Țărănoiul îmi caută de lucru
Trebuie să fac o mica paranteză, până în 90 am mișcat riglele planșetei într-un institut de proiectări, peste 15 ani de experiență în domeniul tehnic AMC – aparate de măsură și control. Am considerat acest fapt un atu în dobândirea unui job, numai că la interviuri (două de toate, că-n rest pauză), mă loveam de aceleași întrebări: „Care este experiența ta în NZ?” și „În jobul pe care-l oferim se cere experiență neozeelandeză”, sau „CV-ul tău arată că ești mult prea calificat pentru poziția oferită”. Încercam eu s-o dreg, „ Păi de abia am venit în NZ, nu ți-a spus Lobby că…” Nici n-apucam să-i pronunț tot numele că angajatorul mă și întreba, „Da cine-i …”? Oamenii aceia n-aveau nici o idee despre individ și nici cu ce se ocupă el. Pentru că m-am învârtit mai mult de o săptămână pe la centrul de comandă al firmei, am văzut cu ochii mei ce făcea maestrul de ceremonii al ovinelor și cei câțiva acoliți de prin preajmă.
Lobby Shiter era fermier sadea, un trepăduș cu mâini murdare, apropritar al dejecțiilor aflate în propria-i ogradă ce culegea din ziare oferte de muncă, pe care le „vindea” apoi solicitanților de vize ca surse proprii de plasament pentru angajări. Nu mă întrebați cum am putut fi atât de idiot, atât de tâmpit încât să mă las dus de nas de unul care rânea la capre. Patru, cinci luni am pierdut timpul în Christchurch, tăind frunze la câini, fără ca vreun membru al familie să fi găsit un ceva de lucru. Teancul de bani cu care am venit din Romania, casă și mașini vândute, se subția vădit, trebuia plătită chiria, utilitățile, mâncarea…, totul costa. Deznădejdea a început să-și facă loc în suflet. Soția și fiul meu încercau din răsputeri să mă susțină moral: „las’ că totul o sa fie bine, Dumnezeu nu ne lasă”. Plângeam pe ascuns și blestemam apoi clipa în care am decis să plec la dracu-n praznic. Soția mea ștergea praful de pe mobilă dimineața, la amiaz și seara, iar fiul meu spăla mașina și o lustruia, de parcă ar fi condus-o toata ziua prin noroi.
Toți ai casei doream să facem ceva pentru a supraviețui, pentru a ne putea cumpăra cinstit o pâine și să ne eliberăm puțin măcar de gândul cum era Acasă; pentru că Acasă înainte de a pleca eram o persoană respectară, cel puțin așa-mi place să cred. Îmi desfășuram activitatea ca redactor în cadrul Radiodifuziunii Române iar frumoasa-mi soție se ocupa în cadru Colegiului Medicilor de administrație, protocoale, furniza date primare medicilor ce intenționau să-și deschidă cabinete medicale, ținea legătura cu staff-ul Facultății de Medicină… iar fiul meu tocmai terminase liceul „Gh. Lazăr”. Activități pline de satisfacții zic eu, dar asta era Acasă. Detaliile prezentate le-am pus pe tapet nu ca pe o apoteozare a familiei mele, ci ca grad de comparație a două lumi, cea în care am trăit și cea „predestinată” să-mi clădesc viitorul.
Reîntorcându-mă la începuturile mele pe plaiuri neozeelandeze, parcă-l văd pe Tavi și Iliuță cum făceau naveta, Ashburton – Christchurch aproape săptămânal, ca să ne scoată din starea de apatie, de deznădejde. În afara de ei, singurul om care mai știa prin ce trecem era Crinu, prieten de-o viață, numai că el se afla în Sibiu și nu în Christchurch. Vorbele-i erau întotdeauna de încurajare, dătătoare de încredere care îmi atenuau puțin durerea ce-și pusese amprenta asupră-mi. Când speranțele-mi erau aproape năruite, m-a sunat Tavi să-mi spună că mi-a găsit de lucru. Un tip cu business în Medven, localitate apropiată de Ashburton dorea să mă întâlnească. Nu-mi venea să-mi cred urechilor.
Eu manechin, soția agricultoare
„Dumnezeu nu ne-a uitat”, zicea nevasta-mea și eu care-am hulit atât de mult.. multe păcate trebuie că am. A doua zi am luat interviul, iar după o săptămână am început activitatea, timp în care ne-am mutat din nou calabalâcul din Christchurch în Ashburton, tot la Tavi. Ca sa ajung la locul de muncă, în Medven, trebuia să parcurg aproximativ 25km pe un drum străjuit de copaci aliniați milimetric pe partea cu carosabilul și tăiați așijderea și pe înălțime. Am aflat mai târziu că formau perdele protectoare de vânt. Totul arăta îngrijit, iarba tunsă scurt, drumul marcat ca la carte și fără nici o gropiță. Localitatea, gen stațiune la poalele munților, arăta îmbietor. Clădirea, ca de altfel toate atelierele neozeelandeze, era o construcție metalică acoperită cu tablă zincată. Aici trebuia să-mi desfășor activitatea ce consta în executarea unor cutii din fibră de sticlă, în care, după montarea lor în fața caselor, se făceau conexiunile cablurilor electrice. Mie-mi revenea misiunea de debavurare și asamblare a componentelor. Munca nu era complicată, dar cel care o executa trebuia sa fie protejat de praful toxic rezultat. Cu câteva detalii am să încerc sa-mi reconstruiesc imaginea. Peste hainele cu care veneam îmbrăcat de acasă, luam o salopetă din doc albastru. Chiar în prima săptămână am constatat că praful de sticlă îmi irita gâtul, mâinile până aproape de coate și picioarele mai jos de genunchi. Aveam nevoie de acest job, așa că am început să improvizez construindu-mi noua imagine, închizând breșele prin care trecea pulberea, deci un „new fashion”: mi-am înfășurat cu bandă adezivă gâtul în „stil Valentino”, mânecile în „versiunea Vogue”, și partea de jos a pantalonilor „gen Armani”, până la bocancii jupuiți cu care eram încălțat „sută la sută Alexander Mc Queen”. Pe cap mi-am pus o căciula „a la grec”, mânuși de cauciuc de „jurai că-s Gucci”, iar fața mi-o acopeream cu o mască ce aducea a ISIS. „N-am să dau în primire aici, așa că până găsesc o altă slujbă, trebuie să rezist”, îmi tot repetam în gând.
Eram doar doi angajați, pe patron nu-l mai pun la socoteală. În primele două luni am acumulat o mulțime de cunoștințe legate de fibra de sticlă și utilizarea ei, la care pot să mai adaug și propria-mi abilitate, fapt ce mi-a adus și un fel de promovare: pe lângă cutiile menționate, am fost solicitat sa execut si reparații la fuzelajele planoarelor care au avut de suferit după o aterizare defectuoasă, sau la măștile unor mașini tamponate, foarte scumpe ca valoare de cumpărare. Se cerea acuratețe și așa am si lucrat.
Salariul era foarte mic, trebuia să completez plata dărilor cu bani din „pușculița de Acasă”.
Protecția împotriva prafului și solvenților toxici era mai mult decât precară. Toate la un loc adunate mi-au reamintit că ar cam trebui să fac pași: aveam acum experiență de lucru neozeelandeză, șase luni bătute pe muche, experiență lingvistica tot neozeelandeză, eram apreciat de angajator… și cu toate astea… ne trezim acasă într-o sâmbătă seara cu o vizită a patronului. Am crezut că a venit din curtoazie și când colo…
După ce m-a lăudat ca popa la groapa, mi-a reproșat că-l stresez pe celălalt angajat ce lucra de vreo 15 ani la el, încercând să-l învăț mai mult decât trebuie să știe. La început am crezut că e o glumă, dar văzându-i fața încruntată am înțeles că interlocutorul meu vorbea serios.
Povestea-i hilară de-a dreptul. Firma primise o ofertă de execuție din partea salvamontului local care dorea să comande doua lăzi din fibră de sticlă cam de 2,5m lungime și un 1m lățime și înălțime. Aceste „copârșeie” urmau să fie fixate pe lateral de un elicopter, pentru transportarea persoanelor decedate pe munte. Părțile componente asamblate, din plăci de lemn prefabricat, constituiau șablonul. Pe acesta se atașa un fel de zăpada artificială peste care se punea fibra de sticlă. Cotele cutiilor erau prezente pe schițe, dar colegul meu, nu le prea avea nici cu descifratul desenului și nici cu măsurătorile. Ca bun samaritean, l-am ajutat în toate astea, ba mai mult, am încercat să-l învăț și cum să folosească raportorul pentru unghiuri sau compasul pentru trasarea linilor curbe. Ambele instrumente, cam de vreo cinci ori mai mari decât cele dintr-o trusă obișnuită, erau spânzurate de un perete, ca ornamente. De abia atunci am realizat, că toate arcele de cerc s-au trasat, atât de patron cât și de moftolog, folosind găleata. Cote, ce cote? Alea erau așa, „pur le fleur le cucu”. Au adunat ciocoflendurii peste 30 de găleți, de toate dimensiunile și culorile, pe care să le utilizeze în acest scop: unde era o linie curbă, ia găleata, potrivește-o și trage la ochiometru, ca să dea bine.
Auzi, experiență neozeelandeză… !?
*
„Ce nu te omoară te-ntărește” zice o vorbă și bine zice, că uite, sunt teafăr și bucuros într-un fel că-mi pot împărtăși experiența de viață ca emigrant. Este poate și „orgoliul gazetarului refulat” vor spune binevoitorii, – „vax Marițo” îmi am conștiința propriei valori și sincer doresc, ca nici un conațional din lipsă de informație, să treacă prin „furcile caudine”, așa cum am trecut eu și nu numai eu. Unii dintre cei ce-mi citesc rândurile vor spune: „Dă-l în p..zda măsii că și-a făcut-o cu mâna lui”, iar alții, care zic că mă cunosc, mă vor înjura poate și mai și dar asta e, trăim într-o lume expresiv de liberă, expresiv încercând a fi și eu.
