Pasărea galbenă”, „Poarta Omului” şi „Poarta Urşilor” de la Cozia care l-au inspirat în în crearea „PORŢII SĂRUTULUI”.

Stilul dacic din Munţii Orăştiei, „Masa lui Vodă”  din Munţii Vrancei, megalitul carpatic „Columna Cerului” (piscul cel mai înalt din Bucegi – Omu) l-au inspirat în compunerea  şi crearea Complexului Scuptural  – BRÂNCUŞI  de la Târgu Jiu: „Masa Tăcerii” (Masa Umbrelor) şi „Columna Infinită” (Coloana Cerului) despre care Petru Comărnescu în „TEMOI GNAGES SUR BRÂNCUŞI” (1937) afirma: „Coloana nesfârşită ia o fabuloasă varietate  de forme pentru cel care o priveşte din diferite unghiuri, în anumite momente din zi şi în anumite dispoziţii sufleteşti”. Revăzând locurile natale /1937-1938/ maestrul îşi propune să sacralizeze  un loc în Parcul Central din Târgu Jiu, care să se constituie într-un „Arc peste timp” având revelaţia atingerii adevărului sublim; întregul Complex brâncuşian realizând o armonie cosmică de simboluri.

Legătura trainică între Pasărea Măiastră, Masa Tăcerii şi demiurg simbolizează de fapt flacăra nestinsă a iubirii artistului faţă de patria mamă, de locurile natale, de tradiţii şi credinţa străbună, legătură întruchipată în figura luminoasă şi plină de graţie a Matriei Tănase.

Referindu-ne la soarta părintelui şi pionerului abstractizării în sculptura modernă, este similară cu cea a numeroaselor personalităţi ale vieţii culturale şi artistice româneşti care au fost sortiţi să fie consacrate şi respectate de Occident, însă uitate şi „demitizate” într-o Românie post-decembriustă aflată în pragul pierderii identităţii naţionale.

Aceasta este consecinţa firească  a politiciloir  culturale  şi educaţionale antiromâneşti dusă de o clasă politică emanată în jocul evenimentelor  din Decembrie 1989, care s-a înrolat în coloana a cincea, având ţinte precise din partea stăpânilor. Recentul, dar muşamalizatul scandal privind organizarea unei expoziţii intinerante prin Italia cu o parte din operele  marelui Constantin Brâncuşi şi a altor valori din tezaurul naţional (Cloşca cu puii de aur, Brăţările dacice etc.) sub egida Preşidenţiei şi Ministerului Culturii, care are la comanda sa pe Kelemen Hunor (preşedinte UDMR), fără a se şti exact locaţiile care vor găzdui expoziţia în cauză, durata, sumele la care au fost asigurate  şi ce măsuri de securitate au fost luate pentru protejarea lor, ne duce cu gândul  la o altă acţiune pusă  la cale de cercurile oculte pentru a intra în posesia  acestor valori reprezentative ale culturii şi civilizaţiei naţionale.

Un fapt prioritar ar trebui remnarcat în legătură cu omagierea memoriei maestrului Constantin Brâncuşi: crearea la 17 Septembrie 2007 în Hobiţa a primei loje masonice sătească condusă de venerabilul  Tănasie Lolescu, care îşi propune pe lângă reamenajarea casei memoriale şi a Complexului brâncuşian din Târgu Jiu, construirea unui templu masonic care să păstreze focul sacru ce a întreţinut dorinţa permanentă de perfecţionare şi iluminare. Tot aici se cuvine să amintim de simpozionul „Constantin Brâncuşi şi arta lui” şi expoziţia cu piese originale, scuptură şi pictură ale artistei Maria Pătraşcu Brâncuşi, stră-stră-nepoata marelui maestu, acţiune organizată la 30.05.2004 sub conducerea reputatului Mare Maestru, fratele Nicu Filip. Cu acest prilej fratele Nicu Filip  a evocat întâlnirea de la Paris cu genialul Constantin Brâncuşi (1931), aducându-i în dar de la tatăl său „…o oală cu sarmale, mălai şi un făcăleţ pentru mestecat în mămăligă”, dar primit cu multă bucurie de „moş Costache”.

