Tâmplar și vopsitor alături de „tangalica”
Prin mutarea noastră în Insula de Nord a Noii Zeelande am sperat în a găsi un job, oricare ar fi fost el, numai job să fie. Fiul meu a început facultatea „Sport, Helth and Nutrition” (Sport, Sănătate și Nutriție) iar soția mea cursurile de „beauty therapy”. Pentru a se putea deplasa fără a fi condiționată de folosirea mijloacelor de transport în comun, a trebuit să mai cumpărăm o mașină, mai ales că în Auckland trebuia să parcurgă 50-60 Km zilnic. Eu am găsit destul de repede o slujbă, tâmplar-vopsitor-zugrav, la un evreu de origine română, care din păcate nu ne vorbea limba. Așadar pot spune că într-un fel am început cu dreptul, n-am stat prea mult pe tușă. În atelier lucram doar eu și doi indieni, patronul se ocupa doar de comenzi. Primele job-uri pe care le-am efectuat au constat în recondiționare de mobilier, iar apoi chiar în execuția de piese noi din aceeași gamă. Cu parpanghelii ăștia nu schimbam prea multe vorbe în decursul unei zile, boscorodeau tot timpul pe limba lor și dădeau impresia că se ceartă mereu. Lungeau pauzele cât puteau și parcă se hrăneau numai cu lene. La un moment dat am primit o lucrare de zugrăvit-vopsit a două încăperi, sală de consiliu și secretariat din incinta unei universități din Auckland. M-am bucurat că lucram singur dar îmi venea în același timp și să-mi plâng de milă uitându-mă-n trecut. Am dat cu rolul, am refăcut și pictat apoi niște brâuri florale aflate pe pereți și tavane și am recondiționat două șeminee îmbrăcate pe exterior în lemn de mahon. Nu am fost presat de timp tocmai pentru ca execuția să aibă acuratețea cerută. Rezultatul a fost pe măsura așteptării patronului care a fotografiat tot, în ideea de a prezenta un album potențialilor clienți. Când l-am abordat pentru o mărire de salar, a-nceput să dea din colț în colț, așa că am început să mă gândesc la o schimbare de locație.
De la mucegai și ciupercuțe la casa ciolovecului
Timpul se scurgea pe nesimțite, dimineața la slujbă cu cei doi tangalica, apoi acasă la aranjat mobila în apartamentul nostru care a sosit din Insula de Sud. Spațiul închiriat era sufocat de tot ceea ce adusesem. Dormitoarele ajunseseră un fel de camere depozit, fiecare centimetru pătrat era utilizat la maxim. Nu puteam deschide nici măcar ușile dulapurilor tixite și ele cu țoale mai acătării și pantofi. Tot ce purtam era așezat pe scaune sau agățat de câte ceva, incluzând aici și uniforma de școlăriță a nevestei precum și salopeta mea de savant. Nu era o problemă cum să ne îmbrăcăm, pentru că nu eram invitați la sindrofii date de nici un prinț „rătăcit” și apoi reașezat în aceste locuri de mama regină. Ajungea să tragem pe noi niște blugi, să încălțăm o „păreche de adidașii de Drăgășani” și să luăm o geacă. Pentru că stăteam cum stăteam, iar afară umezeala ridicată plus ploaia care nu se mai termina, ne creau o acută stare de anxietate, ce nu oblitera depresia.
În fiecare săptămână ne întâlneam la Ovidiu și Daniela, era mai confortabil, aveau o terasă unde jucam șah sau table, sau povesteam pur și simplu, timp în care soațele repetau structurile musculare și osoase pentru cursuri. A trecut aproape jumătate de an obsedați de ideea mutării într-o altă locuință. Dacă e să mai vorbesc și de faptul că nu prea aveam unde să ne primim musafirii, puțini câți erau, asta spune și mai mult. Preferam să nu schimbăm cartierul, relativ elegant și situat aproape de centrul metropolei. Norocul nostru a fost că după aproape două săptămâni am aflat de o locuință tot pe aceeași stradă, dar când am văzut ce-au lăsat în urmă foștii chiriași am rămas fără grai: mochetă ruptă în sufragerie, pereții murdari, bucătărie cu chiuvetă înfundată și o sobă de gătit așa de zângălită, că nu putea fi curățată nici cu șpaclu și nici cu toți solvenții din lume. Nici n-a comentat proprietarul la propunerea pe care i-am făcut-o: am convenit că vom renova noi casa cu condiția ca el să cumpere, soba, mocheta, chiuveta, vopselele și sculele pentru zugrăvit și să ne scutească de plata chirie pe două luni, chirie care pe săptămână depășea 250 de dolari. Am muncit pe brânci luându-mi liber de la serviciu și-n trei săptămâni am terminat cu interiorul. Exteriorul l-am pecetluit într-un weekend folosind un pistol de vopsit cu aer comprimat. Întrucât a mai fost necesară puțină vopsea pentru corecturi, am purces însoțit de fiul meu la un magazin, unde evident vorbeam românește între noi. Am fost abordați de doi conaționali clujeni, cu care am devenit între timp prieteni și am rămas prieteni buni până-n ziua de azi. Prin ei cercul nostru s-a lărgit apoi în progresie geometrică, începând realmente să ne simțim mai puțin stingheri la capăt de lume.
Totul strălucea acum în casa cu patru dormitoare, sufragerie etc. Ne-am apucat de transportat lucrurile având baftă și de un timp fără ploaie, o raritate în Insula de Nord. Am dus o parte din mobilă, iar când am ajuns la dulapurile cu haine, ce urmau a fi și ele transbordate din apartamentul pe care-l eliberam, era să dăm în bâlbâială: parte din mocheta pe care au fost așezate piese de mobilier, unele peste altele, era înțesată cu vreo zece ciupercuțe de culoare maronie. Când am redeschis dulapurile, după aproape șase luni de când au fost ferecate, situația a fost și mai cumplită. Tot ce era din piele, haine, pantofi, poșete erau acoperite de mucegai. Nevastă-mea dădea să plângă atunci când a constatat că toate astea trebuiau aruncate la gunoi. Umezeala mare din apartament a generat stricăciunile, nemaipunând la socoteală și pericolul legat de sănătate. Nu prea aveam idee atunci la ce se foloseau dezumidificatoarele, deși ar fi trebuit să realizez prin doar simpla observație, cât de des Rodica mea ștergea pe interior geamurile și pereții pe care se prelungeau zilnic picăturile de apă. În sfârșit, mutați în noua locuință ni se mai luminase sufletul. Pe lângă încăperile ce defineau interiorul, mai era o cameră parcă ruptă din ansamblu, situată aproape de holul de intrare. Ea corespundea perfect ideii lansată de soție, de a crea un cabinet dotat pentru terapie de estetică facială, primordială în concept.
Hâța, hâța cu camionul
Ovidiu și Daniela au fost prietenii, de fapt singurii din acea perioadă, cu care am și inaugurat noul spațiu. Mă obseda ideea, cum de Ovidiu fost medic chirurg în România, se complăcea să facă pe camionagiul în Auckland, ba mai mult, când se instala pe undeva vreo scenă pentru nu știu ce festival de muzică sau circ, hop și el la făcut mușchi împingând la schele. Dar asta în weekenduri, că-n rest, după ce transporta carnea de porc sau vită, tranșată-n abatoare, o descărca tot el, cărând-o cu spatele în depozite. Îmi spunea că se simte extraordinar, că se săturase de protocoale medicale, de hârțogărie și responsabilități, iar pentru el traiul în NZ însemna viață. Prin munca fizică se deconecta, spunea el. Era un fel de auto-terapie bazată involuntar pe efort. Cred că așa-și proteja neuronii rămași intacți, căci pe cei emigrați în rețeaua de damblageală nu-i mai pun la socoteală. Acum râdem amândoi, dar atunci…, se bâțâia la volan când conducea de parcă dădea la vâsle, îți venea să sari din mașină și să te duci cât mai repede la un sacerdot ca să te spovedești presimțind că aia cu coasa-i pe aproape. Și ca o mică paranteză, în 2006, după ce a obținut cetățenia neozeelandeză, prietenul meu a scăpat subit de pasiunea covrigului și a fitness-ului pe schele. Carevasăzică sinapsele hibașe s-au reînnodat, iar el și-a reluat activitatea de medic într-un spital londonez.