Într-un alt fel de spirit față de viață și semeni, îmi reamintesc acum cu nostalgie de Judith și Daryl, soț și soție neozeelandezi, care ne-au întins o mâna de ajutor. I-am cunoscut atunci când le-am închiriat apartamentul. În scurt timp am devenit prieteni de familie. Au înțeles imediat drama pe care o trăiam și astfel soția mea prin ei, a prins un job la singura companie de ciorapi din Insula de Sud, dar asta, după o încercare eșuată în agricultură.
O săptămână „s-a bucurat” nevastă-mea lucrând la „câmp” pe o mașinărie care scotea crumpene, mașinărie care-i bâțâia până-i lua necazul ca să-i scape de glod. Odată cu cartofii pe care-i sorta, era zdruncinată și ea, care zău n-avea nici o vină de ispășit. Huruiala era mai mare decât decibelii eliberați de motoarele a zece camioane Carpați la un loc, iar norul de praf îl egala pe cel stârnit de un taifun dezlănțuit. Venea după o zi de muncă, de peste zece ore, ruptă de oboseală și murdară până-n albul ochilor. Unde mai pui că din pudoare și respect față de cei din jur, mai erau și bărbați pe acolo, nici de pișat nu se putea pișa: nu tu o tufă, un copăcel după care să te dai, nimic pe o întindere vastă de ogor, doar „colegele” ei, două maoroaice grase și frumoase cu dinții-n gură ca grebla, care n-aveau treabă când era vorba să se exprime hidraulic, se crăceau în mijlocul câmpului în poziție de haka și dă-i să curgă, precum Cibinul la vărsare. Căpșunarii diasporei, de unde-or fi ei, luați în tăbârcă de televiziunile noastre dragi, erau mici copii dacă e să fac o comparație cu activitatea soaței. Ajungeam acasă cam aproape în același timp, eu cu mașina noastră, ea cu o limuzină de lux gen dubă, coșcovită toată de ruginită; firma asigura transportul până la ogor și înapoi. Nu știam cum să ne dăm rând la duș pentru a scăpa cât mai repede de jeg.
Tâmplărie cu „sugativă” și copârșeu
Greul greu a trecut în momentul în care doamna mea a început să facă pe controlorul de calitate la o fabrică de ciorapi, datorită recomandării date de Judith. Nu mai era necesar să umblăm la rezervele de bani cu care am venit de Acasă, ba mai mult, ne-am mai cumpărat încă o mașină pentru ca mândra mea să se poată deplasa fără să depindă de nimeni. În scurt timp a devenit un fel de vedetă, apreciată pentru seriozitate. Recomandarea venită din partea patronului ei m-a ajutat și pe mine să schimb serviciul, cu unul mult mai profitabil: eram plătit dublu, scăpasem nu numai de praful fibrei de sticlă și solvenții toxici, ba chiar și de navetă. Devenisem carevasăzică, tâmplar de standuri, utilizate ca mobilier pentru expunerea diverselor produse, de papetărie, marochinărie…
Înainte de a merge mai departe cu relatarea, vreau sa fac unele precizări referitoare la companiile neozeelandeze. În urechile mele, dacă în România vorbeam de o „companie”, gândul mă ducea la o mulțime de oameni, peste cinci sute, care-și desfășură activitatea în acel loc. În Noua Zeelandă corespondentul la „Companie” începe cu „Asociație Familială” unde lucrează două, trei persoane. „Fabrică” înseamnă un fel de „Asociație Familială Lărgită” unde performează până la cincisprezece, douăzeci de angajați, iar „Multinaționala” sau „Concern” în limbaj de emancipare economică, reprezintă o asociere de companii care implică în desfășurarea activității cam o sută până la două sute de oameni. Cred că e important tabloul nu numai pentru înțelegerea deplină a funcționării sistemului, ci și pentru ideea de industrie-n sine.
Nu m-am pierdut cu firea când mi-am început cariera de tâmplar, deși eram tufă de Veneția în meseria asta, dar am învățat din mers modelarea lemnului, surprinzător chiar și pentru mine; să tai plăci de lemn cu „circularul”, să le frezez, să le asamblez și apoi să dau forma finală standurilor, vopsindu-le. Am câștigat încrederea patronului datorită abilităților „absconse” ce zăceau în mine, o mină de aur nedescoperită până-n acel moment. După cinci șase luni de la angajare boss-ul a voiajat pe continentul european, lăsându-mi atelierul pe mână și nevasta acasă. Onoram comenzile existente iar soția lui venea la sfârșitul zilei de lucru, să se asigure că totul e-n ordine. Eram singurul angajat, eu deschideam atelierul, eu executam, eu închideam. Din când în când un amic de-al său, un tip la vreo 75 de ani înalt și slab ca un lujer dar cu postură verticală, cu ochi blajini și mereu surâzător mă vizita. O făcea și înainte, când se ciorovăia cu boss-ul, dar acum că eram doar noi doi, am început să-l descos. De la el am aflat că patronului îi cam place să se dreagă începând chiar de dimineață, cu must pritocit, pasiune veche care i-a adus ciclic numai necazuri în plan financiar. Doar vinerea nu „gusta” din licoarea lui Bahus întrucât seara mergea la club unde avea timp să se cinstească. Culmea este, că n-am observat nimic înainte, nu vorbea împleticit, nu se legăna, doar ochii, am constatat mai apoi, că îi erau tulburi.
După o scurtă perioadă de la cura europeană, probabil cu băuturi aromate, care a ținut peste o lună de zile, au apărut nori negrii la orizont. Fără noi comenzi, afacerea a început s-o ia încet, încet la vale, predictibil de altfel, o lună și ceva fără noi comenzi se simte. Din când în când prietenul patronului mai trecea pe la atelier și așa mai schimbam cu el câte o vorbă, în rest tot singur eram. Angajatorul era conștient că afacerea-i merge prost, dar nu făcea nimic ca s-o îndrepte, iar concurența nu dormea. Nu mai prea avea bani să mă plătească, dar nici să mă piardă nu voia. Știa că aveam oareșce experiență cu fibra de sticlă, așa că a încercat un compromis: m-a detașat la un samsar de bărci.
Mi-a inspirat repulsie de cum l-am văzut pe individ. Avea un moț roșcovan crescut oleacă mai sus de frunte, sădit pe o căpățână ce strălucea a lună plină. Doar tâmplele și spatele „dovleacului” aveau ceva sămânță de păr, în rest, gât gros înfășat cu un fular de floace, mâini și picioare împovărate la rându-le de fuior, frunte de scândură-n dungă, ochi de viezure, nas înțesat de coșuri; toată această înfățișare întregea imaginea de om bine hrănit cu nesimțire și aroganță. Moțatul aduna de te miri de pe unde, janghine plutitoare, pe care le coafa puțin și le vindea. Că pluteau sau nu, nici până astăzi n-am aflat. Samsarul, cu înfățișare de maimuțoi și maniere de grajd, m-a „plantat” în prima zi, care de fapt a fost și ultima, în fața unei epave de vreo cinci metri lungime. Se odihnea săraca într-o rână într-un perimetru plin de vegetație de la marginea orășelului. Catargul, ros parcă de șobolani, zăcea și el aruncat în apropiere. Nici ca lemne de foc nu era bună putreziciunea, dar zătonitul dorea cu orice preț să facă bani pe ea. L-am avertizat că e muncă în zadar, pentru că niciodată coaja aia prin care au crescut mărăcini, nu va pluti pe apă. Am încercat săi fac o mică demonstrație: am luat o ruginitură de ciocan din trusa lui de scule și-am lovit o scândură crăpată ce zăcea aninată-n două cuie. Rezultatul a fost catastrofal, nu numai că au zburat parte din scândurica pe care stătea odată cârmaciul, dar a crăpat și barca, începând cu partea din față, de unde și zicala, cu mai multe conotații, „unde dai și unde crapă”. Am pălit la-nceput, după care am izbucnit în râs, iar apoi în hohote. Nu mă puteam opri văzând jelania aia de barcă crăpată și mecla tâmpă a pontonierului amator de peșcheșuri. A început să se înroșească și mai tare, să țopăie precum un babuin în călduri și să se lovească cu mâinile peste inteligență. Parcă eram în fața unui serial din „Planet Earth” al lui David Atteborough. Era vădit convins că intenționat am contribuit la demolarea copârșeului, nu admitea în ruptul capului argumentele prezentate, deși erau vizibile, dar lăcomia după câștig era mult prea mare. Tot râzând i-am oferit un dolar, recompensă pentru stricăciuni. A rămas cu gura căscată, stană de piatră, apoi a plecat bombănind și gesticulând, lăsându-mă singur în crâng. După ce am reușit să ies la drum din aria cu pricina, am luat-o agale spre atelierul de tâmplărie unde eram așteptat de patron cu mânuirile-n șold. Aflase deja ce s-a întâmplat din varianta prezentată de șnapan, varianta mea nu l-a interesat, nici nu conta de fapt.
Ca să fiu sincer, a urmat o perioadă de lejeritate pentru mine, mai puțin de lucru. Degeaba, nu mergea treaba, pauză cu achizițiile contractuale. Am vorbit și cu nevastă-sa dar… Deși diminețile începeau într-o prognoză de seninătate, pe parcursul zilei maestrul meu în ale tâmplăriei, treptat, treptat se schimba, devenind agresiv în atitudine. Nimic nu-l mai mulțumea, părea c-a îmbătrânit în câteva luni cu „cinșpe” ani și avea doar ceva peste șaizeci. Dispărea un timp și se reîntorcea vorbind tare, gesticulând și duhnind a licoare de cârcei. Într-o zi a sărit calul, vorbindu-mi nu tocmai civilizat. În acea fracțiune de secundă nu m-am gândit că-mi prind mintea cu un om a cărui judecată îi este alterată de băutură și am reacționat coleric: l-am spurcat și-n limba lui și-n limba mea fără ca el să reacționeze în vreun fel, după care ușurat am plecat spre casă. In timp ce conduceam „vedeam” figura omului deznădăjduit, ale cărui mâini se bălăbăneau pe lângă un corp lipsit de vlagă. Am regretat că s-a terminat așa. De atunci nu l-am mai văzut, în schimb m-am reîntâlnit cu amicul său, cu care am legat o strânsă prietenie pe tot parcursul șederii mele în Insula de Sud.