Felicitându-l pe maestrul Marin Voican-Ghioroiu pentru această piesă tulburătoare, îi urez ca în foarte scurt timp să fie transpusă pe scena Teatrului Naţional, sau transformată într-un music-hall spre aducerea amite a Păsării Măiestre care a fost Maria Tănase şi a demiurgului sculpturii moderne – Constantin Brâncuşi, publicului român care-i dornic să ia contact cu adevăratele repere ale culturii şi artei româneşti.

P.S.

Din convorbirile pe care le-am avut cu scriitorul-compozitor Marin Voican-Ghioroiu , după ce am citit manuscrisul şi am ascultat melodiile sale, în care se regăseşte  adevăratul folclor autentic gorjenesc, cântat de o altă privighetoare a Gorjului, artista  Rodica Anghelescu (care redă cu acurateţe timbrul Ciocârliei nemuritoare, Maria Tănase),  am înţeles dorinţa sa arzătoare, pe care o cosider relizabilă. Scenariul pe care-l am în minte şi-l visez cu ochii deschişi “Nemuritorii…”, sunt convins că  va deveni o celebră peliculă de film cu neicuţa Costache şi inegalabila Maria Tănase, români iubiţi care merită cu prisosinţă acest dar din partea noastră.

Redând ţării imaginea celor mai proieminente figuri ale României, adevărate genii care ne-au dus numele şi renumele în lumea largă, este un act de recunoştinţă pentru valoarea inestimabilă a acestor fii îndrăgiţi. Acet vis al autorului, pe care mi l-a destăinuit, zic eu că este imposibil să nu-i reuşească, dacă va fi ajutat,  fiindcă-i un vis prea frumos,  un ideal al unui om iubitor de glie şi neam, alu unui „tinerel” care numără şapte decenii, din care peste cineci şi cinci de ani şi i-a pus în slujba literaturii şi muzicii. Pentru realizarea unui asemenea film în memoria titanului sculpturii moderne, Constantin Brâncuşi, alături de măiastra Gorjului Maria Tănase, consider că… avându-l ca interpret pe marele actor şi regizor de cinema, maestrul Sergiu Nicolaescu,  cel care arată ca un adevărat patriarh, (asemănător cu neicuţa Costache); pentru dumnealui  ar fi cântecul de lebădă, încununarea apoteotică a unei vieţi dedicată culturii naţionale; căci ar fi păcat a nu onora memoria acestor români de geniu.

Cred că melodiile pe care le-a scris maestrul Marin Voican-Ghioroiu cu dragoste sufletească şi-o inimă de adevărat român care-şi venerează înaintaşii, reflectă cu prisosinţă omagiul pios de recunoştinţă adus celor doi, un demiurg al creaţiei moderne şi o Măiastră a cântecului românesc, doi omani de înaltă omenie care şi-au slujit patria aducându-i glorie nepieritoare. Sper ca această carte să fie însoţită şi de C.D.-ul care are imprimate cele zece melodii cu Orchestra Naţională Radio şi Orchestra Naţională de Folclor, dirijori maeştrii Adrian Grigoraş, Constantin Arvinte.

Tabloul II – Parcul din Târgu-Jiu

POVESTITORUL:  Aşa cum vă este cunoscut, în 1935 Constantin Brâncuşi primeşte o comandă din partea Ligii Femeiilor din Grj, al cărei Preşedinte era Aretheia Tătărăscu (soţia primului-ministru de atunci al României) să făurească un ansamblu sculptural în cinstea EROILOR NEAMULUI căzuţi la datorie pentru neatârnarea ţării, în luptele din primul război mondial 1916-1918.  Constantin Brâncuşi în 1937 a dat curs solicitării Ligii Femeiilor din Gorj şi a creat o axă de la Vest la Est, aproape de Lunca Jiului, pe o lungime de 1,5 km, celebrul Complex Sculptural de la Târgu Jiu: Masa tăcerii cu cele 12 scaune, Aleea Scaunelor (cu 30 de scaune), Poarta Sărutului, Coloana Infinitului şi Masa Singuratică. Această capodoperă brâncuşiană este recunoscută sub numele de „Calea Eroilor” fiindcă are valenţele unei Grădini Iniţiatice, omagiu fierbuinte pentru pomenirea veşnică a eroilor noştri legendari. În 1938, spre sfârşitul toamnei, marele sculptor Constantin Brâncuşi, alături de celebra cântăreaţă Maria Tănase, îl vedem în parcul de la Târgul Jiu purtând următorul dialog.