Diplome de ras călcâie, tăiat copite și frământat
Nu peste mult timp după ce ne-am mutat, consoarta-mi a încheiat cursurile. Înarmată cu o grămadă de patalamale neozeelandeze, suedeze și englezești, una mai prețioasă decât alta, putea bate la ușa oricărui salon select din Auckland. Avea calificarea necesară în domeniul terapiei de înfrumusețare, incluse fiind tratamentele faciale cu măști din produse cosmetice pentru diferite tipuri de piele, epilări electrice, manichiură, pedichiură, masaje… Nu mai lipsea nimic ca să devină milionară. Din păcate n-a avut norocul să ajungă unde ar fi dorit (nici n-avea cum purtând numele Ghinescu) și așa a rămas să lucreze tot în locul unde a și făcut practică. Salonul nu era mare și se afla situat într-un centru comercial dispus chiar în cartierul în care locuiam, programul de lucru fiind cam același cu al magazinelor, cu sâmbete și duminici incluse. Salariul era jenant de mic, dar nu ne-am descurajat pentru că am mai trecut prin experiențe pecuniare dificile și atunci ne spuneam că „tot ce nu te omoară te întărește”. După primele luni am început să-mi cam pierd cumpătul, în sensul că ne vedeam în timpul săptămânii doar ca musafiri și ne întâlneam seara și la fel și-n în weekenduri. Bani puțini și muncă multă, fără nici un fel de satisfacție profesională. Dacă o clientă dorea un tratament facial, o prelua patroana, dacă o alta voia să fie pensată și retușată la moacă, o lua asociata, așa că nevastă-mea împreună cu o japoneză, angajată și ea, activau doar la părțile inferioare ale corpului muierilor ce doreau să arate cât de cât umane.
Mi-au plăcut întotdeauna femeile, care se respectă pe sine, aranjate și cochete. Din păcate în NZ erau puține femei frumoase printre autohtone și nu exista grad de comparație între românce și supraponderalele kiwiote. Parcă era un făcut, toate gușatele de o tonă ajungeau tot la soția mea, care trebuia să susțină pe rând câte un picior, ca cel de vacă furajată, pentru o pedichiură completă, adică, de a-l curăța de bătături și de pielea crăpată de pe călcâi, de tăiatul unghiilor, un fel de copite mai exact, cu un clește țapăn, ca ăla de tăiat sârmă groasă și apoi spoitul cu ojă. Susținerea pentru pedichiură a caltaboșului numit în NZ picior, era marea problemă. Cu toate modelele de suport aferente, tot trebuia să ridice cel puțin două treimi din greutatea-i propriului corp și asta aproape zi de zi. Nici cu epilările nu era ușor la femeile dolofane care solicitau model bikini, adică smulgerea floacelor până lângă „păsărică”, ca să nu-i zic vultur. În acea zonă, am înțeles, pielea e mai subțire și strepurile care luau ceara cu fuior cu tot trebuiau manipulate cu o tehnică aparte, pentru a nu produce leziuni cutanate. Masajele erau extrem de obositoare și cu pierdere mare de energie, pentru că era mult, mult de frământat. Este inimaginabilă diferența dintre o româncă cu ceva kile în plus și o neozeelandeză subnutrită: tot la kiwană se înclină mai mult talgerul cântarului.
Cam după vreo două luni de activitate, soția a primit de la patroanele ei o invitație, ca împreună cu subsemnatul, să participăm la un dineu, într-un restaurant chinezesc. Am stat la o masă rotundă, gen ruletă, cu o parte fixă pe care erau puse farfuriile și tacâmurile și o parte mobilă de dimensiune mai mică decât partea fixă, pe care erau așezate tot felul de platouri cu specific chinezesc, ce se înlocuiau de chelneri la intervale de timp cu altele drăcovenii. Nici acum nu știu ce-am mâncat și ce ingrediente am îngurgitat, bașca nedumerirea mea privind toate sculele de spart, tăiat și dezghiocat pe care le-am utilizat tot întrebând. Din cele zece persoane prezente numai eu și soția nu eram asiatici, așa că ne-am amuzat într-un fel și cu „dăngănitul-ciripit” al graiului. A fost interesant și ne-am simțit excelent împotriva neîndemânării mele în a folosi tachi-muri-le. După această experiență, de ce să nu recunosc, plăcută de altfel, într-una din zilele următoare, soția mea a considerat oportun să le abordeze pe cele ce conduceau destinele salonului în vederea unei măriri de salariu. Argumentele care stăteau la baza solicitării constau în, retribuția extrem de mică vizavi de eficientă și acuratețe, programul de lucru lărgit cu șapte din șapte zile pe poziție și nu în ultimul rând de calificare. Și pentru că răspunsul, predictibil de altfel, a fost negativ, am demarat ceea ce ne-am propus mai demult, înființarea unui salon de cosmetică în casa în care locuiam. Am relevat anterior despre camera poziționată aproape de intrare, pe care am desemnat-o teoretic acestui scop. Doream să investim un minimum necesar pentru dotare. În sondarea pieței, am ajuns la o companie care deservea cu produse cosmetice, mobilier și aparatură saloanele de profil. Aici a dat norocul peste soția mea căreia i s-a oferit imediat o poziție de lucru mult mai bine plătită decât cea pe care o presta, poziție privind relația cu vechii și noii potențiali clienți. A terminat rapid cu satisfacția de a fi halterofil pedichiuristă, ba mai mult, avea și ocazia de a cumpăra pentru ea toate accesoriile necesare cabinetul său la un preț mult mai mic, datorită discount-ului oferit angajaților de firmă. Astfel a cumpărat un pat de masaj și o întreagă gamă de aparatură nouă. I-am dat un nume cabinetului, am făcut niște fluturași pe care i-am împrăștiat prin cartier în cutiile de poștă. Prea mare brânză n-am făcut. Trei clienți trecuți bine de vârsta tinereții veneau odată pe săptămână și adormeau pe masa de masaj, nu era ceea ce-a visat.
I-am blestemat tot neamul
A schimba des locul de muncă în Noua Zeelandă sau Australia nu înseamnă că cel ce o face e privit ca o persoană lipsită de seriozitate așa cum era la noi odată; acolo unde începi lucrul, acolo mori. Din contră, se consideră că activând în mai multe firme capeți mai multă experiență, ceea ce în mare parte e adevărat și apreciat chiar de angajator. Așadar mi-am luat la revedere de la evreul cu mamă bucureșteancă, un om deosebit, cu care m-am înțeles excelent, numai la bani nu, din păcate. În urma unui interviu m-am mutat la un constructor de bărci care plătea neașteptat de bine, se lucra și cu fibră de sticlă. Mi-am zis, ce om de treabă-i scoțianul ăsta, pentru ca apoi să-l înjur și să-i blestem tot neamul. Am adunat și sortat la început tot felul de materiale din atelierul său, cam o săptămână, pentru ca apoi să le mutăm în altă locație, la câteva sute de metri depărtare. Am dus cu brațele împreună cu alți holoangări, mașini grele, de mi s-au lungit prețioasele fudulii până la genunchi: freze, circulare, toate părțile componente ale unei macarale suspendate, un mini yacht, vreo două bărci, scule… Eram rupt de oboseală. În trei săptămâni totul era aranjat la noul atelier și eram fericiți toți c-am scăpat de corvoadă. Dimineața, l-a început de săptămână, când așteptam să ne luăm în primire noile sarcini de servici, patronul a făcut un scurt comunicat prin care ni se aducea la cunoștință că toți cărăușii ne-am încheiat definitiv activitatea. Am înmărmurit pentru o clipă. Ceea ce m-a frapat imediat este că nu toți dintre cei concediați s-au arătat surprinși, ba mai mult, vreo trei patru persoane care au apărut în ultima zi de lucru, nu făceau parte din lista celor puși pe liber. Ăștia erau de fapt adevărații angajați ai firmei. N-a fost greu de descâlcit ițele, scoțianul ne-a folosit doar ca să-i transportăm lucrurile dintr-un loc în altul. Și-a făcut socoteala dinainte: dacă ar fi folosit o firmă pentru a realoca tot ceea ce-am mutat noi, l-ar fi costat înzecit. Din punct de vedere legal nu a încălcat nici o lege în ceea ce ne privea, pentru că nimeni n-a avut un contract semnat. Nu mi-a dat nimic de bănuit privind intențiile sale atunci când am stat de vorbă cu el la interviu și nu mi-a înmânat nici o hârtie în care să fie stipulate obligații și drepturi contractuale. Atunci mi-a spus că o să perfectăm totul mai târziu, invocând faptul că nevastă-sa care era și contabilul firmei, nu se află în țară, ea apărând doar în ziua în care am fost puși pe liber. Nu m-a lăsat inima să nu-i spun, că-i un măgar și l-am gratulat cu tot năduful lăsând asistența cu gura căscată. În drumul spre casă mă tot întrebam, cum am putut fi atât de credul. Faptul era consumat, ce puteam să mai fac? „Nimic”, îmi răspundeam, doar „învățătură de minte pentru viitor”
Intuiții, felicitări cu îmbrățișări, mumie recuzată și masă cu paranghelie
N-a trecut o săptămână și iată-mă înrolat la „Sensation Yacht” tot în domeniul ambarcațiunilor. De astă dată vorbesc despre o companie cu peste 150 de oameni. Participam la executarea din fibră de sticlă a celui mai mare iaht din lume cu o lungime de peste 70 de metri. Proiectul aparținea unei firme canadiene iar beneficiarul era un multimilionar rus. Echipa de 30 de oameni din care făceam parte era condusă de un englez pe nume Gerry, cam de 45 de ani cu o statură medie, nici gras dar nici slab, dar total atipic nației sale, adică simpatic, jovial și fără urechi clăpăuge. Era secondat de un neozeelandez la vreo 60 de ani, parcă strâns cu ușa de uscățiv ce era. Părul rar, în șuvițe, ajungea până la o frunte parcă strânsă-n menghină sub care se găseau doi ochi ceacâri. Nasul ascuțit și coroiat precum ciocul de papagal stătea plantat deasupra unei guri delimitată de două linii subțiri cu intenția de buze, care din când în când dezveleau niște dinți de mârțoagă. Această mumie dezambalată de cârpe era înnobilat ca „project manager”, funcție acordată pentru activitatea îndelungată în companie. Ca peste tot în lume, nu se poate să nu întâlnești printre șefi și câte un prost cu diplomă de prost, care ține cu orice preț să se facă remarcat prin atitudini coercitiv-administrative.
