De vorbă cu mine
Pornirilemi sunt rodul viselor ce mă ademenesc azi precum parfumul florilor de lămâi. Mă liniștesc, îmi creează acea stare de beatitudine, de… Oare cum ar fi sămi învelesc cu albul petalelor sufletul uneori plin de neliniști și săl în grop între filele unei cărți… Aș vrea să o scriu… Delirez, Doamne? Am început so iau razna, carteai gata. „N‐are început și nici sfârșit n‐are.”, îmi spune la telefon prietenul, pe care lam rugat sămi prefațeze scrierea, timp în care ca un ecou sună vocea soției din cealaltă cameră: „N‐are, n‐are nici una nici alta”. Îmi bat capul și nu știu ce să scriu. Încerc să mă concentrez, dar gândurilemi zboară spre „Ispita de a exista” a lui Emil Cioran, carte aflată pe biroul meu. Dar cum să mă eliberez de „țicnelile” acestui filosof protestatar și „vetust”, când toate creațiile sale mă fascinează? Dar dacăs eu învechitul și nu pricep ancorarean timp?
„Bunu, bunu unde ești?” Gata cu scrisul, mia venit în vizită nepoțica, încărcată de dragoste și plină de viață. Când mă uit în ochii ei cu sclipiri de safire, mă și văd plutind în văzduh, sau legănat de valurile oceanului. Iubirea dăruită necondiționat de prințesa mea încolăcită cu mânuțele în jurul gâtului meu, mă fac să uit de tot și de toate. Șapoi și dragostea cu care sunt înconjurat de soția mea, de fiul și nora mea, îmi topesc așijderea sentimentele de frustrare, nu toate, doar dorul de mamă rămâne. Că locul fiecăruia este acolo lângă familia sa, nu e nici o îndoială, păcat doar că ne plimbăm printro lume despărțită de granițe păzite de soldați și sârmă ghimpată, ceea ce face uneori imposibil în timp util primenirea vieții cu cei dragi.
*
Departe de Acasă și totuși Acasă reprezintă o contradicție sau doar o anomalie a puterii de înțelegere a unora sau a altora. Vederea unilaterală aflată de o parte sau alta a habitatelor, este doar una de anatemizare. În fond, trăirile mele cu exteriorul se află întro perpetuă stare de anacronism.
Când începi să înțelegi că nu înțelegi nimic percepi emi grarea la chiar începutul ei ca pe o strămutare definitivă a propriei tale persoane pe un alt tărâm, întro altă dimensiune de civilizație. Dar emigrantul este același pe toate meridianele și paralelele globului, cu variațiuni orchestrale de împliniri Amadeus Mozartiene sau cu recviemuri Johann S. Bach de trecere la cele veșnice.
În vâltoarea trăirilor nu simți că se rupe ceva în tine, nu simți prezentul trecutului tău și doar apoi începi să realizezi căți lipsesc părinții, frații, prietenii, căți lipsesc bucatele, muzica, până și gropile din asfalt îți lipsesc. Dacă e să vorbesc de limbă, de graiul în care am început să vorbim pentru ca apoi săi simțim pulsul, este cu totul altă poveste; filosofie ezoterică în care excelează Ion Dur, profesorul meu de ieri, mentorul de azi și prieten dintotdeauna din perspectiva aglutinării mele și mai mult la scrierile lui Cioran, Noica și Eliade.
Deopotrivă, prieteni deo viață, subtili și cognitivi întrale cuvintelor, faptelor și eventurilor, gazetarul Mircea Bițu, Directorul general al Trustului de Presă Tribuna Sibiu și omul de radio Doina Jalea, Ex Director la Radio România Actualități, miau sugerat în urmă cu doi ani să ies din mediocritatea împlinitului și să pun pe tapet file din viața emigrantului, mai precis periplul subsemnatului prin Noua Zeelandă și Australia. În paginile Tribunei pe parcursul unui an de zile, în 26 de episoade, am dorit să ofer informații utile, în opinia mea, vorbind despre momentele de agonie și extaz prin care am trecut.