MARIA TĂNASE:  Neicuţă Costache, iată-ne în sanctuarul de la Târgul Jiu, ce-mi poţi spune despre aceste minunate opere de artă?

C. BRÂNCUŞI: Ce ai vrea să ştii mai întâi?… (râde) Să-ncep cu Poarta Sărutului, ori cu Masa Tăcerii? He-he!… vă cunosc foarte bine pe voi femeiile care nu prea aveţi răbdare să nu vorbiţi. Zi-mi că nu-i aşa!…

MARIA TĂNASE:  Eu am să te ascult cu cea mai mare atenţie. Pentru mine toate sculpturile de aici au aceeaşi importanţă.

C. BRÂNCUŞI: Draga mea fătucă, o să-ţi spun câte ceva despre toate sculpturile mele, pentru a-ţi potoli setea de cunoaştere.

MARIA TĂNASE:  Spune-mi taina Porţii Sărutului, fiindcă doresc să-i înţeleg întregul farmec.

C. BRÂNCUŞI: Măriucă, tu care cânţi din fragedă copilărie, sunt sigur că-ţi sunt cunoscute versurile: „La poartă te-am aşteptat, ca să-mi dai un sărutat” sau „Din sărut nici că se moare, nici nu dai în gălbenare…”

MARIA TĂNASE:  Nu te contrazic. Pe la noi… multe se spun despre sărut.

C. BRÂNCUŞI: Aşa-i, dar ia aminte! Copilul când se naşte, nu măicuţa lui îi dă primul sărut pe obrăjorii piersăcii şi pe ochişorii sclipitori – micuţe stele care văd pentru prima dată lumina lui Dumnezeu. Nu la poartă, fetiţa când e-ndrăgostită… îi dă primul sărut flăcăului iubit, aşa cum şi tu m-ai săruta acum… fiincă-ţi explic din tainele Porţii Sărutului… ha-ha!

MARIA TĂNASE:  După cum ai băgat de seamă… vreau să-mi ţin promisiunea pe care ţi-am făcut-o la Paris şi să respect cu sfinţenie condiţia pe care mi-ai pus-o: de fiecare dată când primesc un răspuns, am să-ţi ofer un cântec. (mică pauză) Iar despre sărut… mai e timp. Primeşte neicuţă acest dar de suflet… pe care ţi-l ofer cu dragă inimă.

·         Rodica Anghelescu – Ti-am lasat florile mele

Ţi-am lăsat florile mele

La cişmea, în poarta ta –

Noaptea să te-alinţi cu ele,

Să-ţi spună dragostea mea.

Noaptea să te-alinţi cu ele,

Să-ţi spună dragostea mea,

Să-ţi spună dragostea mea.

Tot parfumul din petale

Este dorul pentru tine –

Ţi-am trimis o sărutate

Să adormi în gând cu mine.

Ţi-am trimis o sărutate

Să adormi în gând cu mine,

Să adormi în gând cu mine.

De visezi salcâm cu flori

În grădina de la casă –

Cu mine ai să te-nsori,

Am să fiu a ta mireasă.

Cu mine ai să te-nsori,

Am să fiu a ta mireasă…

Am să fiu a ta mireasă.

C. BRÂNCUŞI: Mi-ai adus aminte de un cântec care-mi este foarte dragă…

Poarta de-ar voi să spună..

Câte nopţi, pline cu lună,

Ne-am sărutat lângă ea? (patetic)

Şi-am cioplit cu mâna mea;

Crestături am tot făcut…

Sunt sărut lângă sărut –

Prinse-n flori, aici pe stâlp. (se plimbă)

====================

Pe plaiurile Olteniei cu un iubitor de folclor şi o interpretă de excepţie

Prof. univ. dr. Gheorghe ZAMFIR, Catedra de NAI, Universitatea de Muzică Bucureşti.

Mai rar mi-a fost dat să ascult, în ultimul timp, un buchet de melodii populare autentice cântate de-o voce armonioasă, cristalină precum apa izvorului de munte, freamăt de codru înverzit, zbor de zefir primăvăratic… ce ne aduce bucuria în suflet, ne întinereşte, cheamă dorul şi dragostea să ne facă fericiţi; cerul devine mai senin, iar ciocârlia se-nalţă triumfătoare şi ne cucereşte inimile, fiindcă trilul de măiastră al artistei Rodica Anghelescu întruneşte cu prisosinţă aceste calităţi de interpretă desăvârşită; a înţeles pe deplin intenţia şi dorinţa făuritorului, scriitor-compozitor Marin Voican-Ghioroiu.