După „divorțul” cu „Pine Line” am devenit liber ca pasărea cerului, nu tu serviciu, nu tu responsabilități… ba da responsabilități aveam, să tai iarba, s-o stropesc să … Oricum, n-a mai fost ca la începutul venirii noastre în Noua Zeelandă, copleșiți de situație. Eram deja trecuți prin foc și pară ca să ne mai sperie ceva, ba mint, venea la noi soacră-mea, haoleuu!!
Pârțănogi și țopârlani la făcătură de autobuze
N-am stat pe liber prea mult timp după încetarea activității de tâmplar, pentru că am găsit repede un alt job, nu așa de bine plătit dar cu posibilități de câștig mai mari făcând ore suplimentare, o oră peste program era plătită o dată și jumătate. Ca peste tot în lume CV-ul trebuie elaborat clar și concis, țintit pe specificul poziției aplicate și chiar și așa obținerea unui job tot o loterie este și mai ales când te numești altfel decât John, Smith sau Elisabeth și dacă mai ai și-un – escu la sfârșitul numelui, „ia dici” jumătatea lui doi. În ofertele de muncă pe care le făceau angajatorii, se cereau tot felul de bazaconii: cum că ar fi bine să fii licențiat ca să dai cu mătura, sau să fii poliglot ca să rostești în trei limbi, „Hoo boală”, vacii pe care vrei s-o mulgi la fermă. Credeți-mă, aceste exagerări nu sunt foarte departe de adevăr.
Pila sau așa zisa recomandare din partea „cuiva” bate orice calificare, orice nume sau orice culoare a pielii. Poziția pe care am obținut-o, fără pile de astă dată, s-a datorat faptului că unica întreprindere de autobuze din Noua Zeelandă, avea nevoie imperioasă de mână de lucru. Mă aflam pentru a doua oară la ușile acestei firme. Acum CV-ul meu avea doar cinci rânduri, ușor de parcurs, în care etalasem datele personale și experiența neozeelandeză, „nema ceferticat” de studii sau alte atestări. Am fost angajat imediat și așa am devenit iar „service technician”, căci orice holoangăr tot „service tehnician” este.
Clădirea, de mărimea unui hangar imens, compartimentat pe sectoare de activitate, era construită ca toate suratele sale, din tablă zincată prinsă pe schelete metalice. Numărul celor ce munceam era de peste 100, cuprinzând englezi, irlandezi, scoțieni, români, chinezi… și bineînțeles neozeelandezi, cu insulari cu tot.
Toate componentele autobuzelor se executau manual: de la debitarea materialelor, table, panouri de lemn sau plastice, la asamblarea prin sudură sau șuruburi și apoi vopsirea. Pe șasiuri se montau motoare second hand, Mercedes și MAN. Practic, se poate vorbi de manufactură în adevăratul sens al cuvântului, nimic automatizat, un concept de copiere fidelă Rolls Royce mi-am zis, „he, he”, o analogie încă funcțională a construcțiilor de mașini din sec. al XVIII – lea. Am demarat activitatea ocupându-mă de ajustarea și fixarea componentelor de interior din fibră de sticlă, placa de bord și dulapul (de sub bord), scaunul șoferului, … pentru ca mai apoi să instalez și să conectez toată aparatura electrică în autobuz.
La început eram vreo șase, un englez care era manager, un neaoș neozeelandez șef de echipă, un alt liber schimbist în gândire ca și mine, plus doi maori din insule ce se-mpiedicau în scule, dar cu statut aparte; ce să-i faci, primii născuți în teritoriu beneficiază de glazura de pe tort. Activitatea se desfășura într-o muțenie cumplită dimineața, rar câte o vorbă, un sughiț, un pârțâit, se auzea doar zuruitul mașinilor de găurit și din când în când câte o lovitură de ciocan însoțită de-un „fuck”, rostit cu năduf. După masa de prânz, situația se schimba radical, pentru că celorlalți li se dezlegau nu numai limbile ci și cururile. Bășeau și înjurau, înjurau și bășeau, de parcă mațul le-ar fi fost zătonit numai cu praz oltenesc, varză a la Cluj și fasole de Buzău. Autobuzul n-avea geamuri, se montau după vopsire, așa că nu eram în pericol de gazare. Supliciul mirosului a început odată cu venirea chinezilor, șase la număr, chiar în echipa în care lucram. Fâsâiau fără încetare prin găoazele nereșapate, în total dispreț cu manifestarea zgomotoasă neozeelandeză.
Atmosfera s-a animat simțitor din toate punctele de vedere. Dimineața nu mai era aceeași liniște de înmormântare, liniște impusă de șefuți, pentru că discipolii lui Bruce Lee, chiar dacă nu vorbeau o boabă engleză, ciripeau necontenit în limba lor. Aveau un translator care alerga cât era ziulica de mare de la un autobuz la altul să le explice confraților ce au de făcut. Nu puteam să nu zâmbesc, când vedeam moaca șefului de echipă, un „shepeard” (oier) calificat la locul de muncă, care nu se mai putea impune nici în atitudine și nici la cântatul pe din dos la trompetă. M-a întrebat într-o zi: „De ce zâmbești, tu înțelegi ce spun ăștia?”, „Nu tot”, Doamne iartă-mă”, eu și chineza, „dar ăștia cred că râd de tine, privește-i și tu cum se uită și ce semne-și fac”. Atât i-a trebuit ageamiului venit de la oi, s-audă că niște străini își bat joc de el. Dar „prostul dacă nu-i fudul parcă nu e prost destul”, a început să se stropșească la ei și să behăie cu decibeli cât îi permiteau corzile vocale. Pe toți ne-a luat prin surprindere manifestarea sa, dar neînțelegerea s-a lămurit odată cu intervenția translatorului și managerului de sector. Pocinogul a fost făcut. S-a prins oierul că mi-am bătut joc de el, dar a fost tardiv căci a fost mazilit în aceeași zi pentru „erecție” cerebrală abuzivă. Băutura și absențele nemotivate la slujbă, l-au scos apoi definitiv din circuit.
Nu eram singurul român care lucra la „Flinston cars”, mai erau încă șase conaționali. Munca prestată era departe de studiile pe care le aveam fiecare dintre noi. Supraviețuirea reprezenta ținta supremă, adică o slujbă permanentă. Frica de-a o pierde le-a schimbat unora, arhitectura emoțională, transformându-i în bipede umile. Ne întâlneam zilnic la orele de masă și chiar și-n în weekend-uri unde ne depănam impresiile: eram cei mai titrați dintre toți angajații și primii discriminați. Statut special aveau neozeelandezii ca băștinași, maorii și insularii mai băștinași decât primii băștinași. Toate ramurile de „englezi” îi urmau. Noi românii și chinezii împărțeam ultimul loc. Cu nimicuri care deranjau eram taxați mereu: ajută-i pe leneși, adună sculele după toți, mătură sectorul de activitate al echipei… În primele săptămâni m-am executat, dar apoi, m-am pliat numai pe aria mea de lucru, unde chiar că nimic nu mi se putea reproșa, eram muncitor clasa întâi. Refuzul meu de a presta activități colaterale și de a sta cocoșat, i-a stârnit într-un fel pe șefuți. Când le-am spus că e discriminare la vedere, au înțeles că e mai bine să schimbe puțin macazul. Politica vremii în NZ luase o altă turnură vizavi de străini și nu numai că m-au lăsat în pace, ba chiar și-au îndulcit atitudinea de stăpâni în relația cu „iobagii” lor.
După cum spuneam, în pauza de masă ne adunam într-o parte a hangarului, netapetată cu unelte și fiare. Așezați pe lăzi de lemn și plastic ne savuram mâncarea adusă de acasă și povesteam despre orice, numai ca să ne treacă timpul. Problemele noastre de viață le disecam în weekend-uri la un pahar de oareșce. La slujbă se mai aciuiau pe lângă noi și englezi, scoțieni sau irlandezi, niciodată însă, neozeelandezi sau maori. Cu chinezii iarăși nu le prea aveam pentru că nu măcăneau limba lui Shakespeare. După vreo jumătate de an, în care băieții cu ochii crăpați au făcut cursuri intensive de limbă, au început să înțeleagă ce li se spune, scăpându-l și pe interpret de alergătură. Am aflat mai târziu că au venit cu contracte de muncă încheiate în China, slab plătiți comparativ cu noi ăștilalți. De altfel erau oameni faini și săritori dar cu hiba cunoscută, pârțănogi.
Toți europenii ne curtau pentru a le furniza informații despre Dracula „Prințul Întunericului” cum îl numeau. Necunoașterea oferă mituri și chiar monștrii în căpățânile celor slabi de înger. Câțiva dintre ei erau convinși de faptul că noi, cei din arealul transilvan, moștenim năravul de a bea sângele semenilor. Bunăoară un sudor scoțian de vreo 19 ani, intoxicat cu filme în care Vlad Țepeș era prezentat ca un duh al răului, nu voia să creadă nici in ruptul capului că totul e de domeniul fantasticului. Dacă-am văzut că o ține morțiș pe-a lui, Dan, tot sibian de-al meu, rânjind, i-a spus că-i va face de petrecanie în acea noapte, venind la el ca stafie. Puștiul s-a speriat și cu nodu-n gât a răspuns în gura mare că de când a auzit că sunt și români pe unde lucrează el, mănâncă în fiecare zi usturoi ca să se simtă protejat de strigoi și pentru ca siguranța să-i fie deplină a făcut rost și de-o pisică neagră. Nu-mi venea să cred, parcă trăiam într-un decor presărat cu sonați. I-am spus că metoda-i veche și că n-are scăpare. Nu l-am mai văzut o săptămână pe gogoman. Se ascundea de noi, iar când ne vedea, fugea. E incredibilă povestea, dar din păcate e adevărată.