Cunoștințele scheletronului, am observat în foarte scurt timp, se reduceau doar la a întinde cu rolul, hâța-hâța, o soluție ce transforma pânza de fibră impregnată, într-un material asemănător sticlei. Stătea cu ceasu-n mână și cronometra până și timpul în care mergeai la toaletă să te exprimi hidraulic sau să stai pe tron pentru nevoi mai mari. La întoarcere te aștepta și-ți făcea morală că te-ai scremut prea mult, iar compania nu plătește timpii de golire a mațului gros. Sigur nu avea habar de meditația unui înțelept care spunea că „materia corporală se afirmă în bășină și-n rut”, rut-ul numai dacă-i vorba de activitate sexuală.
Echipa din care făceam parte construia efectiv yachtul, adică executa structura de lemn ce urma a fi acoperită cu plăci perforate de polistiren de opt cm grosime. Acestea erau îmbrăcate cu 5-8 straturi de țesătură din fibră de sticlă care apoi prin infuzie cu o soluție specială, aducea după 24 de ore de uscare întregul ansamblu, la forma de „turnare”, aproape impenetrabilă ca structură și duritate. Printre lucrători se numărau neozeelandezi, australieni, polonezi, sârbi, ruși… ce mai, o lume pestriță și la propriu și la figurat. Fiecare echipă își avea sarcinile sale: unii clădeau, alții se ocupau de liniile și panourile electrice, instalatorii pozau conductele de apă și gaz iar mecanicii cuplau componente hidro-pneumatice pe care apoi le conectau la motoare. În paralel se pregătea a fi asamblat și mobilierul de lux. Toată activitatea se desfășura într-un hangar imens, împărțit pe zonele de profil amintite. Pentru protecție foloseam salopete albe, măști și mănuși, toate de unică folosință, precum și căști pentru căpățâni.
Sub îndrumarea câtorva „team leaderi” am învățat într-un timp foarte scurt tehnici de lucru, pe cât de simple, pe atât de eficace: îndoirea lemnului la cald și poziționarea lui, acoperirea manuală cu straturi suprapuse din țesături de fibră și impregnarea cu componente lichide ce deveneau în câteva ceasuri tari ca piatra. Programul de lucru de opt ore se prelungea de fapt cu o pauză de masă de o jumătate de oră, unde fiecare mânca din brișcă, cu ce-și aducea de acasă. În două săptămâni eram deja familiarizat cu noul meu loc de muncă și cu activitățile pe care trebuia să le îndeplinesc. Apreciat de manager am profitat din plin, pentru că l-am putut angaja iarăși pe băiatul meu și la această companie. De fapt vacanțele lui însemnau muncă și iar muncă. Așa a învățat cum să interacționeze cu oamenii, cum să lupte pentru supraviețuire, a învățat cum se câștigă banul și cum să-l folosească. Lecții utile de viață cu alte cuvinte, de care ține seama astăzi.
Construiam cu zor și voie bună, când într-o zi, cam după vreo două luni de activitate susținută, vânzoleală mare; lipseau desene care ofereau detalii legate de divizarea unui sector aflat pe prima punte, locul de amplasare a cabinei de comandă. Se dădea de ceasul morții toată șefimea alături de staff-ul canadian prezent, format din cadre tehnice care supervizau faze de execuție. Proiectul complet al vasului în original se afla în Canada, iar detaliile nu puteau fi trimise via „copiator” (xerox), pentru că așa prevedea protocolul, erau „Top Secret”. ”Mai dă-l dracului de secret ce rahat are-n ea barca asta de-s așa de sclifosiți ăștia?” Documentația incompletă a creat scenarii de film. Se presupunea că în cel mai bun caz un curier ar putea sosi cu planurile, însă nu mai devreme de o săptămână. Dar se rupea lanțul continuității, ceea ce însemna oprirea parțială a activității în acest interval de timp, fapt nedorit. Mi-am aruncat și eu ochii pe subansamblul din care lipseau detaliile și l-am întrebat apoi pe managerul meu câți bani îmi dă ca să-i rezolv problema. A început să râdă, gândindu-se că-s puțin șui și întrebându-se probabil, cam cum ar putea un neica-nimeni să dea de capăt unei probleme la care se strofocă floarea cea vestită a canadienilor prezenți, ce vorbesc disperați la telefon cu celălalt continent. I-am spus englezului meu, că înainte de a deveni muncitor fruntaș în NZ, am lucrat într-un institut de cercetare și proiectare, timp în care n-am chiar dormit cu capul pe planșetă. Surprins, dar foarte neîncrezător totuși, a acceptat să verificăm împreună desenul în ozalid. Orice proiectant român, chiar și al mai prost, tot ar fi văzut dintr-o singură privire că datele minime de care ar fi avut nevoie, erau acolo, pe subansamblu: raza, unghiul, numărul de segmente (13) ce urmau să dividă arcul de cerc. Trebuiau efectuate doar niște calculele simple pentru detalii (desenele lipsă). Nu știu cât a priceput Garry al meu, cert este că împreună am intrat în biroul canadienilor unde mi-am argumentat „teoria”. Am calculat unghiurile și arcele de cerc ce determinau segmentele. Nu m-au crezut până când n-au primit telefonic confirmarea valorilor la cotele scrise de mine pe hârtie. Am fost felicitat și îmbrățișat. Datorită gestului în sine m-au cuprins emoțiile. Am încercat cât am putut să le ascund, deși inima-mi bătea mai tare-n piept, iar sufletu-mi era zbuciumat de sentimente și resentimente în tot spectrul de culori. Două lacrimi de bucurie și durere-n același timp mi se prelingeau pe obraji, picături reflectate și astăzi în oglinda timpului. Erau momente de fericire create de acea recunoaștere, chiar și pentru mărunta problemă rezolvată. Pentru câteva clipe m-am simțit iarăși om în acea lume în care emigrantul e un fel de unealtă vorbitoare în fața celorlalți. Ce frumos sună, om. Trist nu? Dar asta nu se spune, e jumătatea realității ascunsă sub preș.