====================

C. BRÂNCUŞI: Mi-ai adus aminte de un cântec care-mi este foarte dragă…

Poarta de-ar voi să spună..

Câte nopţi, pline cu lună,

Ne-am sărutat lângă ea? (patetic)

Şi-am cioplit cu mâna mea;

Crestături am tot făcut…

Sunt sărut lângă sărut –

Prinse-n flori, aici pe stâlp. (se plimbă)

Draga mea, când se ţin nunţile la noi în Oltenia, ai văzut şi tu cum se împletesc arcade de brad verde la poarţile casei, iar când tinerii miri pleacă spre biserică să se cunune, îşi dau câte-un sărut sub poarta împodobită, ca viaţa să le fie plină de bucurii. Of!… nu la partă, în această supremă clipă a despărţirii, eroii noştri care au plecat să lupte în război… şi-au îmbrăţişat pentru ultima dată părinţii, soţiile şi copiii, iubitele; iar sărutul lor a rămas ca o veşnică amintire pe care-am dăltuit-o în stâlpii porţii.

MARIA TĂNASE:   Nu pot să te las până nu vei simţi dulceaţa sărutului pe care-l primeai în copilărie de la măicuţa matale…

·         Rodica Anghelescu – Daca dorul il gaseam

La-la-la, la-la… la-la-la, la-la!

La-la-la, la-la… la-la-la, la-la!

Dacă dorul îl găseam,

Pe neicuţa nu-l chemam,

Ca să-l cătăm împreună,

Când sunt stele si cu Lună.

Ca să-l cătăm împreună,

Când sunt stele si cu Lună.

La-la-la, la-la… la-la-la, la-la!

La-la-la, la-la… la-la-la, la-la!

Şi-am găsit doru-amândoi

Prin fâneţe şi trifoi.

Dorul mi l-am luat de mână

Şi-am mers cu el la fântână.

Dorul mi l-am luat de mână

Şi-am mers cu el la fântână.

La-la-la, la-la… la-la-la, la-la!

La-la-la, la-la… la-la-la, la-la!

I-am dat dorului să bea

Ochii verzi şi gura mea.

Dorul l-am dus la izvor

În pădurea Gorjilor.

Dorul l-am dus la izvor

În pădurea Gorjilor.

La-la-la, la-la… la-la-la, la-la!

La-la-la, la-la… la-la-la, la-la!

Şi-a rămas dorul cu mine,

În braţele lui mă ţine.

Neicuţa de nu-mi venea…

Cine dorul mai găsea?

Neicuţa de nu-mi venea…

Cine dorul mai găsea?

C. BRÂNCUŞI:  He-he!… spune-mi dacă nu ţi-am ghicit măcar una din dorinţele tale?

MARIA TĂNASE: Ca de exemplu?

================

“O nouă stea a folclorului românesc”

Prof. univ. dr. Emilia COMIŞEL

Au trebuit să treacă foarte mulţi ani ca să răsară, precum o floare de colţ, strălucitoare, curată ca lacrima izvorului cristalin, suavă ca o atingere de zefir şi unduitoare ca valurile dorului, glas dulce de privighetoare care anunţă zorile unei muzici populare de bună calitate, făcând un salt remarcabil în folclorul nostru, nimeni alta decât Rodica Anghelescu, laureată la festivalurile Maria Tănase şi Maria Lătăreţu. Pe cele două mari artiste le-a îndrăgit din fragedă copilărie, şi n-a precupeţit nici un efort în a le duce pe mai departe doina şi balada oltenească, horele şi sârbele nemuritoare.

C. BRÂNCUŞI:  He-he!… spune-mi dacă nu ţi-am ghicit măcar una din dorinţele tale?

MARIA TĂNASE: Ca de exemplu?

C. BRÂNCUŞI:  „Dulce-i sărutul de la iubit, de-l primeşti pe fân cosit…”

MARIA TĂNASE: Neicuţă, eşti pe-aproape, dar fiindcă suntem aproape de Masa Tăcerii, ce-mi poţi spune despre ea? Îţi promit că n-am să scot niciun cuvânt, doar te ascult.