Tentația
Totul a început acum 20 de ani, când în jurul unei mese rotunde am decis împreună cu soția mea, că ar fi mai bine să ieșim din țară, motivația fiind o viață mai bună pentru fiul nostru și de ce nu și pentru noi. Reușitele unor prieteni, colegi de facultate ai consoartei și în special reușita surorii mele (Prof. Univ. la Columbia University Missouri USA) au fost hotărâtoare în decizia luată.
Deși nu mai aveam chiar vârsta unui june prim, eram totuși hotărât, să iau taurul de coarne, sămi dovedesc curajul și intelighenția, dar nu întro Europă bântuită de atâția emigranți ci undeva mai departe, un loc asemănător țării mele, cu munți din care ape repezi să se prăvalen cascade, cu dealuri și coline dulci acoperite de păduri, cu câmpii înverzite ce se lungesc pânăn buza mării. Toate aceste tablouri leam zărit în câteva casete cu Noua Zeelandă. Mau frapat tot așa cum astăzi mă uimesc imaginile filmate de Charles Hauxley în România, locuri de o frumusețe ireală de care habar nu aveam când eram Acasă.
Durerea din suflet: mama
Stingerea din viață a tatălui meu, în 2000, nea bulversat pe toți ai casei. Sora mea pentru a îndulci puțin trauma prin care trecea mama, a luato cu ea în State obținând o viză pe zece ani cu multiple intrări și ieșiri. Apoi am purces și eu spre NZ, iar cea care nea dat viață după un dute vino preț de vreo opt ani, a rămas apoi singură Acasă interdicție medicală de a mai călători cu avionul.
Nu știu câți dintre noi cei așezați pe toate paralelele globului sau gândit vreo clipă, că au lăsat în urma lor ființele cele mai dragi, părinți, copii, frați, surori. Tineri la plecarea din țară, grăbiți mereu în vizite printre escale și azi așa, mâine așa, am constatat că timpul șia pus amprenta pe chipurile noastre. Străfulgerați de ideea propriei schimbări, a început să ne bată și mai tare iniman piept și să ne zvâcnească sângelen tâmple cu gândul, că în egoismul nostru iam uitat pe cei de același sânge cu noi. A început săși facă simțită în sufletul meu acea apăsare dureroasă, mama, nu mai e tânără nici ea. O sun mereu la telefon, am sunato și ieri sau acum două zile, o sună și sora mea. Vorbim cu ființa delicată ce nea dat prima suflare, e veselăn tristețea sa, numai ca să ne arate nouă, copiilor ei, că nui prea pasă de singurătate. Știm că se delectează zilnic desfăcând cuvintencrucișate și citind din operele autorilor noi apăruți pe piața de carte, adăugând volum după volum pe rafturile și așa înțesate ale bibliotecilor din casă. Întotdeauna ia frapat pe cei din jur cu intuiția pe care o are în sânge și cu inteligențai eclatantă. E înconjurată uneori de prieteni deai noștri, de câteva rude și de vecini, oameni cu suflet de aur care îi calcă pragul. Nici nu știu cum sămi exprim gratitudinea față de ei… iar noi, noi suntem în alte colțuri ale lumii și ne plătim la rândune tributul cu lacrimi în ochi rugândul pe Bunul Dumnezeu, săi dea sănătate.
Confortul material de care se bucură ea, mama, nu înlocuiește nici pe departe lipsa celor doi copii ai săi împrăștiați prin lumea largă. Ăstai blestemul cel mare al emigrării, cel de NEÎMPLINIRE a ÎMPLINITULUI, de a nu putea fi alături de cei dragi în momente de cumpănă și de a nuși putea împărtăși bucuriile cu ei.
Și totuși o rază de lumină sa ivit la orizont cu ceva timp în urmă, venirea fiicei sorei mele la Sibiu săi fie sprijin bunicii, care șia revărsat dragostea asuprăi în toată perioada copilăriei. Aș fi detaliat cu mare plăcere despre acest subiect dar… Nu întotdeauna actorii doresc să fie prezenți pe scenă pentru a fi aclamați, e dreptul lor de a refuza un rol păstrânduși anonimatul.
Departe de Acasă am ezitat în articolele publicaten Tribuna, să vorbesc pe tema legată de mama, pentru că doare, doare al dracului de tare, mă răscolește tot timpul și probabil nu numai pe mine. Este drama vieții noastre a emigranților.
(va urma)
———————-
Marius GHINESCU
Perth, Australia
2021