Am plecat din biroul canadienilor urmat de o ceată de gură-cască. Am început marcarea pe punte. Câteva ceasuri au fost necesare pentru ca împreună cu fiul meu și șeful de echipă să terminăm schița pe care am imprimat-o pe punte, deschizând astfel calea viitoarelor faze de lucru. „E bine câteodată să le arăți ăstora că ești mai dezghețat la minte decât ei” îmi spuneam în gând zâmbind de astă dată. În urma celor petrecute, am devenit cea mai cunoscută persoană din firmă, ridicând într-un fel și morarul scăzut al multor străini, tot holoangări cu o țâră de școală mai multă decât ăia de ne dădeau ordine. Un singur om se străduia să-mi facă viața amară în companie, mumia. Mă urmărea tot timpul și mereu găsea câte ceva de comentat, ba mai mult, îl șicana până și pe cel care-i era șef. N-am prea înțeles cine-l ținea în brațe, pentru că și să nu fii vrut și tot ai fii observat disprețul afișat al celor care-l cunoșteau. Într-o dimineață, după ce s-au împărțit sarcinile pe obiective de lucru, năcădăul a ținut să-și exprime public nemulțumirea legată de perpetuarea indisciplinei colective, incluzându-l aici până și pe Garry, bosul său, prezent la „adunare”. După o grămadă de inepții debitate a ajuns și la subiectul său preferat, locul unde merge regele pe jos, WC-ul. Ne-a bufnit râsul pe toți. Poate pentru că stăteam lângă englezul pe care-l detesta, străveziul s-a legat și de mine. Ideea trăsnită care mi-a străfulgerat mintea, de nici mie nu mi-a venit a crede, mi-a dat soluția. Într-o liniște dezarmantă am început să vorbesc cât se poate de serios: „D-le, când e să merg la toaletă, datorită faptului că am o sculă așa de mare între picioare, îmi e dificil să mă deschei la șliț, să o scot afară, iar apoi, înainte de a mă ușura, trebuie să-mi regăsesc echilibrul pentru a nu mă mai balansa în față și-n spate. Fiind nevoit să-mi folosesc ambele mâini pentru susținere, e mai greu și trece timpul, dar dacă vrei, poți să mă ajuți ca să scurtez perioada de pișare”. Hohotele de râs ale celor prezenți au spart liniștea grea, revărsându-se precum viitura unui râu peste malurile desemnate s-o îngrădească. Isteria n-a mai putut fi oprită, era un fel de răzbunare a celor prezenți împotriva unui suflet ticăloșit, șocat de contra primită. Rămas fără grai și negru de supărare a plecat cu coada-ntre picioare să se plângă probabil la cei care-l protejau încă. Nici un fel de repercusiuni n-au avut loc după aceea, ba mai mult, întâmplarea mi-a consolidat într-un fel statutul de rebel. Episodul cu pricina a fost consemnată de managerul englez, într-o scrisoare pe care o păstrez și acum, ca o recomandare pentru sexul frumos atunci când „demonii” se implică. Doar două, trei săptămâni l-am mai zărit pe scheletron, căzut în derizoriu dispăruse fără zgomot din peisaj și nu cred că greșesc scoțând-ul pe englez în față, sunt aproape convins că el l-a ajutat pe ticălos „să plimbe ursul”. Ca o pată de culoare în tumultul de informații, emigrarea e un tablou uneori înnourat iar alteori luminat de speranță, un tablou pictat pe șevaletul meleagurilor străine.
*
Așadar, s-au încheiat cei trei ani bătuți pe muchie de ședere pe pământ neozeelandez, îndeplinind astfel condițiile impuse de lege privind acordarea cetățeniei. Am depus aplicațiile, ni s-au luat imediat taxele aferente și am primit chiar și un răspuns. Eram anunțați că datorită numărului mare de solicitanți actele se vor procesa între șase și nouă luni de la acea dată. Ne-am resemnat cu această amânare și ne-am zis „Doamne ajută”, fiecare dintre noi continuându-și activitatea: soția delectându-se pălăvrăgind cu clienții la firma la care lucra, fiul meu desfătându-se la facultate cu sportul, sănătatea și nutriția atunci când nu lucra, iar subsemnatul îi dădea înainte cu fibra de sticlă la construit yachtul armatorului rus, fără supervizarea de astă dată a mumiei psihopate.
*
Totul mergea ca pe roate și ajunsesem la faza de intersecție cu toate sectoarele de activitate ce presupuneau finalizarea ambarcațiunii. Garry, la început doar managerul echipei ce construia nava, devenise acum coordonatorul întregului proces și al personalului muncitor, incluzându-i și instalatori, electricieni, tâmplari… Întrucât relațiile de colaborare dintre mine și englez erau foarte bune, mi-am permis să-l rog de a facilita și angajarea unui amic sibian, care în acel moment se afla în Christchurch. N-a ezitat nici o clipă și mi-a adus chiar el contractul pe care l-am completat eu în numele celui ce urma să-și desfășoare activitatea la barca cu pricina; ca să vezi ce înseamnă pila. După trei săptămâni lucram cot la cot cu Dan. Desigur nu era foarte plăcut să fii îmbrăcat aproape toată ziulica în acea salopetă, să porți mască și mănuși pentru a lucra cu fibră de sticlă și componenți lichizi, în fapt substanțe foarte toxice. Un înțelept spunea: „Cât trăiești să ai grijă să nu superi natura și prostul. Ambii se răzbună, prostul imediat, natura mai târziu”. Cât adevăr se află-n această maximă, demonstrată și de controlul efectuat de cei de la mediu, veniți intempestiv la companie. Deșeurile, foarte nocive de altfel, depozitate pe sol au constituit motivul pentru care ambarcațiunea din fibră se construia în NZ și nu Canada. Nu au fost proști canadienii, știau ei ce știau. Măsuri restrictive s-au aplicat imediat de companie vizavi de nepăsarea cu care era aruncat peste tot a acestui „gunoi”, compus numai din substanțe toxice rămase.
Yachtul prindea contur pe zi ce timpul trecea. Atunci când nu lucram cu fibră și componenții aferenți, făceam măsurători, verificam unghiuri și distanțe unde se mai „zideau” pereți, scări…, iar dacă la început totul s-a executat la milimetru, în final alinierea se făcea la ochiometru, „mai la stânga, nu mai la dreapta, așa, e bine așa”, cu toleranțe care ajungeau până la centimetri. Timpul se concentra parcă și mai mult cu cât ziua de lansare la apă se apropia, zi ce urma a fi marcată festiv și datorită participării la event a câtorva edili, și reporteri de la posturi de televiziune și gazete.
Ambarcațiunea în toată măreția sa, echipată aproape complet, era postată pe o structură de lemn susținută de niște butuci uriași, cu o grosime de aproximativ un metru. Urma a se face ultimele retușuri. Pentru a fi scoasă afară din hală, se preconiza a fi trasă de două tiruri. Cu câteva zile înainte de lansare am vrut să mai văd odată cum arătă yachtul la gata, cum s-ar spune. Așa am putut nota la ce frumusețe de navă mi-am adus și eu contribuția. Totul strălucea și pe exterior și-n interior. Mă aflam dintr-o dată într-o altă lume, lume căreia nu-i aparțineam, un anturaj al luxului și al banului. Camere cu fotolii ergonomice din piele, salon cu bar din care nu lipsea sistemul audio-video, cușete elegante tocmai prin simplitate, toate acestea ofereau invitaților rusului posibilitatea de a se odihni după o zi grea de activitate cu votcă, whisky și dansul la bară al damelor de companie. Spoturile cu lumini albe reflectau în oglinzi parcă și mai mult lemnul roșiatic și structurile metalice aurii al mobilierului din camere și chiar al parchetului acoperit parțial cu covoare. Pentru deplinul confort, toate încăperile aveau aer condiționat reversibil, rece sau cald. În cabina de comandă tronau câteva fotolii și timona. Bordul semicircular din mahon era plin de aparatură electronică.