C. BRÂNCUŞI: În nopţi lungi de vară, când cerul este plin cu stele, pe bolta cerului se vede în galaxia Lactee DRUMUL ROBILOR, al celor care şi-au încredinţat sufletul veşniciei… Tocmai de acolo, de la mii de ani lumină, coboară şi Eroii Neamului Românesc, alunecând pe raza stelelor până în parcul în care ne plimbăm noi.

Vin în şiruri-şiruri, şiruri nesfârşite… şi, fiindcă sunt obosiţi de atâta drum, se aşează cuminţi pe scaunele de piatră de pe Aleea Scaunelor şi cele din jurul mesei rotunde „Masa Tăcerii”. Fiinţa lor fiind zeificată nu mai vorbeşte, doar priveşte ţinutul patriei în care s-au născut şi crescut, plaiul drag pentru care s-au jertfit. După ce s-au odihnit şi au prins puteri, precum legendarul Anteu care, în momentul când atingea pământul, prindea puteri; tot la fel se întâmplă şi cu ei: devin plini de vigoare şi încep să se ridice spre înălţimi.

Sunt împovăraţi de gloria nepieritoare de care s-au acoperit pentru neatârnarea neamului, iar cărările pe unde trec sunt inundate de lumini fantastice; ceea ce ne întregeşte credinţa noastră şi obiceirile strămoşeşti: atunci când privim în noape stele căzătoare, nu sunt altceva decât sufletele aprinse de dor ale eroilor noştri.

Mai întâi trec pe sub Poarta Recunoştinţei… Primind sărutări de la urmaşii lor, pe care i-au lăsat să le ducă mai departe numele şi renumele de români viteji, shufletele lor se uşurează. Sunt mulţumiţi că au locul lor de veşnică pomenire… unde pot să fie fericiţi. După acest botez tainic, căci lacrimile noastre le umezesc mâinile şi obrajii când îi sărutăm cu drag,  încep să se urce purificţi spre slăvile ceruli.

=================

MARIA TĂNASE: Dumnezeu să-i aibă-n grija Sa.

C. BRÂNCUŞI: Coloana Infinituluiu le este ca un far al recunoştinţei nemului, este Stâlpul crestat ce stă de strajă la capul eroilor care s-au stins fără lumânare. După cum vezi, nu-i nicio taină în tot ce am făcut; este munca şi sudoarea unui împătimit al artei. Mă înclin cu adâncă veneraţie în faţa lor şi a patriei, fiindcă sunt un om recunoscător poporului meu şi-mi slăvesc Eroii Neamului ca orice bun român.

MARIA TĂNASE: Doamne!… câtă măreţie, câtă credinţă şi iubire pentru patrie şi popor. Nimeni nu poate opri timpul pe loc…

C. BRÂNCUŞI: Poate-l opreşti tu cu un cântec.

MARIA TĂNASE: Ce n-aş da Timului, să-mi stea! (cântă)

Rodica Anghelescu – Timpule, nu mi fi dusman

Timpule, nu-mi fi duşman,

Mai întârzie un an, o…of!

Nu te grăbi, ce-ai cu mine?

Mai lasă-mi din ale zile!…

Dorul cum să-l las pe lume,

Să stea singur fără mine?

Ca un pustnic să-mi rămâie,

Durerea la cin’ s-o spuie,

Pe cine să mai mângâie,

În braţe cin’ să mi-l ţie?

Timp viclean, mai ai răbdare!…

Ce alergi în goana mare?

Spune, cine te grăbeşte?

Mai stai şi te odihneşte!…

Tânără când îmi eram,

La tine cu drag priveam,

Erai vesel şi frumos…,

Ca un soare luminos,

O!… îmi aduceai zorile

Şi-mi plecai cu stelele.

Tot de dragoste cântam,

Cu neicuţa petreceam,

Zilele nu-mi număram,

Nici-o grijă nu aveam,

La tine nu mă gândeam….

Timpule, să-mi dai un an!

Am să-l rog pe Dumnezeu,

Să-ţi dea viaţă, cum am eu:

De dor să mi te usuci…

Şi după zile să-mi plângi,

De durere să te stingi,

De durere să te stingi!

C. BRÂNCUŞI: Da, da… Timpul l-aş ruga să mai aştepte. Măriucă, de-ai şti… câte mai am de făcut, m-ai înţelege că-i pot cere lui Dumnezeu să-mi mai dea o viaţă, şi poate nici atunci n-aş termina. (gânditor) Draga mea, tu ştii că-mi este teamă să mă gândesc la câtă aţă a mai rămas pe mosorul vieţii?… (după o scurtă pauză) … Totuşi, hai să revenim la ale noastre, chiar dacă Timpul nu vrea să ne asculte şi să mai stea niţel, vicleanul,  ca să se odihnească.

