Noua Zeelandă – Scurtă informare
Fără a emite pretenții de erudit, am notat câteva date legate de locul, spre care doream să purced în acel context al neprevăzutului.
Noua Zeelandă este alcătuită în principal din două insule mari, Insula de Nord și Insula de Sud, la care se adaugă si câteva petice de pământ mai mici, insulițe. Această țară exotică situată în sud-vestul Oceaniei între paralelele 33-47 de grade, a fost descoperită de o expediție olandeză condusă de Abel Janszoon Tasman în 1642 și explorată ulterior de navigatorul englez James Cook, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – după 1768. În anul 1840 Noua Zeelandă a fost anexată de Coroana Angliei devenind colonie, pentru ca după 1907 să i se acorde titlul de dominion. Principalele orașe, de la sud la nord sunt: Invercargill, Dunedin, Christchurch, Nelson (în Insula de Sud), Wellington, Lower Hutt, New Plymouth, Gisborne, Hamilton, Auckland (în Insula de Nord). Clima este temperată, fără mari sincope între anotimpurile de iarnă și vară, dar cu diferențe accentuate între zi și noapte. Umezeala este mare, plouă mai ca-n poeziile lui Bacovia. Insula de Nord conduce în topul umidității, într-un an vezi soarele strălucind pe cer cam 30 de zile.
Relieful foarte variat oferă condiții excelente pentru creșterea animalelor, agricultură și nu numai, dacă e să luăm în calcul și turismul: de la munți de peste 3.700 de metri până la câmpii întinse, de la podișuri dominate de vulcani activi sau stinși, până la culmi presărate cu lacuri, cratere sau gheizere.
Țara e considerată eminamente agrară, 90% din produsul intern brut, creșterea vacilor și al oilor fiind preponderentă și nu cred că mă înșel, iar industria se bazează doar pe asamblări de mașini și unelte agricole. Paradoxal, cu atâta apă de jur împrejur șantierele navale, loc ideal pentru construirea unei flote maritime puternice, nu sau dezvoltat prea mult rămânând doar la stadiul de execuție a micilor ambarcațiuni. Populația ce numără aproximativ 4,5 milioane de oameni, este formată din emigranți și neozeelandezi, în care sunt incluși și maorii, băștinașii acestor locuri, iar limba oficială este engleza.
În afară de aceste informații elementare cu care m-am înarmat înainte de marea aventură, am vizionat și casete video, în care erau prezentate și opțiuni vizavi de piața locurilor de muncă. M-am bazat mult pe agenția care mi-a facilitat emigrarea, deși ar fi trebuit să fiu mult mai precaut, în a discerne realitatea de ficțiune, oportunitățile erau mult prea poleite ca să fie și credibile și din păcate așa a și fost.
Departe de mine de a filosofa acum, dar trebuie totuși subliniat; „nu m‐am documentat îndeajuns”. Informația dacă o ai, îți dă putere, îți deschide orizonturi, te pregătește pentru neplăcutele surprize, iar limba înseamnă comunicare. Dacă limba română te definește spiritual, îți reflectă gândurile si simțămintele într-o sonorizare elegantă, în cu totul alt mod abordăm o limbă străină, conotațiile lingvistice nefiind aceleași mai ales când e vorba de finețe, cel puțin în ceea ce mă privește. Nu vezi la tot pasul un Cioran, Ionesco sau Eliade.
Călătorie cu bâzdâc, orbete în comunicare…
La începutul lunii Ianuarie 2002 am plecat din Sibiu c-un autocar spre Budapesta însoțit de soția și fiul meu, de unde am luat zborul spre Paris. Apoi, după câteva ceasuri bune de așteptare ne-am îmbarcat în aeronava cu destinația Seul via Auckland NZ. După atâta drum, rupt de oboseală și cu ochii cârpiți de somn, buimac la ceea ce se petrecea în jurul meu n-am realizat când și unde am aterizat. M-am trezit din cauza agitației iscate, m-am uitat prin hubloul avionului, unde am zărit o coșcogeamite de șură făcută din scânduri, în jurul căreia se preumblau niște „papuași” colorați în vestimentație. Să fac infarct, „Unde ai venit Ghinescule, asta‐i țara visurilor tale?!” mă-ntrebam răscolit de neliniște. M-a adus la realitate nevastă-mea: „Suntem în Fiji.” „În Fiji? Da ce dracu căutăm noi în Fiji?” „O escală neprevăzută,” m-a liniștit soția, „E un intermezzo muzical pe corzile inimii destinat ție”, a completat ea surâzătoare.