Iubirea de soacră, o împlinire la Paștele Cailor
La sfârșitul fiecărui an tragem linie și facem bilanțul: cei pragmatici fac socoteala veniturilor ca să noteze profitul sau în cel mai rău caz falimentul, cei mai puțin interesați de situația financiară fac socoteala chefurilor ca să numere sticlele ce-au rămas pentru bairamurile următoare, păcătoșii fac socoteala penitențelor ca să vadă dacă s-au pus bine pe lângă Cel de Sus, într-un glas fiecare vrea să știe cum stă cu „socoteala”.
„Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viață. Nu voi veni în numele suferinței să opresc lumea de la plăceri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecințele plăcerilor. Dar consecințele durerii nu sunt și mai mari ? Numai un mediocru poate dori să moară la bătrânețe. Deci, suferiți, beți, sorbiți cupa plăcerii până la urmă, plângeți sau râdeți, scoateți strigăte de disperare sau de bucurie, cântați de iubire sau de moarte, căci și așa nimic nu se alege de tot ! Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viață decât o sumă de ocazii pierdute”. – Emil Cioran: „Pe culmile disperării”.
Am prezentat acest pasaj, fascinat de gândirea filosofului și împingând până la paroxism ideea de a-mi argumenta dorința și plăcerea, disperarea și bucuria de a comunica și atunci cine știe, dacă nu-i va folosi cuiva când în urma bilanțului poate va alege să plece în Noua Zeelandă, Australia sau mai știe pe unde. „Unul din secretele vieții este să faci cărare din pietrele care te împiedică” așa că, voi continua periplul pe meleaguri neozeelandeze chiar pe aleile „pietruite” de mine.
Insula de Sud a Noii Zeelande se află situată pe o falie seismică ce generează mereu cutremure de mică și mare intensitate. Insulele vulcanice adiacente fac și ele ravagii când se învolburează. O mișcare seismică am simțit și eu, dar nu pentru că s-ar fi bâțâit pământul sub noi, ci pentru că soția mea dorea s-o aducă în NZ pe draga mea mamă soacră. „Eram bucuros nevoie mare”, bani de bine de rău aveam, mâncare se găsea, vizita era scurtă, adică de vreo nouă luni, iar eu zâmbeam de parcă cineva mă lovise cu sapa-n gură. Singura chestiune ce urma a fi rezolvată până la venirea „fericirii nefericitului” era legată de spațiu. Trebuia să schimbăm apartamentul în care stăteam, cu ceva mai mare. Am închiriat o casă frumoasă ale cărei ziduri erau acoperite cu iederă. Clădirea arăta a vechi conac cu foișor în partea din față, iar în curtea imensă se aflau și două garaje care parcă fremătau în așteptarea mașinilor noastre. Una singură rămânea sub cerul liber, cea a fiului nostru student în Christchurch. Venea doar în weekenduri la reședința de domiciliu.
Cu câțiva prieteni care ne-au sărit în ajutor, am mutat mobila din vechea locuință. Am pus în casă numai o parte din ea, pentru că a mea jumătate dorea să se asigure că totul e „lună”. Ne-a prins seara cu aspiratul camerelor, cu spălatul geamurilor, ultimele rămânând baia și bucătăria proaspăt vopsită și zugrăvită. Zgomotele nedeslușite din timpul zilei, când ferestrele erau larg deschise, iar noi hăuleam toți prin casă, nu le-am prea băgat în seamă, numai că ele au devenit supărătoare seara, când liniștea s-a așternut odată cu plecarea amicilor. Gălăgia venea din pod, parcă cineva râcâia, zgâria lemnul și chiorlăia în același timp. „Hai drace, și-a trimis maică-ta iscoadele să testeze terenul” îi spun eu soției. Așez în dreptul ușiței de la pod o masă, pun peste ea un scaun pe care mă sui, înlătur capacul și bag capul prin deschizătură, mai cu grijă nedisimulată, să văd ce e. Mătur cu lumina lanternei până și ungherele podului, dar nimic, doar mirosul de mortăciune se făcea simțit. Am coborât și-am hotărât ca-n ziua următoare să vorbesc cu proprietarul ca să rezolve problema. N-au trecut cinci minute și hop alta: îmi arată nevasta spatele sertarelor de la dulapurile bucătăriei pe care le-a deschis, urmând a le șterge și-a le „îndopa” cu o grămadă de tacâmuri. Erau toate roase de șoareci, iar izurile ce emanau din interior erau ucigătoare. Nici un argument n-a stat în picioare în fața mândrei mele, ca să rămânem peste noapte, așa că i-am sunat pe băieți să vină iar, că nu ne mai mutăm. Noroc că era într-o sâmbătă. Ne-am luat țanghilele înapoi, iar în zilele următoare ne-am pus din nou pe căutat. Am găsit în final casa dorită, numai că „distracția” cu mutatul la prima casă ne-a costat 800 de dolari, garanție returnabilă la sfârșit de contract. Acei bani nu i-am mai văzut înapoi, de unde și zicala, „Cască bine ochii înainte să caști punga”.
Noua locuință am obținut-o cu pile, cu recomandare neozeelandeză. Era amplasată într-o locație bună, înconjurată cu flori și gazon. Aveam patru dormitoare, sufragerie… Toate încăperile erau mochetate, de fapt, casa era aproape nouă. Proprietara, o persoană la vârsta senectuții, ne-a înmânat cheile și ne-a urat bun venit. De vorbit am mai vorbit la telefon, schimb de amabilități și cam atât, pentru că plata chiriei se făcea automat, prin bancă. Ne-am reîntâlnit după un an și ceva când am „predat cheile”.
Toate mergeau ca pe roate. Comunitatea românească s-a mărit substanțial în decursul unui an. Noile familii debarcate în orășel, familii în majoritate cu copii, aveau nevoie imperioasă de un loc de muncă și de o casă. Nu numai eu și nevastă-mea i-am ajutat pe ai noștri să obțină un job și o locuință. O s-o repet la nesfârșit, „recomandarea deschide până și porțile ferecate cu șapte lacăte”. La fabrica de ciorapi, prin soția mea, s-au angajat nouă românce, totalul lor fiind mai mare decât al localnicilor și dacă e să vorbim de studii, meteahna românească de comparație în evaluarea intelectuală, vorbim de inginere, economiste, profesoare, niciuna cu valențe în execuție sau control al dresurilor „katmandu”.
După un an și jumătate cu un început de „râsu-plânsu” pe noile plaiuri mioritice, am revenit la noi în țară pentru o scurtă vacanță și bineînțeles ca s-o luăm și pe socrela. Am vorbit vag cu cei dragi nouă despre debut, iar eu am evitat reîntâlnirea cu foștii mei colegi și prieteni din radio și presa scrisă. În cele trei săptămâni petrecute în Sibiu am văzut ce jelanie-i și-n țara mea. Ne-am întors în Noua Zeelandă cu gândul că nu trebuie să ne dăm bătuți. Puteam face o comparație cât de cât, chiar dacă era una de suprafață.
Fiul nostru ne-a întâmpinat la aeroportul din Christchurch și apoi via Ashburton, la locuința noastră.
Impresia de prim contact cu Noua Zeelandă i-a fost favorabilă soacrei, dar apoi lucrurile încet, încet s-au complicat. Se plictisea în cursul săptămânii, era singură, timp în care noi eram la serviciu, n-avea cu cine schimba o vorbă… Într-o zi când am venit de la slujbă, ne-a spus că s-a întâlnit cu vecina de vizavi, tot o bunică cu care a povestit, fiecare-n limba ei, după care s-au îmbrățișat și s-au despărțit. Înduioșător tablou.
În weekenduri de regulă, casa era plină de musafiri români, străini sau și, și. Când nu așteptam pe cineva, ieșeam din orășel și ne pendulam prin împrejurimi sau luam drumul spre Christchurch, urbe frumoasă, asemănătoare parțial cu suratele europene vechi, dar îmbrăcată cu „haină nouă”. Neozeelandezii știu să-și vândă imaginea: curățenie exemplară, drumuri ca-n palmă semnalizate ca la carte și străjuite în general de conifere fasonate pe toate părțile, restaurante la tot pasul, edificii nu mai vechi de o sută și ceva de ani, dar foarte bine conservate. Bunăoară Catedrala din Christchurch, emblemă a orașului, nu era mai mare decât „Biserica din Groapă”, sibienii știu despre ce biserică vorbesc, dar fotografiile o arătau impunătoare.
N-am vorbit despre grădinile cu flori, pe care „orb să fii” să nu le vezi și să nu tresalți de emoție. Totul e verde și îngrijit până-n cel mai mic detaliu. De fapt, fără să mă gândesc prea mult pot spune fără nici un fel de ezitare, toate localitățile sunt la fel de curate, ornate floral cu cele mai diverse specii și coloratură. Un aport deosebit îl aduc și oamenii locului prin contribuția efectivă la înfrumusețarea spațiilor din fața caselor. Putem vorbi chiar de un cult al esteticii, în top fiind florile. Este adevărat, cele patru anotimpuri sunt condensate-n două, iarna adevărată făcându-se simțită numai la altitudini mari.
Am ajuns la un stres mai mare cu soacra alături, decât stresul generat de începutul nostru pe pământ străin. Ca să-i mai treacă din țâfne, soția mea a o ducea la diferite biserici de rit ortodox (asta ne e credința), dar din nefericire, predica se făcea în limba sârbă, greacă sau engleză, română ioc. Degeaba încercam s-o lămurim, că asta-i țara, fără popi români: „Da de ce nu învață românește?” Dracu m-a pus să-i răspund: „Din același motiv pentru care dumneata nu înveți sârbește, grecește sau englezește.”