===============

“O solistă vocală ideală”

Constantin ARVINTE

În acest C. D. “DIN CUVINTE-AM SĂDIT FLORI”– care cuprinde nouăsprezec melodii selectate de omul de artă Marin Voican-Ghioroiu, solista Rodica Anghelescu – cu vocea sa clară, cristalină, impregnată de fiorul adevăratei arte, le oferă interpretare personală şi cuceritoare, amintind de neuitatele Mării: Maria Tănase şi Maria Lătăreţu.

În aceste cântece Marin Voican-Ghioroiu creaţia tradiţională folclorică de pe plaiurile Gorjului şi Vâlcei, păstrând şi reliefând cu pricepere şi sensibilitate taoate aceste caracteristici ale melosului oltenesc.

Descoperind în  Rodica Anghelescu pe solista vocală ideală, cu vocea sa caldă şi melodioasă, şi cu inteligenţa sa artistică le oferă o interpretare „de zile mari” –. fiind la ora actuală o personalitate de certă valoare a artei interpretative. Absolventă a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, s-a afirmat ca soprană de coloratură în diferite spectacole, concerte sau recitaluri, interpretând arii din opere celebre de W. A. Mozart, Leo Delibes,  Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini, etc. precum şi lieduri, canţonete, romanţe şi prelucrări clasice sau folclorice din creaţiile compozitorilor T. Brediceanu, C.Trăilescu, Constantin Arvinte şi alţii.Colaborarea cu Orchestra Naţională de Folclor a Fundaţiei „ValenţeUmane” începută cu prilejul „Concertul de colinde” din decembrie 2007 la Sala Palatului a fost încununată de un mare succes, datorită strălucitei interpretări a piesei „Noel” de Adolfe Adam. Continuând această colaborare la realizarea acestui C. D. – Rodica Anghelescu a fost acompaniată de un grup instrumental aparţinând orchestrei mai sus menţionate; aranjamentele muzicale şi conducerea dirijorală aparţinând subsemnatului.

Convins fiind că acest album se va bucura de o bună primire din partea iubitorilor de folclor, îi urez solistei Rodica Anghelescu să realizeze cea mai luminoasă traiectorie pe firmamentul artei interpretative româneşti.

==================

C. BRÂNCUŞI: Da, da… Timpul l-aş ruga să mai aştepte. Măriucă, de-ai şti… câte mai am de făcut, m-ai înţelege că-i pot cere lui Dumnezeu să-mi mai dea o viaţă, şi poate nici atunci n-aş termina. (gânditor) Draga mea, tu ştii că-mi este teamă să mă gândesc la câtă aţă a mai rămas pe mosorul vieţii?… (după o scurtă pauză) … Totuşi, hai să revenim la ale noastre, chiar dacă Timpul nu vrea să ne asculte şi să mai stea niţel, vicleanul,  ca să se odihnească.

MARIA TĂNASE: Spune, neicuţă, te ascult.

C. BRÂNCUŞI: Când am termianat aceste sculpturi, pe care le vezi în faţa ta, m-am odihnit câteva zile la un prieten de la Bălceştii Gorjilor. Nu aşa a procedat şi sfântul Dumnezeu după ce a făcut UNIVERSUL?…

MARIA TĂNASE: Cred că da.

C. BRÂNCUŞI: În a şptea zi, Duminica, nu a mai lucrat nimic, a admirat ce realizase: Cuvântul, Lumina, Omul şi întregul UNIVERS…

MARIA TĂNASE: Pentru a nu uita acele zile fericite pe care le-ai petrecut la Bălceştii Gorjilor, fii bun şi ascultă această o melodie de suflet. (începe să cânte „La Bălceştii Gorjilor”)

·         Rodica Anghelescu – La Balcestii Gorjilor

Frunzuliţă fir mohor…

S-a dus vestea mândrelor, Neică-puişor!

La Bălceştii Gorjilor

Este târg de vândut dor –Neică-puişor!…

Unde fetele se duc

Ca să vândă doru-n târg, Neică-puişor…

Să-l vândă la călător                     Bis:

Şi omului iubitor.

La Bălceşti am mers la târg,

Că doream din dor să vând, neică-puişor!