N-am întrebat dacă Alioșa e un al doilea navigator Cook, sau are un echipaj preluat din flota sovietică, asta pentru că surprizele pot veni oricând din partea ciolovecilor. Am ieșit pe puntea mare a yachtului și parcă eram în transă. Vălul admirației s-a destrămat la contactul cu imaginea dezolantă a șantierului. Lumina de afară, ce răzbătea prin imensa poartă a hangarului, arăta ca un capăt de tunel din locul în care mă aflam. Un gând negru mi-a străfulgerat mintea: „Dacă dihania asta de barcă e mai lată decât poarta”? Mi-am luat jucăria de măsurat, un aparat ce funcționa pe bază de laser, care determină distanța de la un punct ales până la primul obstacol întâlnit în cale și dă-i fuguța la poartă să-i văd mărimea. Înarmat cu datele de care aveam nevoie, lățime și înălțime, m-am reîntors pe puntea vasului și am constatat în urma măsurătorilor, că situația nu-i chiar sumbră, ieșirea era mai mare cu doar douăzeci de cm decât lățimea yachtului, iar înălțimea nu constituia nici o problemă. Toate bune și frumoase până aici, numai că structura de susținere a ambarcațiunii, concepută în așa fel, încât la ieșirea din hală întregul ansamblu să fie scos împreună, nu mai mergea, lărgimea „schelei mobile” depășea cu un metru dimensiunea porții. Când i-am spus lui Garry despre ce-i vorba, să dea în bâlbâială. A dorit să se convingă cu ochii lui, lucru pe care l-am făcut împreună, patru ochi sunt mai buni decât doi. Deznădejdea i se citea pe față, dar dracul nu era atât de negru pe cât părea, pentru că soluția de a scoate yachtul afară se putea face pe trailere, platforme cu roți prevăzute pentru transportul de la hangar până la debarcader. După reuniunea de urgență a comenduirii la care a participat și subsemnatul, s-a hotărât demontarea schelei în interiorul halei, dar nu înainte ca trailerele să fie poziționate sub navă. Două tiruri au venit în ziua următoare trăgând după ele două instalații orizontale pe roți, lungi cât vagoanele de marfă. Transferul și ancorarea navei a durat cam zece ore, făcându-se o grămadă de manevre, iar în dimineața celei de a doua zi, după conectarea întregului ansamblu la cele două mașini, a început deplasarea, îngreunată de îngustimea ieșirii. Distanța până la debarcader nefiind mai mare de 200 de metri, încet dar sigur transportul a ajuns la destinație fără probleme, unde pe niște role, yachtul a fost lansat la apă în uralele noastre. Au urmat fotografii, interviuri, felicitări și mai târziu și ceva bonusuri pentru noi clăcașii. Toate au reintrat în normal, mai lejer, fără stres, începând pregătirea pentru construcția altor bărci, mai micuțe de astă dată.
Că m-am săturat până peste cap de fibră de sticlă, de mască, de mănuși și de acreala aia din gură datorată amestecului aer-vapori otrăvitori ai solvenților este un lucru cert. Am căutat și-am tot căutat până am găsit o altă oportunitate de lucru mult mai avantajoasă pentru mine din toate punctele de vedere. După ce am luat interviul, mi-am prezentat demisia la „Sensation Yacht”. Plecarea mea de la această companie n-a constituit o surpriză, deși nu divulgasem nimănui despre intenția mea, dar se pare că mișcarea mea a fost totuși anticipată. În ultima zi de lucru am venit pregătit de acasă, cu cinci cutii de bere, 24 de glăji într-una, aveam de onorat așteptările colegilor mei, aproape treizeci la număr. La amiază, când am ieșit afară din hală cu sandwich-ul în mână pentru a-i invita la o băută de adio, am rămas cu gura căscată. În frunte cu managerul nostru, băieții au confecționat o masă formată din două uși mari așezate cap la cap având ca suporți trei butuci ce sprijineau odată yachtul la care am lucrat. Masa era încărcată cu preparate cam din toate colțurile lumii dar cu precădere din Noua Zeelandă, mâncăruri tradiționale din locurile de origine a celor cu care am lucrat, unde insularii s-au întrecut pe sine (de fapt nu ei, ci soțiile lor). Atmosfera de sărbătoare, unică de acest fel în companie, s-a transformat într-un chef în toată regula, la care au aderat și ortaci din alte echipe. Garry a dat tonul prin alocuțiunea sa, demolând până și cea mai mică urmă de stinghereală. M-a ridicat în slăvi mai dihai decât pe regina Angliei, iar când a fost vorba să grăiesc și eu, după câteva fraze de mulțumire mi s-a pus un nod în gât și de emoție iar mi-au dat lacrimile. Mi-am revenit repede și am început să glumesc pe seama întâmplărilor hazlii petrecute împreună, evident și pe seama țuguiatului preocupat de WC-uri. Căldura neașteptată cu care am fost îmbrățișat de acești străini pentru mine până la urmă, m-a șocat și-n același timp m-a făcut fericit. Mare lucru, căci pentru a doua oară de când am emigrat și tot la această companie, m-am simțit iarăși om. „Numai după ce ai îndurat vremi de neîndurat poți simți și aprecia clipele de fericire. Hai c-am potrivit-o, reflexia-i a mea, ha, ha, ha.”
Scăldători aucklandeze
Noua Zeelandă este un tărâm turistic îmbietor, cu imagini superbe. Toți cei ce-și afundă piciorul în iarba moale sau în nisipul fin de pe plaje, simt pulsul vieții. Spectacolul naturii ajustat de mâna omului în ariile populate este modul prin care neozeelandezii înțeleg să îmbine asfaltul, betonul și sticla cu pomii, iarba și florile. Ploaia vitalizează din plin Insula de Nord, umezeala de peste 80% fiind nelipsită pe parcursul întregului an. Aucklandul este pe departe cel mai mare oraș neozeelandez nu numai ca întindere, dar și ca număr de locuitori. Când astrul zilei își trimite razele sale fierbinți, nimic nu mai poate strica buna dispoziție a oamenilor. Cam 30-40 de zile pe an, vara, toată lumea dă năvală spre plaje. Nu mai contează temperatura apei, oceanul devine o scăldătoare imensă în care fețele tuturor radiază de bucurie. Bărci, yachturi, canoe și multe alte drăcovenii plutitoare se balansează pe valuri, uneori molcome iar alteori agitate de vânt.
Împreună cu soția, fiul și un grup de prieteni am bătut la rându-ne malurile scăldate de ape, care delimitează într-un fel și unele cartiere ale Aucklandului. Două locații în care sufletul se descătușează mi-au rămas întipărite-n minte, definite clar una față de cealaltă. „Mission Bay” este un loc de entertainment, dar nu numai pentru plaja întinsă cu nisip fin, ci și pentru lanțul de cafenele, restaurante și baruri, pline ochi. Zone verzi presărate cu pomi și arbuști se interpun între ariile comerciale și plaje, fâșii ce delimitează uscatul de întinsul nesfârșit al oceanului. După o bălăceală pe cinste printre canoe, colaci, bărcuțe pneumatice… cam tot norodul se îndrepta din când în când spre locurile ce oferă mâncare și bere rece, iar pentru copii, toate sorturile de dulcegării în frunte cu înghețata. „Piha” în schimb, cea de-a doua locație, arătă ca un loc decupat parcă de pe altă planetă. Cu câteva sute de metri înainte de plajă vegetația aproape dispare, iar valea strâmtă prin care mergi e presărată cu tufe, mai mult uscate decât verzi. Atmosfera de sălbăticie cosmică îți creează o reală senzație de disconfort, care se împletește în același timp cu ceea ce numim curiozitate. Pășești pe un nisip de culoare neagră, un fel de pudră cu granulație de regal african. Arată nepământeană acea vale păzită de pietroaie și stânci ascuțite pe care trebuie să o parcurgi, ca să ajungi la apă. Doar câțiva pescăruși cu zborul lin și copiii, pictați cu cenușa hornarilor de altădată, înlătură din neliniștea creată. De la întunecimea peisajului, nefirescul albastru-verzui al oceanului te îmbie la scăldat. Calda mângâiere a valurilor te eliberează de acea stare de elucubrație sădită-n tine la primul contact. Nefiind crâșme în zonă, nici mușterii nu sunt foarte mulți, așa că nimeni nu stăruie să rămână „pe uscat” până seara târziu, proviziile de acasă, sandwich-urile și berea, terminându-se repede. De regulă toate aceste ieșiri se terminau cu câte un chef pe cinste, „la băieți”.
Clujenii și muzica motoarelor
Cei doi clujeni, cu care ne-am împrietenit la magazinul de vopsele atunci când ne zugrăveam casa, împreună cu încă trei concitadini, au închiriat un conac, o vilă cu etaj, foarte mare ca suprafață. Sufrageria imensă găzduia în fiecare weekend o gașcă de români , în care rătăceau și alte neamuri de pe glob, râsetele și muzica spărgând liniștea nopților de weekend. În pauzele de respiro muzical cu dănțuială se depănau istorisiri legate de emigrare, mai ales despre începuturile vieții pe pământul făgăduinței.