A plecat cu nevastă-mea spre România când a venit sorocul, expira viza. Era fericită când spunea că pe mine și Noua Zeelandă dorește să ne revadă la Paștele Cailor. Nu m-am supărat, din contră, încercam să o înțeleg, că doar i-am luat fiica. Acasă în Sibiu îi era gândul, iar când a ajuns a redobândit ceea ce a lăsat: sporovăielile cu vecinii, târguiala de la Piața Cibin, biserica cu preot neaoș ce slujește românește…. Pot spune că într-un fel am câștigat de pe urma vizitei făcută de soacră. Am fost în locuri pline de farmec, pe care probabil nu le-ași fi văzut altfel, am onorat invitații mai puțin obișnuite datorită ineditului lor, iar psihic m-am întărit beton, păi dacă reziști în fața soacrei, poți spune c-ai învins și ultimul obstacol. Evrika! Încercați cu soacra!
Mecanică asezonată cu cal cupă și călăreț
A mai trecut un an și cu bune și cu rele dar cu dorința și speranța de a ne fi mai ușor, locul în care ne aflăm neavând importanță. Fiecare emigrant a plecat de la această idee, de a-i fi mai bine, de a vedea „luminița de la capătul tunelului” în altă parte a lumii, căci acasă… El, emigrantul a riscat din toate punctele de vedere odată cu plecarea sa în necunoscut. Chiar dacă la orizont se prefigurează bunăstarea, nimeni nu poate anticipa cum va fi aceasta la capătul pământului. Cale lungă din Noua Zeelandă până Acasă, unde să poți cere un sprijin sau să plângi pe umărul unui prieten. Privind în urmă, totul pare o bagatelă acum, dar atunci…
Au trecut aproape doi ani de când am pus piciorul pe pământ străin, mai exact în Insula de Sud a Noii Zeelande, în Christchurch primul oraș, după care Ashburton. Aici, de-a lungul acestei perioade, s-a format o comunitate românească închegată, marea majoritate fiind alcătuită de ardeleni dar dominată de sibieni. După cum relevam anterior, la sfârșit de săptămână ne vizitam și povesteam, făcând haz de necaz, ultimele întâmplări petrecute de regulă, la locurile noastre de muncă.
Printre cei care au pășit de la început cu dreptul, au fost mecanicii și electricienii auto. Toți erau unu și unu și hai să ne lăudăm puțin, toți erau sibieni. Au rămas ca la dentist nu numai patronii atelierelor auto, ci și mecanicii autohtoni când i-au văzut pe ai noștri demontând în bucățele motoarele diferitelor tipuri de mașini sau cutii de viteză, scoțând și toată mățăraia de cabluri. După înlocuirea pieselor uzate, cilindri, cămăși, segmenți, biele, bucși … roți dințate din angrenajele cutiilor de viteză, îmbucau motorul, cutia, reînnodau snopul de sârme iar mașinile fără excepție, că erau mari, adică tiruri, sau mici, plecau toate la sfert de cheie. Bariera lingvistică la început a constituit o problemă minoră pentru ei, întrucât știau exact ce trebuie să facă. Mai greu a fost când încercau cu câte o înjurătură de Acasă sau datul din mâini, să-i trimită la plimbare pe gură cască autohtoni, mecanici și ei, care-și vârau nasul în activitatea lor, din dorința de se face utili. După o lună băieții noștri erau plătiți aproape dublu comparativ cu-nceputul.
N-au lipsit nici pățaniile hazlii. Patronul la care lucra unul dintre mecanicii sibieni, i-a spus acestuia în biroul său, că-i va face cadou, ca recompensă pentru excelenta prestație, un bilet la marea cursă de cai ce urma să se desfășoare pe hipodromul din Christchurch. Văzând că nu înțelege ce-i zice, neozeelandezul a încercat să-i explice arătând cu degetul spre un tablou, în care era el probabil, cu o cupă-n mână, călare pe un cal. Fotografia cu pricina se afla agățată lângă o fereastră prin care se vedeau tirurile aliniate în curtea interioară a companiei. Crezând că-i vorba de vreo problemă tehnică, concitadinul nostru s-a apropiat încet de geam, încercând din răsputeri să identifice mașina cu pricina, ignorând astfel și cal și cupă și călăreț. Unul vorbea, celălalt dădea din mâini și viceversa. După un timp s-au lămurit lucrurile și „discuția” s-a încheiat cu un „Happy End” româno-neozeelandez.
Cu „Chanel” la curu vacii și Zăboanga cu godacii
O altă categorie care a pășit cu dreptul în țara kiwioților a fost reprezentată de cei care „le aveau” cu creșterea animalelor: oi, vaci, capre… Aceștia lucrau la ferme unde aveau asigurate cam toate facilitățile: casă, masă și salariu. Condițiile de locuit, cred că sunt inimaginabile pentru un locuitor al satului românesc. Habitatul era compus din minimum trei dormitoare și sufragerie, toate mochetate, bucătărie și dependințe faianțate. Camerele erau mobilate iar bucătăria dotată cu mașină de spălat vase, farfurii, tacâmuri… Laundry-ul, mai pe românește spălătoria, era dotat cu mașină de spălat haine, cu rafturi și dulapuri. Din încăperi nu lipsea aerul condiționat iar în anotimpul rece căldura o dădeau de regulă caloriferele electrice. Televizorul era de asemenea parte din mobilier. Apa caldă, apa rece curgea la robinete, fără restricții. Pentru masa zilnică era asigurată carnea. Salariul era bun așa că la muncă băieți.
La prima vedere totul părea c-a venit Raiul pe pământ dar… fermierii noștri trebuiau să se scoale în fiecare dimineață la ora trei, patru, pentru a se pregăti de lucru: adică să se spele, să îmbrace „costumul de gală” cauciucat, de culoare gălbuie, să încalțe cizme tot de cauciuc, să îmbuce câte ceva și apoi cu mănuși „fine” tot cauciucate, hai la treabă. Aproape totul se făcea automat, se puneau „capsele”, un fel de vibratoare pentru colectarea laptelui la ugerele vacilor care veneau una după alta, săltând parcă de bucurie. În timpul mulgerii, vitele excitate la maxim de capse, se aflau într-un orgasm necontrolat, adică n-aveau nici o jenă în a-și face nevoile pe fermierii noștri. Dacă e să vorbim de miros, păi vă asigur puțeau mai dihai decât o budă publică fijiană. Nici săpunurile cele mai fine nu puteau scoate imediat izurile pestilențiale ce emanau din însăși persoanele care practicau la această activitate. Imaginea dimineții se repeta și seara, cu mizerie și-njurături. De, nu le poți avea chiar pe toate și bani și casă pe dai boju fără a face-un compromis.
Iarna e de regulă fără zăpadă în Insula de Sud, de aceea nici nu se fac adăposturi pentru animale, doar munții și partea de jos a insulei sunt uneori acoperite de nea. Frigul împletit cu umezeala îți intrau în oase, oricât de bine te-ai fi îmbrăcat. Văcărițele noastre după ce luau pe ele o grămadă de bulendre, îmbrăcau și salopeta impermeabilă. Dacă în timpul mulsului o scăpau nevoile pe vreo fătucă și afară era vreme de iarnă, până să fugă la toaleta aflată la nu chiar aproape de mulgătorie, până să-și dezbumbe „costumul de cosmonaut” și țoloabele aflate dedesubt, treceau văcuțele nemulse. Așa ceva era de neconceput. Remediul pentru sexul frumos părea mai puțin delicat, dar eficient. Ce puteau face în acele condiții, se crăcănau nițel și se ușurau și de una și de alta dacă simțeu nevoia. Și pe dinafară erau la fel de sulemenite cu rahat, numai că de astă dată dejecțiile aparțineau cornutelor.
Mamăăă, de ce tratament facial se bucurau: natural, direct de la sursă, proaspăt fără aditivi sau conservanți. Aș recomanda tratamentul cu precădere unor politruce d-ale noastre de Acasă, care au bătut câmpii cu mult zel peste tot pe unde-au umblat. Bine că n-au ajuns și prin Australia sau Noua Zeelandă, că le puneau ăștia să depănușeze ananasul și să facă pandișpan din balegă de vacă.
M-am luat cu vorba și-am uitat de cawboys. Păi la bieți era mai simplu, dacă li se umflau bășicile, desfăceau șlițurile, trăgeau de izmene, scoteau hoștropica și arde-o. Că se mai pictau oțârucă cu bălegar nu era bai mare, se curățau mai târziu la duș. În cazul în care „le mergea burta” adoptau soluția consoartelor, desfăceau bucile obrajilor de sub brăcinar, și dă-i. Pe lângă mulgerea vitelor mai erau o grămadă de lucruri de făcut, ca fermier: mai trebuiau reparate și mutate gardurile pentru schimbarea padocurilor, mai trebuiau irigate terenurile pășunate deja, mai trebuia făcut curățenie… și apoi veneau fătările, vaccinările.. și asta continuu, fără sâmbete și duminici libere. Puțini au rezistat mai mult de un an.
