NEÎMPLINIREA ÎMPLINITULUI – JURNAL DE EMIGRANT (5) – AUSTRALIA

Primul pas în Perth și antamarea primului serviciu

Gândul de a păși în Australia nu mă părăsise, ci din contră, când mă sâcâia câte o încheietură, se înșuruba și mai mult dorința de a pleca, mereu prezentă-n mintea mea. M-am apucat să caut pe Net firme în al căror obiect de activitate erau cuprinse aparatele de măsură și control. Am găsit în Perth patru companii ce ofereau posturi de angajare, cărora le-am și trimis CV-ul și scrisoarea de intenție. Surpriză totală: am primit răspuns pozitiv de la toate patru și urma ca de comun acord să stabilim data interviului. Soția mea „activată” de noile perspective l-a abordat iarăși pe Kenn. „Prietenul la nevoie se cunoaște” zice-o vorbă de-a noastră, iar amicul nostru a dovedit-o cu prisosință. A discutat cu o cunoștință a sa din  Perth, care ne-a asigurat la telefon că ne va fi ghid și ne va găzdui fără probleme pe tot timpul șederii noastre. Ne-am luat concediu, i-am informat pe angajatori că voi veni la data stabilită pentru interviu și la drum. Am zburat până-n Brisbane unde timp de patru ore  am făcut saună fără a merge la saună. „Am pus-o dacă și-n Perth e tot așa”, mi-am zis. Ne-am suit iar în  pasărea de argint și după alte câteva ceasuri de zbor am aterizat pe aeroportul de ultimă destinație, Perth. Jenny ne aștepta curioasă nevoie mare să ne cunoască. Într-o jumătate de oră am ajuns la ea acasă unde totul era pregătit pentru noi. În ziua următoare am închiriat o mașină pentru a ne putea deplasa în voie. Vremea era excelentă, cu soare și fără umiditatea rece din Auckland sau cea înăbușitoare din Brisbane. O săptămână ne-a fost suficientă pentru edificare. Consoarta, care s-a opus la început ideii de schimbare, era de-a dreptul fascinată și de climă și de oraș, asemănător din punct de vedere arhitectural cu Auckland-ul. „Ne mutăm numai dacă obțin un job”, îmi repetam în gând,  „e legea nescrisă de la care am plecat”.  

Așadar am identificat locațiile unde trebuia să merg pentru interviuri. Ordinea acestora am stabilit-o în funcție de retribuție, inserată în anunț și distanța de parcurs față de prezumtiva locuință, pe care o imaginam nu foarte departe de centru. Cu ajutorul lui Dumnezeu prima întâlnire a fost de fapt și ultima, pentru că am obținut serviciul. Oferta pecuniară era cea mai bună comparând-o cu celelalte și cu mult peste, față de cea din Noua Zeelandă. Se adăugau la salariu mașina de serviciu precum și telefonul mobil. Am pășit în Australia cu dreptul carevasăzică și ne-am repliat victorioși în țara de adopție, Noua Zeelandă. 

Nu mai era loc de întors, deși o urmă de neliniște a determinat-o pe soția mea să-mi spună: „Off, acum iar o luăm de la început”. I-am răspuns cu o frază citită pe undeva, care mi-a plăcut mult: „Don*t be afraid to start over. This time you*re not starting from scratch, you*re starting from the experience behind you.” (Nu-ți fie frică să începi iar. Acum nu mai pleci de la nimic, acum începi cu experiența pe care o ai în spate).

Reveniți în Auckland ne-am prezentat demisiile la locurile de muncă, fiind încurajați, surpriză, până și de colegi sau șefi pentru pasul făcut. L-am anunțat de asemeni și pe proprietarul casei în care locuiam de rezilierea contractului și data predării cheilor. Am demarat astfel pregătirile pentru mutarea în noua noastră patrie, Australia. Am vândut mașinile, mobila… împachetând doar ceva haine și lucruri pe care le-am considerat de suflet, pentru care am tocmit o firmă de transport. Ne-am luat rămas bun de la prieteni, l-am îmbrățișat apoi pe fiul nostru care urma să vină la noua noastră casă în câteva săptămâni,  „ale tinereții valuri” îl mai țineau locului. Cu strângere de inimă ne-am urcat în avion părăsind astfel țara care ne-a primit și găzduit, deschizând pentru noi zăvorul ce fereca porțile lumii. Pe tot globul sunt oameni și oameni. Umilințele la care am fost uneori supuși ne-au întărit sufletele rănite, pe care timpul le-a cicatrizat, dar de uitat n-am uitat, ca dovadă aceste rânduri scrise uneori cu lacrimi în ochi, alteori cu zâmbete în colțul gurii. 