Cei cinci mușchetari din Dealul Feleacului, tineri absolvenți într-ale ingineriei mecanice și ale economicului au aterizat în Auckland încrezători că vor schimba rapid cutumele neozeelandezilor și nu pe ale lor. Îmbrăcați la costum și cravată, semn de respect față de sine și angajator, au început să bată pe la porțile companiilor lăsând CV-uri stufoase în urma lor, dar fără nici un răspuns din partea protipendanților. După ce li s-au scâlciat pantofii de atâta umblat pe jos, că mașină din părți, au coborât ștacheta. Au încercat și la job-uri cu mai puțin impact tehnic educațional, dar în aceeași ținută scorțoasă, până când tot un străin le-a sugerat că ar fi bine să se asorteze într-o vestimentație de gală stradală, adică blugi și ce-o mai fi, întrucât modul lor de prezentare persiflează gândirea autohtonă: „I love to have dirty heands” (Iubesc să am mâini murdare) slogan neozeelandez postat în multe reclame publicitare, cu sensul de iubesc munca. S-au conformat băieții și le-a ieșit: au început cu reparatul gardurilor, cu adunatul molozului din șantiere de construcții, apoi au făcut pe mecanicii…. iar azi unii dintre ei sunt chiar proprietari de firme. Fiul meu s-a împrietenit la cataramă cu Dodo, Ciprian, Rareș, Călin și Cosmin, clujeni pasionați de motoare, așa că vorba aia, „Vrei nu vrei bea Grigore agheasmă”, adică eu, dar cu alt nume, pentru că a trebuit să-i cumpăr motocicletă băiatului meu, costum de piele și încălțări, întrucât casca și mănușile le-a primit cadou de la amici săi.
Sâmbetele dimineața se umplea casa noastră cu șase haidamaci echipați precum cosmonauții, pregătiți să evadeze din vâltoarea metropolei. O bucurie nestăvilită radia pe chipurile lor numai la gândul că puteau zbura pe două roți, liberi ca păsările cerului în toată acea lume încorsetată de principii și legi. Erau doar ei și îngerii lor păzitori. Călăreau fiecare câte un Pegas de peste 1000 cmc rulând uneori și cu viteze de peste 180 km/oră, ignorând totul în jur. Serile, când ne adunam împreună, ne amuzam cu poveștile spuse de unul sau altul. Nu ne place să recunoaștem, dar chestiunea „Nu-ți împărtăși problemele tale cu nimeni, pentru că la 20% nu le pasă, iar 80% sunt fericiți că le ai” cred că e tipic românească, meteahnă care în diaspora australiano-neozeelandeză nu e atât de pregnantă și aproape inexistentă în rândurile tinerilor. În sfârșit, dacă ai ceva de spus, spui, iar dacă nu vrei să-ți împărtășești gândurile, taci.
Presă cu deșurubați la căpățână
Acum că ne aflăm în stări de exorcism, frondă sau de fobie, ne zgâim pe tablete, laptopuri… ca să ne treacă timpul, deși asta o făceam și înainte de a ne pricopsi cu virușii. Din când în când, ca să mai auzim câte-o vorbă românească, accesam și TVR Internațional unde îl vedeam în recital pe unul de-i zice „sărmăluță”. Flocosul cu lupe-n ochi și invitații săi gazetari reușeau de fiecare dată să-mi inducă acea stare de-a mă certa cu televizorul. Se zbăteau zurgălăii-n capul ăluia mai dihai decât clopotele de la gâtul vacilor din ciurdă. Zdruncinat la căpățână de roșul democrației, el analiza politicul românesc în consonanță cu puseurile de inteligență ale maestrului Crițoiu, gângavul care despică firu-n paișpe reiterând ciclic aceeași poveste, pentru a demonstra că nu-i lovit la tâmplă sau că are Alzheimer. Un alt dospit, inspirat de trilurile păsărelelor din propriu-i dovleac, a ieșit în față bine hrănit de propria-i bucătărie, cu tocane de „barzavat” și „pripturi” stropite cu portocale manelite de balaoacheșii tocmiți. În aceeași manieră, guru din cetate își silabisea cu freamăt „poietic” țicnelile. Oripilat de ce văd, le-am dat cu flit în fața ecranului de sticlă, dar nu înainte de a-i trimite în prepuțul din care au ieșit.
*
Din păcate nici imaginea presei neozeelandeze, vorbesc de cea de dinainte de anul 2016, nu era foarte departe de a noastră. Sunt nenumăratele exemple care te fac să te întrebi: „Ăștia-s sănătoși la cap?” Am vorbit de bâlbâitul ce avea o emisiune interactivă la radio, de omul care se scremea din răsputeri să primenească o atmosferă de bâlci. Tot pe radio și tot în Insula de Sud, i-a trăsnit ideea unei alte echipe redacționale de a interacționa cu mamele care se pot lăuda că au cei mai urâți copii. Suna telefonul radioului într-o veselie unde o grămadă de muieri scăpate probabil de controlul psihiatric, își zugrăveau progeniturile în fel și chip, de mi s-a făcut scârbă să le mai aud și nu numai pe ele, ci toată liota de imbecili care fredonau aceiași melodie.
Lipsa de profesionalism jurnalistic a unui reporter de la un cunoscut canal de televiziune a fost scoasă în evidență de modul în care acesta a încercat să-l intervieveze la Wellington pe ex președintele american Bill Clinton, care după ce a coborât din mașină, saluta mulțimea adunată pe trotuare. La abordarea de genul, „ How are you man? Tell me about your visit.” (Ce mai faci omule? Spune-mi ceva despre vizita ta?), răspunsul a venit doar din partea bodyguarzilor care l-au îndepărtat cu viteza luminii pe tâmpițel din preajma prezidentului, surprins la rândul său de o asemenea interpelare.
Cele prezentate până acum, pentru un om normal, crescut Acasă, par fabulații și totuși cele arătate sunt reale. Le justific într-un fel și cu un articol publicat într-un cotidian neozeelandez, „Courier”, în data de 26 Aprilie 2006, unde Debra Lampshire, coordonator al unui program de sănătate publică, afirma că „82% (optzeci și doi la sută) dintre neozeelandezi aud voci în căpățână. Adică, pe întregul parcurs a 24 de ore câteva milioane de oameni în clipele lor de singurătate și nu numai, se ceartă cu ei înșiși în gura mare sau în șoaptă. Autoarea, care din copilărie a fost atinsă la rându-i de voci, spune că tratamentul constă „în coexistența cu acestea”, de unde și titlul articolului: „Normal to hear voices in the head” (Normal să auzi voci în cap).
Dacă ar fi vorba să țâpurească numai o voce, treacă-meargă, dar dacă-s mai multe, ce dracu faci ca să te-nțelegi cu toate și unde mai pui că-n NZ se vorbesc n-șpe limbi, societate multiculturală. Te-ntreabă ceva o voce-n chineză și până să-i răspunzi, dacă știi limba, te atacă alte două, una-n greacă și alta-n spaniolă, ce faci coană, că surdă-n „ochi” nu ești. Dacă-ți sună mobilu-n cap la o oră târzie-n noapte, că vocile nu le prea au cu fusul orar, cum îl închizi, îi dai clic pe țâță?
Doamne Dumnezeule ce-o fi acum în NZ cu singurătatea impusă de Covid 19. Îi tărbăcește de cap pe insulari, da-i normal, se ceartă vocile-ntre ele dongănind în engleză, mandarină, rusă sau arabă… vai și amar. Vă imaginați ce s-ar putea întâmpla dacă virusul chinezesc ar copula cu virusul de voci și apoi ar infecta întreaga lume? Bâlci în toată regula, ca-n parlamentul nostru, plin de tâmpi. Avea dreptate Petre Țuțea când spunea: „Când vezi turmele de imbecili devine suportabilă singurătatea.” M-am răcorit, zău că m-am răcorit punând pe tapet prestații jurnalistice împinse la extrem de indivizi cu o dezvoltată aplazie a substanței aflată în cutia craniană.