Tot ce-am relatat legat de viața la fermă, sunt întâmplări reale, povestite „ad literam” în cadrul comunității noastre, de cei care efectiv și-au adus aportul în domeniu, cu detaliile prezentate, poate mai viu colorate decât le-a prezentat subsemnatul. Trecând peste toate aceste inconveniente, strângând din dinți, unii au prosperat, devenind părtași la această afacere, fie asociindu-se cu proprietarii bovinelor, fie cu posesorii terenurilor. Alții au mai crescut și câte o rață, o găină și chiar purcei. Zăboanga l-am botezat pe săteanul mucalit din arealul medieșean implicat într-o dramă cu godaci, pentru că așa-i zicea el la Noua Zeelandă, Zăboanga. De Crăciun a jugănit doi râtani în fața deținătorului fermei, uluit de ceea ce vedea, pentru că în Noua Zeelandă este permisă sacrificarea animalelor doar în abatoare. „Ce reguli, ce trăsnăi îs astea, ăștia-s porcii mei. Ia, unul ție unul mie”. Și-a făcut omul cârnați, tobă și alte alea. După ce-au mâncat din pomana porcului și-au degustat din răchia ardelenească, neozeelandezii prezenți la bairam, în frunte cu proprietarul, jurau c-or să emigreze toți în România.
Medieșanul era priceput, harnic și ager la minte, ca tot omul de la țară. Numai cu engleza o dădea în bobi, că de, cu cine să converseze, de la cine să învețe, că de la vaci, nici o șansă. Tot cu muu… o dădeau și-n engleză copiii celor ce lucrau în ferme mergeau la școală, devenind în scurt timp translatori de nădejde pentru părinții lor. Autobuze speciale aveau misiunea de a-i duce pe prichindei la instituțiile de învățământ și de a-i returna acasă după terminarea orelor de curs. Voia bună a celor mici mai îndulceau puțin, să zicem din amarul vieții celor mari, dar, pentru că întotdeauna e un dar, ce să-i faci, nimic nu vine pe gratis, toate au un preț care trebuie plătit. Nu există „nu ne dă” nici înainte de alegeri parlamentare și nici după.
Soția mea în clipele mele de cumpănă, când derutat sau dezamăgit fiind de pașii făcuți, mi-a spus într-o zi încurajându-mă: „Ca să reușim și atunci când ne este greu, trebuie să transformăm punctul în virgulă”. Nu știu de unde a preluat ideea, dar la mine a prins, îmi stă și acum întipărită în minte.
Ashburton
Timpul petrecut în Insula de Sud se identifică în cea mai mare măsură cu Ashburtonul, orășel de mărimea Cisnădiei. În toate așezările neozeelandeze și chiar australiene, casele predomină și nu blocurile. Totul se întinde pe orizontală și nu pe verticală, frumusețea mediului înconjurător fiind răsplătită cu o mulțime de grădini cu flori, îngrijite cu evlavie. Diferite soiuri de iarbă, tunsă mereu, completează arealul. Pentru prima dată-n viață am călcat pe aceste covoare verzi în care piciorul se afundă la fiecare pas, de parcă ai umbla pe burete. Șoselele sunt așa cum deseori am spus, „brici” și includ aici până și aleile dintre casele mărginașe.
Mijlocul orașului e străbătut de o cale ferată, pe care circulă de regulă marfare. Așadar, pentru a parcurge centrul, mai stai câteodată la barieră. La început am râs, dar apoi am descoperit farmecul întoarcerii în timp, apropo de filmele americane cu cowboy. „Arcadele”, aflat în aria de care vorbeam, reprezintă un fel de bazar. Acest nume e dat de o boltă, care acoperă un culoar pietonal de vreo 50-100 de metri lungime ce unește pe lateral clădiri cu magazine de buzunar și de o parte și de cealaltă. Comersanții vând de toate: bijuterii, oale, cuverturi, piese de mobilier… Băncile, centrele alimentare, poșta, toate sunt situate în mijlocul urbei, iar cea mai înaltă clădire era cea a poliției, cu un etaj.
De ce în Noua Zeelandă se construiesc într-o proporție covârșitoare imobile din lemn, este o întrebare la care un medic stomatolog importat din India, a dat răspunsul: „păi dacă s-ar face casele din cărămidă s-ar scufunda insula”. Povestea ne-a fost relatată de o ex doctoriță din România care la acea vreme făcea pe asistenta în cabinetul indiencei. Așadar, casele neozeelandezilor se construiesc în general din material lemnos, care se comportă bine la mișcările tectonice, întâlnite destul de des în Insula de Sud. Podeaua de scândură este aplicată pe o structură de caferi lungi. Pereții la fel, structură de lemn pe care se prind în cuie scânduri suprapuse, imitând solzii de pește, asta pe exterior. În interior, doar la unele case este prezentă izolația, între scândurile exterioare și cele aflate înlăuntru, iar pentru aspect în toate odăile e folosită hârtia tapetată cu modele sau flori. Ferestrele au numai un singur canat, deci doar un rând de geamuri. Pereții care despart camerele sunt formați din simple panouri, ceea ce crea un vădit disconfort fonic. Dacă unul din membrii casei, sau vreun musafir simțea nevoia să meargă la toaletă, trebuia să fie atent ca nu cumva să se facă remarcat la scremut.
Seara în general, toți membrii familiilor, români, englezi, neozeelandezi… se adunau pentru a lua cina și a mai povesti de una alta, iar apoi înaintea unui duș binefăcător, dacă n-a fost făcut înainte de masă, se duceau la culcare. Acoperișul, ce întregea imobilul, avea structura construită tot din „lemnușe” acoperite la rândul lor cu tablă sau țiglă. În anotimpul rece și umed, răpăitul stropilor de ploaie răsuna în toată casa, ca un ecou prelungit al vremii de afară, peisajul bacovian făcându-se simțit uneori și-n suflete.
Ritualuri, principii de viață sunt componente adânc întipărite în mintea noastră. Dacă uneori suntem depășiți de ele, ne mirăm mai ca vițelul la poarta nouă. Păi cum să existe case așezate pe patru sau șase scaune? Vă asigur că nu-i o glumă. Realitatea bate imaginația. Am privit îndeaproape minunea tocmai ca să mă conving de ceea ce văd. Explicația este foarte simplă, se pot muta mai ușor în altă locație. Asemenea transporturi erau văzute destul de frecvent pe șosele. Practic, nu? Te muți de pe o moșie pe alta cu casă cu tot, ca melcul, dar cu altă viteză. Un amic de-al nostru a locuit o scurtă perioadă de timp la marginea orașului, într-un asemenea imobil, numai că acesta era așezat pe butuci și nu pe scaune. Ca să nu se vadă din exterior parii ăia groși ce susțineau casa, erau uniți între ei cu strâmbături de scânduri bătute-n cuie.
Iarna era mai greu, că te lua dracu de frig cu tot focul în sobă și mai ales când bătea vântul și de sus și de jos și din lateral. Toți membrii familiei ocupau o singură cameră, din cele trei sau patru câte avea boacăza. Aceste construcții, dacă le pot numi așa, se aflau în zone în care se creșteau animale, păsări sau se culegeau rodul pomilor fructiferi sau al viței de vie.
Discuții cu „scântei”
La capătul nordic al Insulei de Sud, Lângă Nelson, la o fermă de mere a ajuns o prietenă de familie plantată de aceeași otreapă, agentul de emigrări Lobby Shiter, care le-a aranjat jobul. Într-un weekend am dat o fugă până la ele, ca să le ducem o mașină, întrucât se cam termina culesul, iar posibilitatea de-a ajunge mai la vale, era cea pe patru roți. Ne-a bucurat foarte mult revederea, dar ne-am întristat atunci când am văzut vânătăile lăsate de hamurile coșurilor cu mere pe care le purtau la adunat. Să te abții și să nu-ți arăți revolta? Nu cred. Trebuie să le zici neghiobilor, ceea ce ei nu vor să audă: părerea ta. Chiar dacă nu-i prea creștinește ceea ce spun, rămân la ideea că ticăloșii trebuie băgați în origine fără menajamente și spusă chestia asta chiar pe limba lor, ca să priceapă.
Mi-a rămas numele înscris cu litere de-o șchioapă la „Flinsone cars”. Am explodat pur și simplu când un contractor neozeelandez ce lucra în colaborare cu fabrica de autobuze din Ashburton, m-a înjurat fără a-i fi făcut ceva. „Cum îndrăznești piece of shit (bucată de căcat) să vorbești așa cu mine?” am strigat la el punând mâna pe-un ciocan, prima sculă ce mi-a fost la-ndemână. „Ascultă idiotule, asta îți e educația, să mă înjuri? Am mai multă școală decât tine și toată familia ta adunată la un loc țărănoiule. Aici îți crăp căpățâna” și m-am dat la el. N-a așteptat crăcea-l meu să-mi pun în aplicare amenințarea c-a tulit-o cu viteză printre fiarele împrăștiate pe jos, sub zâmbetele ironice ale angajaților săi și ale colegilor mei. Am fost chemat la „judecată” imediat după evenimentul consumat de marele boss. Am subliniat că reacția mea s-a datorat vizavi de situația creată. „Nimeni nu m-a avertizat până acum că toată echipa trebuie să părăsească autobuzul atunci când apare acest individ, ca să facă verificări (era pentru prima dată când îl vedeam) și nu cred că e stipulat undeva că are dreptul să mă-njure”. În plângerea sa nici măcar n-a pomenit de faptul că i-am răspuns cu aceiași monedă și l-am amenințat dându-mă la el, râtanul suferea pentru că l-am umilit făcându-l needucat. „Afirmația mea legată de educație, se poate verifica, iar eu sunt primul care o va demonstra”. S-a făcut liniște și-n liniște-am ieșit. Au fost corecți și ceilalți manageri participanți la întrunirea intempestivă și mi-au dat dreptate, ba mai mult, în perioada vacanței universitare, fiul meu a putut lucra și el la autobuze ca să-și mai facă un ban de buzunar, neîntrebându-l nimeni nici de CV și nici de ce știe să facă. Poate n-aș fi vorbit de acest incident dacă un conațional, Crinel G., inginer la o mare companie australiană nu mi-ar fi reamintit de incident. Nu cu foarte mult timp în urmă și sunt ceva ani de atunci, când a fost în NZ să recepționeze un lot de autobuze, câțiva dintre managerii rămași pe funcții i-au povestit despre umilința suferită de unul de-ai lor pe care subsemnatul i-a aplicat-o și culmea, culmilor, ăia împiedicați rău la limbă mi-au reținut până și numele.