Drumul de la avion până la aeroport l-am străbătut pe o punte suspendată la vreo cincizece metri de sol, care aveam impresia că se bălăngăne întro parte șin alta la călcătura noastră. Clădirea construită toată din lemn semăna cu un staul de joiane Holstein, marcă neînregistrată, iar pardoseala pe care călcai părea atacată de mistreții înfometați din Harghita. Căldura nespus de umedă te ducea cu gândul la o saună rusească. Eram ud până și-n nădragi în ciuda faptului că niște palete uriașe aninate-n tavan, tot făcătură din scândură, seînvârteau deasupra vâjâind a vreme de furtună. În dreapta „halei” erau expuse pe tejghele produse autohtone, cred: un fel de buciume d-ale noastre, coșuri de nuiele, străchini de lemn,… amestecate în mod bizar cu electronice. În partea opusă se aflau WC-urile, doar două la număr, cu destinație mixtă, adică și pentru bărbați și pentru femei, ceea ce n-ar fi deranjat prea mult. Spațiul aferent era mult prea mic pentru ca două persoane să se destindă hidrodinamic simultan în acel closet, dar să-ți faci treburile în buzi turcești parcă era prea mult. Și asta nu e tot, pe lângă peisajul mirific al găoazelor cu tălpici năclăite de „nevoile facerii”, era încă o încăpere la fel de parfumată, de doi pe trei ca dimensiune, plină ochi de îndârjiți ai ierbii necuratului, înrăiți ai țigării. Fumul te îneca, îl puteai tăia cu cuțitul. Numai dacă ești pasionat al tutunului poți înțelege prin ce chinuri treceam și eu. Ce să aleg, mă întrebam, căcătorile sau furnalul și am ales calea de mijloc, doar intrarea în furnal. Am văzut atunci, că se apropiau de locul în care mă aflam, niște ostași, vai ș-amar de mama lor, niște puțiflendări în fuste lungi, șifonați, desculți și cu părul cuib de cuci. Cărau cocoșați parcă de greutatea lor, niște pușcoace cu baionetele scoase și așa i-am identificat ca organe de securitate. Naveau treabă ei cu mine și nici cu ceilalți doi rătăciți căzuți în păcat pentru ignorarea regulii de a intra în coșul cu fum și-au trecut agale ignorându-ne. Aruncându-mi privirile de jur împrejur i-am zărit și pe autohtoni îmbrăcați în haine viu colorate. Femeile, crescute bine-n foale, aveau coronițe de flori și pe cap și-n jurul gâtului, iar când zâmbeau lăsau să li se vadă prin întredeschizătura buzelor, șiraguri albe de perle.
Impresia habitatului nu le era favorabilă oamenilor locului, dar te molipsea veselia lor numai privindu-i. După câteva ceasuri de așteptare, într-o mai-bună dispoziție decât la început, ne-am luat iarăși bagajele și la drum, c-așa-i stă bine călătorului.