Închirierea unei case

În Perth la aeroport ne-a așteptat tot cea care ne-a oferit găzduire și la prima vizită, devenindu-ne în scurt timp o adevărată prietenă. Ne-am cazat tot la ea și urma ca-n zilele următoare să căutăm o locuință de-nchiriat și o mașină de cumpărat. Aveam aproape două săptămâni la dispoziție pe care le-am fructificat din plin. Casa era prioritatea numărul unu. Am găsit-o repede, la doar câteva străzi depărtare de locuința lui Jenny, în Ardross, un cartier select și aproape de centru, chestiune foarte importantă privind deplasarea; echidistanță față de punctele extreme ale metropolei. Imobilul era situat la colțul unei intersecții. Era o construcție masivă a cărei arhitectură, pe cât mă pricep eu, reprezenta  o  combinație  între sobrul stil englezesc  și cel vaporos, italian, cu scări și coloane  la   intrare,  cu  camere  spațioase și ferestre enorme  acoperite pe interior de perdele și  apoi draperii grele de pluș cu multe falduri. Din tavanele cu inserții florale atârnau candelabre ce purtau la rându-le patina vechimii. Cele trei dormitoare erau pozate pe aceeași latură a uni hol lung și larg, iar partea opusă era ocupată de laundry (spălătorie), baie și dependințe.  Bucătăria, mare ca dimensiune, era dotată cu mobilier adecvat, iar în prelungirea ei se afla locul desemnat pentru luarea mesei. Apoi urma o sufragerie și ea despărțită printr-o arcadă de un salonaș. Înfățișarea frapa prin proiecția  peretelui ce se avânta spre exterior, având forma la bază de trapez. Acest locșor decorat de noi cu o canapea, o măsuță și două fotolii, ne crea acea stare de infatuare aristocrată, de lejeritate boemă . Ne serveam cafeluța în mirosul  aromat al tutunului de pipă adus de Acasă. Deveniseră ritual acele clipele în care eram doar noi cu noi și Dumnezeu deasupra capului. 

Afară imobilul era „protejat” pe laturile exterioare de ziduri înalte, lucru mai puțin obișnuit, dar prezent în arealurile „săracilor” din Perth, arii ornate cu clădiri impunătoare. În interior,  gazonul era mărginit de-o alee ce parcurgea distanța de la portița de intrare, până la un mic bazin din care țâșnea apa unei  fântâni arteziene. De aici, același covor de pietriș alb, descria un arc de cerc, ce ducea spre scările de intrare, dar cu o ramificație își continua proiecția pe lângă clădire. Alea era mărginită pe o parte de un gard viu, tuns la „sfoară”, format din arbuști cu frunzulițe rotunde de forma unor bănuți.  Înlăuntrul zidurilor curții, tronau tufe de trandafiri într-o largă paletă de culori. Ca să rezum, totul se reducea la o grădină de vis. Pe cealaltă laterală a casei se putea intra cu mașina, dacă deschideai o poartă grea de fier. Patru stâlpi groși de cărămidă sprijineau un acoperiș de țiglă țuguiat sub care, pe plăci de beton se puteau odihni lejer două mașini una lângă alta. În spatele casei se afla terasa ce comunica cu interiorul locuinței printr-o altă intrare cu „french doors”, dar nu așa de impozantă precum cea principală. Aici, în weekenduri, feriți de soare, ploaie sau vânt am petrecut  o bună bucată de vreme cu noii prieteni. 