Datorită faptului că la această fabrică funcțiile de conducere erau deținute de persoane calificate la locul de muncă, fără o pregătire tehnică sustenabilă, modul lor de operare lăsa mult de dorit, iar rezultatele uneori erau catastrofale. Un autobuz era să cadă de pe caprele pe care stătea după instalarea motorului și a cutiei de viteze. Centrul de greutate se modificase. A trebuit să bat la ușa șefului cel mare ca să intervină, întrucât managerul de sector, paralel cu tehnica și el, nu înțelegea pericolul iminent. Apoi dacă n-ați auzit de un autobuz secționat pe din două atunci când era aproape gata de „lansare”, vă spun eu acum. În lungime depășea standardul impus și atunci taie-l frate cu flexul și scurtează-l de la mijloc, că asta-i soluția.
Curiozități ce te lasă cu gura căscată
Este cunoscut în lume faptul că Noua Zeelandă este o țară „înțesată de curiozități”, uneori greu de digerat pentru cei veniți din alte culturi. Știm cu toții că simbolul este cel ce redă în mod convențional o idee, o ființă, un obiect. Transmis grafic, gândul mă trimite imediat la reprezentări cu relevante conotații: sculpturi, efigii… Întorcându-mă în timp pentru o clipă, parcă văd imagini cu cavaleri înveliți în armuri strălucitoare, cu platoșe și scuturi „zămislite” cu lei, vulturi, balauri, spade-ncrucișate… Toate acestea zugrăvite distinct, se doreau a fi embleme ce simbolizau forța, curajul și asta cu sute sau mii de ani în urmă. Și atunci revin la Noua Zeelandă și mă întreb (nu numai eu), oare de ce neozeelandezii se exaltă în fața unui simbol ca pasărea kiwi, care după ce că-i chioară, n-are nici aripi să zboare și mai trăiește și sub pământ ca o cârtiță. Care-i sensul să te autodefinești cu mândrie kiwan luându-ți numele după o arătare de mărimea unui pui de găină acoperit cu pene sau blană, și cu un cioc lung în care se află un nas? Și dacă pasărea asta și-ar fi avut originile în Noua Zeelandă parcă tot ar mai fi fost ceva, dar ornitologii în studiile lor spun că se trage din Australia. Ce-ați zice de brusturii cu care-și acopereau vechii insulari vulnerabilitățile, erau sigur ferigi? Și aceste plante au devenit emblemă națională. Și atunci mă întreb din nou, care sunt criteriile care stau la baza alegerii unui simbol. Thailandezii se închină cu evlavie la penisuri, invocând spiritul fertilității, Chao Mae Tubtim și totuși nu s-au gândit să promoveze falusul ca emblemă pe stindardul regal, tot cu tigrul o dau înainte. Mulți dintre noi nu se asociază ideii, că întreaga lume e saturată de un lux ieșit din comun și de o indolență nedisimulată. Face-ți bine și priviți-i pe unii dintre parlamentarii noștri, niște alea blege în comparație cu răzbelitele dârze de același rang politic, din țările membre UE. Dar asta e, ne răcorim cu puțină apă și trece, dând de altă curiozitate neozeelandeză.
Dacă vrei să te bărbierești, sau pur și simplu dacă vrei să te speli pe mâini, ce faci? Dai cu apă veți zice. Dar cum? În marea majoritate a caselor, la chiuvete și la căzile de baie sunt două robinete ce nu mixează apa, sunt total separate: unul de apă caldă și altul de apă rece, fiecare robinet cu țeghea lui. Dacă ai nevoie de apă călduță la chiuvetă spre exemplu, poți alege între două variante: sau îți plimbi căușul mâinilor cu viteză de la un robinet la altul, sau pui dopul la ceea ce numim lavoar și dai drumul la apă rece sau fierbinte, sau la amândouă deodată și testezi cu vârful degetelor amestecul, dar atent să nu te opărești. Dacă ai potrivit apa cum ai dorit începi să te speli, dacă nu, mai exersezi.
Pentru că a trebuit să schimb o garnitură la un robinet, am mers la un magazin specializat și am cumpărat-o. Spre surprinderea mea am văzut că se mai comercializau asemenea robinete. Contrariat de ceea ce văd l-am întrebat pe vânzător, care probabil era și apropritarul, un burtos trecut bine de anii tinereții, cu sprâncene groase, cu fața roată de cașcaval acoperită de favoriți stufoși. O mustață răsturnată la deal și o pleașcă veche pe cap de-i zice pălărie, îi întregeau figura. „De ce mai comercializezi asemenea robinete, nu-s practice deloc”. M-a privit cu-n aer superior și mi-a răspuns: „he, he, nouă ne plac lucrurile clare, he, he, he, rece la rece și cald la cald”, he, he, he. I-am mulțumit pentru că m-a scos din ceață și m-am reîntors acasă cu garnitura și cu behăitul lui în urechi, „he, he, he”.
*
În orice țară civilizată, se presupune că nu există discriminare, dar în realitate în NZ se manifestă chiar la vedeală, când e vorba de străini. Un exemplu a fost încercarea mea de a lucra la un post de radio. Am considerat la acel moment că aveam atuurile necesare, școală pe profil plus experiență în domeniu, ca să acced la o poziție de reporter/redactor. Răspunsul solicitării mele, „unsuccessful” fără vreo motivație anume, a venit incredibil de repede, după trei luni de la depunerea scrisorii de intenție, de parca-r fi făcut înconjurul lumii cu trotineta.
Dorința de a aplica pentru un asemenea job a fost determinată și de faptul că am auzit tot pe un post de radio, într-o emisiune de „entertainment”, un redactor bâlbâit. Acum chiar hâcuri în vorbire n-am și nici ecouri de silabe nu-mi sună pe la urechi. O asemenea trăsnaie nu mi-am imaginat și m-a bufnit râsul. Nu numai eu mă distram, presupun că se veseleau toți cei care audiau postul și apoi sunau în draci la telefonul deschis divertismentului. Discuțiile erau de o banalitate dezarmantă, vreme, băutură, mâncare…. De fapt ascultătorii doreau să-l facă pe bâlbâit să vorbească mai mult, căci de vreo informație nici vorbă.
Oricum, subiectul „presă” îl voi relua pentru că e foarte interesant și sunt multe de spus.
Și pentru că tot am vorbit de curiozități, trebuie neapărat să readuc pe tapet modul în care funcționa un sistem de încălzire în anotimpul rece și umed. În locuințe sau birouri se foloseau în general radiatoarele sau caloriferele pe ulei. Cei cu dare de mână utilizau încălzirea în podea, altă viață, dar nu aceleași surse de ridicat temperatura erau folosite în hale sau încăperi de mari dimensiuni. Toate acestea se încălzeau cu un fel de suflante ce „scuipau foc pe gură”. Imaginați-vă că printr-o țeavă aproape de grosimea unui om, ieșea foc de culoare albăstruie cu presiune. Nu te puteai apropia de sursă la mai mult de câțiva metri. La fabrica de șosete unde lucra soția mea, țevile erau prinse de tavan cu gura de evacuare în jos. Toată căldura venea de sus, efectul fiind cel scontat: dacă nu-ți ardea părul îți cocea creierii, iar picioarele tot reci rămâneau.
Nu știu cât de mult s-a încălzit actorul american Anthony Hopkins în Invercargill, oraș neozeelandez aflat în extremitatea de jos din Insula de Sud. Acolo s-au turnat secvențe din filmul „The World*s Fastest Indian”, în 2005, unde actorul menționat a interpretat rolul principal. A constituit un mare eveniment prezența sa, încât n-a scăpat fără interviuri. Întrebat de reporterul unei televiziuni „Cum te simțit în Noua Zeelandă” actorul a răspuns cu empatie: „Acum înțeleg cum se trăia în anii *30, *40, (1930, 1940) dar… mâncarea e foarte bună”. Le-a pierit nervul zâmbirii la toți după un asemenea comentariu. Nimic de zis referitor la mâncare, e foarte bună dacă o faci cum trebuie, mai ales că în NZ marea majoritate a alimentelor sunt nealterate chimic.
Invitație la un festin maor
Prin Tifanny, o neozeelandeză cu care ne-am împrietenit, am fost invitați și eu și soția mea la un prânz oferit de o familie de maori. Lume pestriță, veselă primitoare. Ineditul a constat în gătitul mâncării tradiționale, hangi. Am văzut doar când produsul finit a fost scos din pământ, încă mai aburea. Gazda a înlăturat țărâna de deasupra gropii, iar apoi o tablă ce avea rol de capac. În interior se afla un coș metalic ce conținea un pachet învelit în tifon ce arăta a mumie egipteană. Coșul era așezat pe niște pietre de culoare alb-gălbuie, fierbinți încă de la focul și jarul cu care au fost încălzite; ulterior am aflat că sunt roci vulcanice, moștenire de familie, pietre ce rezistă la temperaturi foarte ridicate. Carnea de porc, vită, oaie și pui, plus cartofi și frunze de tot felul au stat câteva ceasuri bune în groapa sobă. Sincer să fiu, nu m-am așteptat la atâta frăgezime și gust, având în vedere și teoria gastronomică cu care mi-a împuiat capul jumătatea, cum că fiecare produs alimentar de carne își are un anumit timp de coacere. Așa o fii, că de contrazis nu prea am „corajul” să o fac, ca nu cumva să-i vină vreo idee creață, c-am pus-o.
Masa a fost servită simplu, fără „haka” și oferită de gazde cu mult drag, fapt ce ne-a creat o zi de-a dreptul magnifică. Tot atunci am văzut și atelierul de lucru al celui care ne-a invitat, cu sculpturi în lemn combinat cu jad, tot tradiție maoră. Artistul, pentru că ceea ce făcea artă se numea, le executa pentru propriile-i expoziții și chiar comercializare. Am încercat să cumpăr și eu o piesă de dimensiuni reduse, dar am renunțat imediat când mi-a spus prețul: peste valoarea unui bilet de avion pentru România, care costă ceva parale.