Cu driver de Formula I la cântare
Noroc că la rubrica de mică publicitate din presa scrisă nu prea ai ce compune când e vorba de găsitul unei slujbe. Asta se întâmpla cam cu 16-17 ani în urmă. Atunci am dat de un anunț prin care o companie, „Sensotronic Scales”, în al cărei obiect de activitate erau cuprinse aparatele de măsură și control, scotea la concurs un post de tehnician pe profil. M-am aflat în fața unei oportunități de neignorat, de care am profitat imediat, cu atât mai mult cu cât avantajul financiar era net superior în comparație cu cel încasat de la „Sensation Yacht”: bani mai mulți, mașină de serviciu și telefon mobil. Mi-am depus CV-ul, iar apoi de comun acord cu angajatorul am stabilit data interviului. Am trecut de cele două probe, teorie și practică, fără nici un fel de probleme și după două săptămâni m-am văzut angajat. Echipa tehnică din care făceam parte era compusă din șase oameni. Obiectul de activitate al firmei consta în verificarea, calibrarea sau repararea cântarelor (balanțelor) de tot felul: mecanice, bazate pe sisteme de pârghii, electronice, cu doze tensometrice și afișaj digital precum și hibride, ce combinau mecanica cu electronica. La o anumită perioadă de timp toate aceste balanțe trebuiau „resetate”, recalibrate, pentru ca materialul cântărit să fie indicat corect, să corespundă clasei de toleranță prevăzută în caietul de sarcini. Deserveam companii cu activități industriale foarte diverse. La unele societăți cantitatea maximă de măsurare a cântarelor mergea până la 50-100 de tone, pod-bascule sau balastiere. La verificarea celor din urmă toată echipa se deplasa, întrucât efortul fizic era epuizant: ridicai la greutăți de se umflau toate-n tine. Noroc că asemenea calibrări se făceau doar semestrial.
La controlul cântarelor a căror capacitate de măsurare era de aproximativ 200 kg, sau la balanțele de precizie, utilizate în farmacii, bijuterii… mergeam singur. La recalibrarea platformelor de până la două, trei mii de kg făceam echipă de doi. Astfel la prima participare în cuplu, managerul a decis să merg împreună cu unul din veteranii firmei care cunoștea nu numai locația, dar și labirintul interior ce trebuia străbătut. Darryll, era un tip la vreo 65-70 de ani, mai înalt decât mine, peste 1,80m, cu o figură de Don Juan eclipsat. Părul rar, vopsit în nuanțe ce băteau spre roșu, era bine pomădat ca să-i stea „crețu” lins. Nasul oblu separa niște pomeți proeminenți deasupra cărora se înfundau în cap doi ochi tulburii apropiați nefiresc unul de altul și acoperiți pe margini de sprâncene tăiate la foarfecă. Fruntea adunată și încrețită a mirare tâmpă, îi trăda pe deplin puterea de înțelegere. Noduros, aproape uscățiv, purta salopete cu două numere mai mici decât s-ar fii cuvenit măsurii sale, scoțând la iveală niște labe descărnate. În partea de jos a trupului, pantalonii salopetei mult prea scurți pentru picioarele sale, lăsau să se zărească niște măciulii groase terminate mai la vale cu bocanci ce scoteau în evidență și mai mult lungimea tălpii.
Am plecat așadar cu mașina lui, nu a mea, o mini camionetă pe care am ticsit-o înainte cu greutăți. La început de drum am încercat să interacționez cu el, pentru că aveam oareșce kilometri de străbătut. Eu îl întrebam ceva, el flocăia altceva: eu vorbeam de slujbă el măcănea despre vreme, eu discutam de cântare iar el mă completa cu pescuitul, ne înțelegeam ca turcu cu mutu, așa că am lăsat-o moartă, atunci nu știam că-i o țârucă surd. Nu chiar imediat după ce-am demarat am observat că ceva nu-i în regulă, dar nici mult timp nu mi-a trebuit să realizez că șofa de parca-r fi condus carul cu boi pictat de N. Grigorescu, cu mișcări bruște chiar și-n linie dreaptă. M-au apucat pandaliile și nervul vorbirii aproape mi-a paralizat. Am început să mă îndes tot mai mult în scaun, eram pe locul „mortului” ancorat în centura de siguranță. Conducea pe autostradă cu variații de viteză până la 100km/h și mergea până-n fundul mașinii din față, pufăind sacadat și pe nas și pe gură lăsând impresia că nu mai avea aer să respire, iar apoi se-ndesa în frână cu tot corpul trăgând de volan în scârțâituri de roți, trimițându-mi cu avânt ochelarii-n parbriz. Am strigat de câteva ori la el, mai răgușit nițel, întrucât corzile vocale se uscaseră de tot. Mă rugam în gând, cu ochii cât cepele și cu inima cât un purice: „Doamne Dumnezeule nu mă lăsa acum”. Am ajuns în final la destinație, încordat ca un arc, cu performanța de a nu mă fii pișat pe mine și accidentat pe careva. Ce să mai vorbesc de ceilalți șoferi din trafic? N-au gustat stilul cu schimbări de viraje ad-hoc pe direcția de mers, trecând de pe o bandă pe alta fără semnalizare și cu frânări obsesive în mijlocul șoselei. Ne-au gratulat cu prietenie nedisimulată ieșind cu degetul mijlociu în decor, înjurându-ne de mamă, de tată și probabil de toate neamurile pe care le avem, bașca claxoanele prelungi. Dacă n-ar fi fost atenți ceilalți participanți la trafic, cred bușeam ceva mașini și Spitalul de Urgență ne aștepta cu porțile deschise. A parcat mașina cu aceleași mișcări colțuroase și zvâcneli, amplificând bâțâielile. Chiaun de cap și cu nodu-n gât după o asemenea cursă, am zăbovit câteva minute pentru un respiro, după care am pus greutățile pe un troliu și haida, haide spre primul cântar: eu trăgând căruțul ca măgarul lui Pelgăr, iar el tot cu ochelarii de soare pe nas cărând mapa cu hârtii sub braț și salutând cu dezinvoltură divele lăptoase din țesătorie, căci la o fabrică de covoare eram. Am început verificarea primului cântar, pune greutățile, ia greutățile… și tot așa, cam o mie de kile, timp în care Darryll al meu nota valorile afișate pe display și completa certificatul ce autentifica funcționalitatea în parametri a aparatului, păstrându-și aerul superior. La a opta platformă, transpirat și-n chiloți de efortul făcut, cu prelungirea prelungită a întregului ansamblu de însămânțare, i-am oferit maestrului posibilitatea de a face fitness gratuit, punând el însuși greutățile pe celelalte șapte platforme rămase. A sărit de parcă l-aș fi înjurat de mamă, refuzând vehement propunerea mea sub pretext că el e șeful, el decide ce și cum. Cătrănit cum de mult n-am mai fost, l-am înjurat în gând și pe el și toată nația sa și- am sunat la comenduire. I-au zburat imediat fumurile din cap ascultând perdaful șefului nostru. S-a conformat imediat instrucțiunilor primite cedându-mi mapa. Ziua de muncă însă, nu s-a încheiat numai cu verificarea cântarelor, trebuia să ne și reîntoarcem la firmă. Eram terorizat de originalitatea stilului său de condus, iar posibilitatea de a pune eu mâna pe covrig era nulă. I-am spus că iau un Taxi, pentru că eu nu mai merg cu el ca să conducă pe autostradă. Blând ca un miel de astă dată, mi-a propus să mergem totuși împreună, dar pe o rută paralelă cu motorway-ul, compusă din artere de circulație unde viteza era de 60km/h. Cu mintea șifonată de atâta concentrare și-n același stil gâfâit am parcurs o bucată de drum și-am observat o altă ciudățenie, direcția de mers pentru el era numai înainte și la stânga, niciodată viraj spre dreapta (în NZ se circulă ca-n Regatul Unit). Dacă la o intersecție, nu conta că era sau nu semaforizată, trebuia s-o ia la dreapta, omul meu avea tactica lui: trecea de intersecție și o lua la stânga pe prima stradă, apoi tot stânga pe următoarea și iarăși stânga, ajungând în locul inițial unde putea conduce mergând înainte de astă dată. Parcurgea astfel un traseu de forma unui patrulater, în sensul invers acelor de ceasornic. Am ajuns teafăr, mi-am făcut de trei ori cruce și mi-am spus „Doamne iți mulțumesc că sunt întreg și la trup și la minte, dar eu cu ăsta nu mai merg”.