Şi să nu dau cu-mprumut

La orice necunoscut, neică-puişor!…

Să dau dorul cui ştiu eu,

Să-l dau lui neicuţa-al meu, neică-puişor…

Că el ştie doru-a ţine, Bis:

S-a iubit un an cu mine.

La umbriţa de stejar

Îmi cânta un lăutar: neică-puişor!

„Fetelor, băieţi, neveste!

Cumpăraţi dor cât mai este, neică-puişor!…

Să-l duceţi la voi în tindă,

Udaţi-l ca să se prindă, neică-puişor…

Şi să-l semănaţi pe câmp,

Să răsară cât mai mult. Bis:

Puneţi dor lângă izvoare,

În păduri şi pe răzoare, neică-puişor!

Dor să aibă fiecare;

Să iubească mic şi mare, neică-puişor!…

Doru-i ca raza de soare,

Ochi frumoşi de fată mare, neică-puişor!…

Luminează şi-ncălzeşte…

Şi neicuţa te iubeşte.     Bis:

Neica a venit să-mi ceară

Să-i dau dor de inimioară, neică-puişor!

Să-mi plătească, bani n-avea,

Dar mi-a lăsat inima, neică-puişor!…

Ca s-o ţin lângă a mea

Până când ne-om cununa,neică-puişor…

Dator n-a vrut să rămână,

Un sărut mi-a dat arvună. Bis:

C. BRÂNCUŞI: Măriucă, Măriucă!… oriunde m-aş duce pe acest pământ, port în suflet cântecul nostru gorjenesc şi, ca drept dovadă, am senzaţia că sunt ursit de destin; parcă am mai amintit despre zeul ANTEU din mitologia greacă, când tălpile picioarelor mele calcă ţărâna locului unde m-am născut, prind puteri şi am o poftă de-a trăi… (o cuprinde cu un braţ peste umeri şi o apropie spre el), că nu mă pot abţine ca să nu-ţi spun că-mi eşti tare dragă!…

MARIA TĂNASE: Of!… neicuţă Costache, ce repede trece timpul lângă tine. Mi-e aşa de greu că va trebui să ne despărţim. Deci… ai hotărât: (privirea i se întunecă, îi tremură bărbia de emoţie, vocea îi este stinsă) mâine pleci spre Franţa?

C. BRÂNCUŞI: Din păcate… aşa este, draga mea copilă.

=================

“Talent şi dăruire”

Prof. univ. dr. Sabina ISPAS, Director al Institutului de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu”

O voce de excepţie a solistei Rodica Anghelescu ale cărei generozitate şi căldură sunt modelate de studiul academic, este această realizare C.D.-lui „În poiană la Olteţ”. Creatorul scriitorul Marin Voican-Ghioroiu şi interpreta conferă albumului o armonie de care se poate bucura ascultătorul.

Tabloul III – Gara din Târgu-Jiu

POVESTITORUL: Ne aflăm în gara din Târgu Jiu. Constantin Brâncuşi se plimbă de-a lungul peronului. Este îngândurat, ochii i s-au umezit de lacrimi. Abia poate să mai şoptească.

C. BRÂNCUŞI: O, meleaguri natale, Gorjul meu iubit!… am să vă mai văd vreodată? (Trenul a oprit în staţie. Se urcă la ultimul vagon şi rămâne pe scară. La capătul trenului, învelită de aburii locomotivei, se vede Maria Tănase care aleargă spre el. Cînd trenul se pune în mişcare, cu vocea sugrumată de emoţie îi strigă Mariei, care flutura un şal alb)  Maria!… Maria!… Ne vedem la Paris!!!… (întinde mâna şi-i trimite un ultim suvenur, un trandafir roz).

MARIA TĂNASE: Ne vedem la Pa-ris! (o îneacă plânsul)  Ne ve-dem … la la Pa…ris!!!… (Se apleacă, ridică bobocul de trandafir, îl sărută cu duioşie, apoi începe să cânte  „În gara stelelor aprinse”.

·         Rodica Anghelescu – In Gara Stelelor Aprinse

În gara stelelor aprinse,

Sub cer tremurător de dor,

Peron cu-un singur călător,

Te-aştept să vii cu trenul următor,

S-aduci buchetul de narcise

În gara stelelor aprinse…

Cu cer de dor sfâşietor,

Să re-nviem amorul ce apuse

În umbra tristă-a anilor.