Gânduri aplicate, învățăcei impostori
„Banii nu aduc fericirea, dar o consolidează” sunt vorbe ce reprezintă pentru marea majoritate un țel în viață, adică un „target”, mai pe limba noastră. În urma unei discuții telefonice cu o prietenă brașoveancă aflată în Auckland, soția mi-a spus că o tentează se perfecționeze în arta înfrumusețării, un nou trend în NZ, mai bine remunerat și cu posibilități de afirmare în branșa industriei cosmetice. Pentru a face acest pas trebuia să ne mutăm în Insula de Nord, unde era și Școala de „Beauty therapy”. Am discutat în familie problema oportunității și a schimbării de domiciliu. Am întors-o pe toate fețele și am ajuns la concluzia că n-aveam nimic de pierdut, așa că am mers și pe principiul, oraș mai mare, oportunități mai multe. Era pe la sfârșitul lunii decembrie a anului 2003. Sărbătorisem Crăciunul în pantaloni scurți colindați de amicii din Ashburton. Puțin mai târziu jumătatea a trecut un test-interviu de intrare în școală, tot prin telefon și în câteva zile și-a luat zborul, urmând să locuiască chiar la Daniela, cea cu care vorbise înainte, până va găsi ceva de-nchiriat. Am rămas acasă cu fiul meu ca să împachetăm lucrurile necesare pentru prezumtiva locuință din Auckland și am tocmit o firmă de transport pentru ele. I-am vândut mașina soției și am hotărât ca noi doi să parcurgem distanța până la noua destinație cu Nissan-urile noastre. Ne-am luat rămas bun de la prieteni rămânând cu nostalgia celor doi ani petrecuți în Insula de Sud, cu împliniri mai puține și dezamăgiri mai multe. Am crezut că fiul meu va fi ceva mai afectat de această mutare dar m-am înșelat. Legase totuși câteva prietenii în facultate.
Era intrigat ca și mine de ignoranța unor cadre universitare, cu specializare țările Est Europene, ceea ce presupunea cunoașterea laturii istorico-geografică cel puțin, dacă nu și cea socio-economică a statelor respective. La un asemenea nivel educațional, să confunzi Bulgaria cu România și apoi Bucureștiul cu Budapesta e din cale afară. Mă bătea gândul să văd cu ochii mei cine-s noii descoperitori ai geografiei lumii, dar m-a oprit motoul: „Cu prostul care n-are școală te lupți un pic și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală”. Vedeți, vanitatea și prostia ridicate la rang de virtute ne omoară sufletele. Or fi și carențe legate în educație, fie ea și universitară, dar nici chiar așa. Dacă ai în tine genă de cretin, așa mori, poți încerca toate leacurile pământului că tot degeaba.
După cum spuneam, înainte de a ne îndrepta iar spre necunoscut am cuantificat și acel procent de risc ce intră-n binomul lui Newton privind probabilitatea reușitei, probabilitate luată-n calcul pentru un alt început, dar cu ceva „experiență” neozeelandeză acumulată. Aveam și rezerve financiare, bani tampon, la care să putem apela fără a ne îndatora băncilor în caz de nevoie. Încrezători în propriile noastre puteri și cu ajutorul Bunului Dumnezeu, speram să ne descurcăm mai bine schimbând paralelele geografice. Soția mea închiriase după câteva zile de stat în Auckland la prietenii noștri soț-soție Ovidiu și Daniela, un apartament pe aceiași stradă cu nume de rezonanță lingvistică, „Strong”.
Călătoria spre Insula de Nord
Toate socotelile în Ashburton erau încheiate așa că într-o dimineață de vară, la începutul lunii ianuarie (ne aflam în emisfera sudică), când soarele de abia mijise la orizont iar bobițe de roua stăteau aninate ca niște picuri pe florile și iarba din fața noastră, am privit cu strângere de inimă locul încărcat de atâtea amintiri, din care-mi depăn acum povestea. Am mai dat o tură-n jurul casei în care ne-am dus traiul, am tras aer adânc în piept și… „Gata de zbor fiule”? „Gata”! „Doamne ajută”! Ne-am făcut câte o cruce, ne-am suit în mașini și pe aici ți-e calea. Aveam de parcurs un drum destul de lung, care urmărea coasta de Est a Insulei de Sud. Imaginile sădite bine în memorie se derulau rapid: ferme protejate de garduri vii, dealuri înălbite de mulțimea oilor, case răsfirate așezate pe scaune sau butuci… Prima oprire am avut-o în Christchurch unde pentru o clipă am respirat parfumul florilor. Eram de abia la începutul periplului nostru și mai aveam ceva de condus până-n Picton. Din acest orășel trebuia să ne îmbarcam pe „ferry” pentru a traversa Strâmtoarea Cook ce despărțea cele două insulele mari, cam 100 km. Am șofat tot pe coasta de Est, având în dreapta noastră oceanul ce se-ntrupa cu cerul la orizont. Valurile se spărgeau în spumă albă la atingerea malului mai mult stâncos decât nisipos. În doi ani de zile de locuit în Insula de Sud am intrat o singură dată în apă și doar până la genunchi, vară fiind. Era sloi și n-aș fi cutezat nici în ruptul capului să aduc injurii anvelopelor și prelungirii utile corpului meu.
Serpentine cu verdeață pe deoparte, apă și iar apă pe cealaltă parte, sunt cadre din peisajul străbătut cu scurte opriri pentru o cafea și-o țigară, năravuri moștenite de când eram Acasă. Am parcurs cam 450Km până în Picton. Era spre asfințit când am poposit pe chei. Ne-am luat biletele pentru bac cu destinația Wellington. Nu mă prea încânta ideea plutitului pe ocean, dar n-aveam de ales. În așteptarea semnalului de plecare am ațipit și-am ținut-o într-o picoteală continuă vreo patru ceasuri. Larma de pe punte și de pe mal m-a trezit și pe mine și pe Caius al meu. Luminile orașului se unduiau în valurile ce clipoceau la țărm.
Am hotărât de comun acord că cel mai bun lucru e să poposim undeva, pentru a ne continua odihna, era miezul nopții. Ne-am suit în mașini, dar n-am plecat bine că ne-am și oprit, într-o benzinărie, închisă din păcate. Am zis că e „spot on”, alimentăm dimineața și ne vedeam apoi de drum. Ne-am întins oasele printre bagajele ticsite cu bulendre și tot felul de lucruri necesare traiului de-nceput, numai că n-a fost să fie chiar odină. Am fost treziți de un echipaj de poliție când dormeam mai bine, care după ce a aflat despre călătoria noastră, ne-a urat somn ușor și ne-a lăsat în pace. Pe la cinci dimineața a-nceput vânzoleala, așa că ne-am scuturat din amorțeală și hai iarăși pe cai. Aveam de parcurs încă 650 de Km, ceea ce însemna destul de mult dar și puțin, având în vedere vremea frumoasă și starea excelentă a drumurilor. Am trecut prin Wellington ca trenul prin gară la Fofeldea. Oraș de oraș, Wellingtonul, nu Fofeldea, cu bulevarde largi despărțite de scuare, cu lume multă și clădiri înalte. Nu prea aveam timp de admirat așa că am lăsat în urmă capitala Noii Zeelande și am străbătut platoul vulcanic cu Mt. Ruapehu de 2797m, tăiat de serpentine ce se strecurau alene printre văi și dealuri contrastant de golașe în comparație cu suratele din Insula de Sud. În cele câteva halte pe care le-am făcut, discutam cam despre ceea ce ni s-a părut a fi mai interesant pe drum, deși mă conversam cu fiul meu și la telefonul mobil chiar în timp ce conduceam, nu era nebunia care e acum și nici amenzi nu se dădeau. Ardeam de nerăbdare să ajungem în Auckland. Spre seară visul s-a împlinit. O încrengătură de șosele largi se deschidea în fața noastră, cu mașini grămadă, cu case înghesuite între ele, cu blocuri de sticlă, o imagine total diferită față de orășelul în care am locuit aproape doi ani și chiar față de Christchurch. Am ratat din cauza vitezei ieșirea de pe autostradă, loc de întâlnire cu Ovidiu și soția mea veniți să ne întâmpine, dar am reparat greșeala folosind următorul „Exit”, iar apoi împreună, am pornit plini de speranță spre cartierul în care urma să locuim, Remuera.
Bucurie mare. Ne-am sărbătorit alături de amicii noștri, ciocnind câte un pahar de șampanie, în speranța unor zile mai bune. Am mâncat și am povestit de toate cele, planurile de viitor fiind dezbătute pe larg. Soția mea nu mai continua să-și dezmierde odorul, adică pe fiul nostru care în foarte scurt timp urma să împlinească 23 de ani. A fost îngrijorată pentru el deși am vorbit între noi mereu la telefon. După câteva ceasuri petrecute împreună, le-am mulțumit gazdelor noastre, Ovidiu și Daniela pentru ospitalitate și ne-am îndreptat spre locuința noastră, situată pe aceeași stradă, cam la vreo 200 de metri distanță. Blocul cu un singur etaj, avea o curte destul de mare în care puteam să parcăm mașinile. Clădirea conținea opt apartamente. Locuința noastră se afla la parter și era compusă ca toate celelalte, din sufragerie, bucătărie, două dormitoare mici și dependințe. Primul lucru pe care l-am făcut după ce-am ajuns, a fost să ne eliberăm mașinile de bagaje, iar apoi să ne deratizăm. După dușul care ne-a înviorat, am mai stat puțin de vorbă pentru ca apoi să cădem răpuși de oboseală pe saltele gonflabile, visând la mobilierului ce urma să sosească din Insula de Sud.
(va urma)
———————-
Marius GHINESCU
Perth, Australia
2021(2022)
