(Regretatului domn,
Constantin Nicolae Mălinaş)
Din lacrimi cristaline durute sub zăpezi
Un giuvaer de floare şi-ascunde în petale
Întreaga-i prospeţime, iubirea din amiezi
Şi bucurie-ascunde, lumina din pocale.
Vesteşte primăvara minunea cea suavă
Şi ochii ni-i încântă cu straiul alb şi pur
Ridică gingaş capul şi parcă zice-n slavă:
Nu-i vreme de tristeţe, e bucurie-n jur!
Privesc spre ghiocelul ce mi-e atât de drag
Şi-i sorb duios lumina ce-mprăştie în cale
Nectar din suflet tandru aştern tăcut în prag
Şi-aştept din depărtare… chemarea vocii tale.
De-ai ştii câtă iubire am adunat în suflet
Şi câtă primăvară am strâns la pieptul meu
Câţi ghiocei sădit-am şi-al ramurilor scâncet
L-am ascultat cu jale ori l-am trăit mereu…
Ai alerga prin valuri, prin nori ţi-ai face cale
Şi lumea ai străbate-o, mi-ai căuta privirea
Nectarul meu din suflet s-ar scurge prin petale
De ghiocei, şi-n şoapte ţi-ar dărui iubirea.
Te-mbracă-n primăvară, iubito, vino-n grabă
Adu-mi iubirea-n dar şi liniştea-mi veghează
Un colier de vise ne-aşteaptă, tu… te-ntreabă
De-s eu sau de nu-s eu, ce mai contează…
Şi printre ramuri crude, priveşte-mi neputinţa
Eu voi pătrunde tainic pământul ce musteşte,
În juru-mi totu’-nvie şi-mbracă-n flori dorinţa
Dar astă primăvară… „Mălinul nu-nfloreşte…”
————————————————————
Aş vrea să pot să spun mai mult însă mi-e peste vrere… L-am cunoscut atât de puţin pe-acest om dar m-a impresionat atât de mult… Când ne-am auzit prima şi ultima oară la telefon, intrebându-l dacă pot a-i fi de folos cu ceva… mi-a răspuns cu o voce caldă şi calmă: „Rugaţi-vă să-mi dea Dumnezeu doar un pic de sănătate… nu vreau mai mult”… deja ochii domniei sale nu mai desluşeau lumina… Însă LUMINA a rămas şi va rămâne de-a pururi în sufletul celui ce-a fost scriitorul, prietenul şi mai ales OMUL – CONSTANTIN NICOLAE MĂLINAŞ. A plecat grăbit alături de doamna sufletului său, doamna Elena, şi-acum ne va veghea de-acolo de Sus…
Odihnească-se-n pace!