În gara stelelor aprinse,

Cu cer senin şi plin de dor…

Mai văd şi azi cum se desprinse,

Iubirea mea, care fugise

Pe drumul lung al şinelor –

În zări albastre dispăruse.

Un tren soseşte, altul pleacă…

Te-aştept, iubirea mea curată,

Să mi te strâng la piept cu dor!

În gara stelelor aprinse,

Sub cer de dor mistuitor,

Iubirea-n suflet îmi pătrunse

Ca un ecou de tren  plângând:

Ofta din greu, şi alergând…

Se depărta să n-o ajung.

Un gând ce lunecă pe şine;

Ce-i pasă trenului de mine,

Că-n noapte mă topesc de dor!

În gara stelelor aprinse,

Sub cer albastru fără nor,

Cu-un timp încremenit,nepăsător…

Prezentu-n vise-mi adormise,

Ca sfânta candelă se stinse

Cu patimă şi cu fior.

În gara stelelor aprinse,

Sub cer de dor tulburător…

Mai trece-un tren,

ca vântu-n zbor.

Ca o lumină călătoare,

E dorul meu făr’ de răbdare,

Speranţă ne-mplinită, trecătoare.

*******

În gara stelelor aprinse,

Sub cer de dor tulburător…

Mai trece-un tren, ca vântu-n zbor.

Ca o lumină călătoare,

E dorul meu făr’ de răbdare,

Speranţă ne-mplinită, trecătoare….

==================

ÎN LOC DE EPILOG

MARIA TĂNASE:

…Nu-mi aduc aminte câte zile şi nopţi s-au scurs decând m-am despărţit de bădiţa Costache, căci nu reuşeam să uit acei ochi înlăcrimaţi… care mă priveau pătimaşi, parcă-mi spuneau: „Adio, Măriucă!” ca, spre sfârşitul toamnei  din 1962, când soarele se pregătea să apună; după atâţia ani scurşi pe apa Jiului şi a Oltului, când mă aflam pe locurile pe unde trecuse titanul, la mânăstirea Tismana, unde i-am aprins o lumânare şi am presărat câteva boabe de tămâie pe nişlte cărbuni ce mocneau într-o ulcică de pământ, aflată lângă căsuţa „+ Morţilor”, am privit fumul care se ridicase liniştit şi se pierduse ca o boare a unui suflet de om chinuit de dorul celor dragi, îndreptându-se spre drumul nemuririi: urca pe Coloana Infinitului, antenă intergalactică ce face legătura noasră cu lumea celestă, apoi a tot zburat  până la Calea Robilor, în galaxia Lactee, să-l vestească pe dragul meu gorjan că-mi este dor de el.

Când am intrat în sfânta mânăstire, lângă icoana Domnului IISUS CHRISTOS, am văzut o tânără care plângea şi se ruga Mântuitorului să-i reînvieze pe cel ce-o lăsase singură. În urechi a-nceput să-mi sune o dulce baladă care, din păcate, n-am mai reuşit s-o cânt… Sper s-o cânte altă privighetoare a Gorjului, fiindcă vremea se cernise atât de repede peste mine şi, nu de puţine ori m-am visat că alergam să-l întâlnesc pe neicuţa Costache la Paris… Gândul m-a dus la metamorfozarea acestei măicuţe tinere, prin puterea sfintei Fecioare Maria, născătoare de Dumnezeu, într-o mierliţă ale cărei picioruşe roşii păstrează picăturile de sânge care s-au scurs din rănile Fiului Iisus Hristos.

·         Rodica Anghelescu – Mierlita

POVESTITORUL:

Dragii mei români, să ne aducem aminte că pe acest pământ, binecuvântat de bunul Dmnezeu,   a călcat genialul Constantin Brâncuşi alături de-o stea  fără asemănare… Maria Tănase. Priviţi codrii, livezile cu pomi roditori şi viile pe care aurul  toamnei le-a îmbrăcat în mantie regală, iar bruma a căzut ca o  sfântă  cortină… acoperind cu argintul ei o poveste de dragoste încheiată cu un cîntec de voie bună în memoria privighetorii nemuritoare a Gorjului. (Vocea de aur a Mariei Tănase se aude ca un ecou drag şi dulce …

Când trecem pe aleii vom asculta glasul MĂIASTREI

<<<<<< Sfârşit>>>>>>>