După Fiji a urmat Noua Zeelandă. Am aterizat pe aeroportul din Auckland. O clădire modernă, numai sticlă și beton își deschidea larg ușile pentru a-și primi oaspeții. Totul strălucea de curățenie. O lume pestriță se preumbla agale parcă fără nici o țintă precisă. Se auzeau într-un amestec nedefinit, cuvinte din toate graiurile de pe mapamond. Radiam, trăiam o stare de euforie ciudată, îmi venea să-i îmbrățișez pe toți cei aflați în jurul meu. Mi-am revenit destul de repede din contemplarea cu infuzie de călători, pentru că tabelele electronice prezente cam peste tot îmi spuneau, că în câteva ceasuri decolează avionul cu direcția Christchurch, destinația noastră finală. Trebuia să străbatem așadar distanța de la terminalul curselor internaționale până la terminalul de curse interne cu autobuze. Pentru că veneau și plecau în toate direcțiile, m-am îndreptat spre centrul de informații pentru a cere detalii. Era să dau în bâlbâială: persoana cu care vorbeam cred că mă înțelegea, dar eu nu pricepeam o iotă din ce mi spunea. Am rugat-o să grăiască mai rar, dar parcă scotea tot sunete de molfăieli de prune uscate. Mă simțeam neputincios și ridicol în același timp, situație ce se amplifica în mintea mea și pentru că îmi era teamă, să nu pierdem avionul, l-am băgat pe fiul meu la înaintare, în liceu făcuse speciala de engleză. Am căpătat răspunsul de care aveam nevoie, prin decodarea frământatului de sâmburi între măsele și așa am rămas cu gustul amar al miezului în comunicare. Am priceput la cât e ceasul puțin mai târziu, în Insula de Sud, unde mi-am cumpărat „The first dictionary of New Zealand English and New Zealand pronunciation”, în traducere slobozită: „Primul dicționar neozeelandez ‐ englez de pronunțare neozeelandeză”. M-am mai liniștit puțin, pierdusem o primă flocăială cu limba lui Shakespeare în variantă cromatică de „Neo”, dar nu și răzbelul. „Voi învinge” am declarat malițios în gând și cuprins de elan muncitoresc mi-am zis: „Asta‐i destinația finală”, dar n-a fost să fie așa.
După o călătorie care a durat peste trei zile de la plecarea de Acasă, am ajuns în sfârșit la locul mult visat, Christchurch. Rupți de oboseală, dar fericiți că am pus din nou piciorul pe pământ, ne-am luat bagajele și am început, să ne uităm după un reprezentant al firmei de emigrare, dar ia-l de unde nu-i. Conform înțelegerii și a bunului simț cineva ar fi trebuit să ne întâmpine la aeroport, dar ghinion, nimeni nu era pe acolo. Simțeam o apăsare-n suflet, acea stare de neliniște în care-ți vine, să-i spurci pe toți. Nu așteptam, să mi se întindă covorul roșu, dar nici să fiu lăsat de izbeliște de niște trepăduși, pentru care chiar eu am făcut lobby. Aveam două opțiuni, să ne cazăm la un hotel, sau să apelăm la un amic, primul român care și-a stabilit reședința cu câteva luni înainte într-un orășel, Ashburton, aflat la aproximativ 70 km de Christchurch. Am ales a doua variantă, pentru că doream cu îndârjire, ca ceea ce lăsasem Acasă, o părticică a sufletului, să-mi întărească întrun fel convingerea, că nu suntem chiar singuri la acest capăt de lume, iar apoi doream, să adunăm cât mai multă informație legată de oameni și locuri.
Tavi împreună cu un alt concitadin, Iliuță, al doilea sibian stabilit în zonă, au venit, să ne pescuiască din aeroport fiecare cu auto-ul său și dă-i bice spre casă. Era noapte deja și destul de cald, ne aflam în plină vară. Drumul era neted ca-n palmă și părea încadrat de licurici ce străluceau în lumina farurilor, parcă rulam tot pe o pistă de avioane. În mașină am aflat că femeile din regiune sunt spaima pasiunii și că neozeelandezii vorbesc o țărăneasca de engleză, de-ți vine, să dai cu sapa-n asfalt. Am ajuns la destinație, primiți cu multă căldură de Ioana, soția lui Tavi.
Am rămas la ei volens nolens, iar în zilele următoare ne-am cumpărat și noi un mijloc de transport pe patru roți, mașina e mai mult decât necesară în aceste locuri, cu care am plecat spre Christchurch având în vedere două obiective clare: o locuință de-nchiriat și o discuție la firma de emigrare. Acolo speram să aflu, ce slujbă voi avea, deși după cele întâmplate presimțirile erau sumbre.
(va urma)
———————-
Marius GHINESCU
Perth, Australia
2021