După ce-am povestit colegilor la firmă cele întâmplate, toți, da toți în frunte cu Peter, managerul nostru, au izbucnit într-un râs molipsitor de până și cel incriminat de mine se veselea. A fost și prima, dar și ultima dată când am călătorit și efectuat un job cu Darryll. Datorită numărului repetat de accidente produse, omul nu mai beneficia de asigurare la compania cu care „Sensotronic Scales” colabora.
Atunci când activitatea de mentenanță era mai lejeră, am încercat să repar cântarele din atelier și mi-a ieșit. Erau balanțe electronice propuse pentru casare, întrucât se considera că investiția era prea mare pentru a fi reparate. În NZ sau Australia nu se înlocuiesc piesele defecte din circuite: integrate, condensatori, diode, rezistențe … se schimbă toată placa, numai că uneori valoarea ei ajunge la câteva mii de dolari. Prin analogie, cu alte cântare de precizie, pentru că scheme electrice din părți, am reușit prin măsurători să identific defecțiunile și să duc la bun sfârșit aproape tot ce mi-a căzut în mână înlocuind un transformator, o rezistență, un condensator, o diodă… Avantajul, de a putea depana aceste aparate a fost destul de mare pe tot parcursul activității mele în companie. Am scăpat pe de-o parte de ieșirile de făcut mușchi pe teren și mi-am întărit poziția de băiat „dăștept”. Am profitat într-un fel și de, hai să-i spun prostia omenească, ce a condus uneori la situații hilare. Un exemplu îmi reamintește de lucrătorii unei companii ce se ocupau de sortarea prin cântărire a peștelui. La sfârșitul programului au scufundat cele zece cântare cu afișaj electronic în apă, pentru a le curăța mai ușor. În ziua următoare toate erau decedate. Că nu s-au electrocutat s-a datorat faptului că atunci funcționau pe baterii, cântarele nefiind conectate la rețeaua electrică . Am reușit să le salvez aproape pe toate, chiar reconstruind circuitele plăcilor afectate de apa sărată a oceanului. Prețul plătit pentru prostie s-a ridicat la câteva mii de dolari, dar avea balta pește, căci pește vindea compania.
*
În această perioadă am primit de la serviciul de emigrări o înștiințare, cum că ni s-a acordat cetățenia neozeelandeză. Eram în al nouălea cer. Certificatul urma a ne fi înmânat într-un cadru festiv chiar de edilul Aucklandului. Am sărbătorit evenimentul, dar ne-am dezumflat la primirea unei scrisori în care era stipulată informația, „că datorită numărului mare de persoane, ceremonia va avea loc după șase luni”. Termenul de grație pentru a deveni cetățeni neozeelandezi era de trei ani, care prin extindere s-au lungit la patru și jumătate. E greu când te lași purtat de gânduri și te trezești la realitate scuturat de proceduri și reguli impuse, dar ce puteam face. Așteptam cu nerăbdare primirea certificatului ce ne conferea statutul de cetățean.
*
Era luna Mai a anului de grație 2006, lună care se scurgea atunci mult prea încet pentru mine. Fiecare persoană din familia mea păstra rutina de zi cu zi, așa cum am mai subliniat. Financiar o duceam destul de bine astfel încât nevastă-mea a început să fie marcată de ideea cumpărării unei case, bineînțeles și cu ajutorul unui împrumut bancar. M-a târât după ea prin Auckland în zonele dorite. Prețurile erau foarte piperate comparându-le cu plinul buzunarele noastre, iar imobilele văzute nu corespundeau nici pe departe idealului nostru. Să te îndatorezi la „juma” de milion de dolari pentru o bojdeucă cu adaosuri, ar fi fost o nebunie. Nu casele cottage, aveau valoare, ci loturile din zonele în care ele erau amplasate. Le-am lăsat altora plăcerea de a locui în asemenea vile, așa că cercetările noastre s-au mai rărit. Poate în Insula de Sud dacă am fi rămas ar fi fost altfel, erau oferte decente, pentru toate buzunarele, deci case vandabile, în Auckland însă mai greu.
Obsesia
O problemă care continuu mă marca și obseda-n același timp era vremea, mă termina încet, încet. Umezeala și frigul îmi intraseră în oase, toate încheieturile mă dureau, dacă nu era un picior era o mână, sau spatele, sau toate la un loc. Gândul la însorita Țară a Cangurilor mă bătea de multă vreme, dar l-am ținut un timp pentru mine. Încă de când activam la compania de yachturi am cules câteva date de la australienii ce munceau în regim de colaborare. De la ei am aflat câte ceva legat de activitățile lucrative și chiar și de faptul că „trăim în aceeași țară, dar cu nume diferite”, ceea ce nu e foarte departe de adevăr. Când i-am spus soției ce mă frământa a început să strâmbe din nas, dar a prins ideea. Fiul meu a respins-o din start, cum să-și părăsească el iubitele și prietenii? A fost îndeajuns ca jumătatea să vorbească pe la serviciu și așa au început să curgă șuvoi informațiile legate de Australia: Sydney e prea poluat, Melbourne are patru anotimpuri într-o zi, Brisbane te leșină cu căldura umedă, Adelaide e un oraș mort, plin de pensionari, iar în Darwin ți se coc creierii de la soare. A mai rămas Perth-ul nespurcat. Noroc c-a venit în vizită la noi Kenn, amic de-al nostru, manager totodată la compania nevestei, care a trăit douăzeci de ani în Australia, din care zece în Perth. Din ceea ce ne-a relatat totul suna fabulos. „E locul care vă vine ca o mănușă. Clima e uscată, cu trei anotimpuri de vară și unul de toamnă, dacă ar fi să raportez temperatura la cea din Europa”. Am prins iar glas în fața jumătății mele. Am studiat împreună varianta sugerată de Kenn, dar mi-am jurat că orice pas pe care-l vom face, dacă e să-l facem spre Australia, ne vom documenta așa cum scrie la carte și vom verifica „realitatea” cu ochii noștri.
Cetățenia neozeelandeză
În acest timp am primit și vestea mult așteptată, Primăria Aucklandului ne solicita participarea pentru a ne fi înmânat într-un cadru festiv Certificatul de Cetățenie. Am râs și-am plâns de bucurie. Cu toate că Luna Florilor în Emisfera Sudică e lună de toamnă târzie, unde ploaia cade necontenit, în ziua participării noastre la eveniment soarele strălucea în toată splendoarea sa și doar câțiva nourași albi pluteau alene pe cer. Am lăsat deoparte blugii și tricourile și ne-am înțolit de zile mari, cu haine „de domn” care zăcuseră la naftalină o vreme îndelungată. Arătam bine și eu și fiul meu spilcuiți și îmbrăcați în costume și cu pantofi în picioare (nu c-am fi umblat desculți până atunci, purtam doar încălțări cu amprentă sportivă). De nevastă-mea nu prea am ce zice, pentru că și în zdrențe să fi fost, tot radia eleganță și frumusețe.
Însoțiți de o grămadă de prieteni am intrat într-o sală de spectacole situată în cadrul Palatului Primăriei, pregătită cu mult fast pentru eveniment. Am întâlnit cam toate națiile de pe cele șapte continente deși din Antarctica n-am zărit nici un „pinguin”. Eram peste 300 de oameni. Pe fața fiecăruia i se citea bucuria. Ceremonia a început cu prezentarea istoriei Noii Zeelande, reliefată pe scenă într-un decor original și sugestiv cu maori, băștinașii timpurii ai țării. Momentele importante din trecutul îndepărtat au fost evidențiate prin dansurile tradiționale și evident n-a fost uitată nici Haka, cu semnificația de „Bine ați venit”. La terminarea programului artistic, primarul ne-a înmânat în mod solemn, cu urările cuvenite, certificatele care ne atestau cetățenia neozeelandeză. În acel moment am uitat de toate greutățile și umilințele prin care am trecut, radiam. Am petrecut pe cinste cu o mulțime de amici, ca la nuntă, ce mai.
Primul lucru pe care l-am făcut în zilele ce-au urmat, a fost solicitarea pașaportului, pe care l-am primit în două săptămâni. Acum ne erau deschise toate porțile lumii și la propriu și la figurat.
(va urma)
———————-
Marius GHINESCU
Perth, Australia
2021 (2022)