Mai mult ca sigur m-am cam lungit cu prezentarea acestui prim habitat, dar acel loc îmi trezește și azi amintiri pline de emoții,  emoții amplificate și de faptul că de atunci viața noastră a început să se schimbe radical în mai bine. Casă închiriată aveam, mașină am cumpărat așa că înainte de a continua  cu reiterarea propriilor amintiri, mă simt nevoit a face câteva precizări legate de Australia, recte Perth. Pentru noi europenii e într-un fel atipic acest continent-țară plină de surprize, cu aborigeni mai puțin racordați la societatea actuală, cu animale nemaiîntâlnite, cu un relief ce pleacă de la munți înalți, dealuri și deșert, până la țărmuri scăldate de apele oceanelor, cu recifuri și pești multicolori. Administrativ, continentul australian este împărțit în șapte plus unu state, fiecare stat cu legislația sa, cu parlamentul său și cu premierul său. Toată această confederație este reunită sub un parlament și guvern de uniune națională cu sediul la Camberra, al optulea stat,  primul ministru fiind ales de întreaga națiune și „uns” de guvernatorul Australiei, reprezentantul reginei Marii Britanii în teritoriu.

Perth-ul este capitala Vestului Australiei (WA), metropolă ce cuprinde astăzi aproape trei milioane de locuitori. În centrul orașului se împletesc vechiul, cu clădiri ce nu depășesc totuși 100-120 de ani și noul, cu blocuri de sticlă de peste 40 de etaje. Se întind apoi ca un evantai construcții, cu sau fără etaje, pentru ca apoi pe lângă cele existente altele răzlețe să răsară îndreptându-se  spre cer. Metropola s-a creat ca un tot unitar prin extinderea și unirea orășelelor devenite ulterior cartiere, cu unități administrative proprii, cu centre sociale, școli, bănci… toate aceste suburbii păstrându-și caracteristicile și astăzi. Astfel se poate vorbi acum de o largă arie locuibilă, străbătută de autostrăzi cu patru, șase benzi pe un singur sens de mers. Pe lângă acestea, alte căi de circulație impecabile cu minim două benzi pe direcția de deplasare, leagă cvartalele între ele. Dar teroare, mulți dintre cei aclimatizați aici suferă din cauza mocăiților, pe care nicicum nu-i poți scoate din ritmul de somnolență născută sau indusă. Mai sunt trenurile electrice, folosite la întreaga capacitate în orele de vârf, precum și autobuzele de cartier.

Paralelism, adică și la slujbă și acasă

Drumul pe care-l parcurgeam până la serviciu nu era foarte lung, îmi lua cam douăzeci de minute. În prima zi am făcut cunoștință cu noii colegi: australieni, englezi, scoțieni…  vreo zece la număr. Mi-am luat în primire telefonul, dubița în care pe rafturi fixate în interior, se aflau piese de schimb și pentru alte mașinării nu numai cântare. Managerul, cu care de fapt am și dat  interviul mi-a reamintit, că în gama de activitate a firmei, „Brice Australia”, pe lângă cea legată de aparate de măsură și control, mai erau cuprinse și întreținerea sau repararea utilajelor folosite în industria alimentară: mașinării de tăiat sau măcinat carnea, de feliat mezeluri, de feliat pâinea, mixere… Așadar trebuia repede, repede să mă prind, nu atât de modul de funcționare, tehnic familiar mie într-un fel, cât de punerea în practică a  bazei  teoretice. Una era planșeta în care foloseam creionul și cu totul altceva era să folosesc o presă de scos rulmenți, spre exemplu. Perioada de probă pentru confirmarea sau declinarea contractului era de trei luni, așa că am solicitat comenduirii posibilitatea de a lucra în atelier orice, pe o perioadă de câteva săptămâni, numai  cântare nu, deși cântarele erau felia mea în companie. Mi-a fost acceptată fără nici un fel de problemă cererea, ba mai mult,  sprijinit de colegi am putut nota părțile vulnerabile și modul de intervenție rapid și eficient pentru fiecare „utilaj” în parte. În urma a două  examene am obținut certificatele de atestare guvernamentală, unul în aparate de măsură și control și un altul în partea electrică, atât de necesare pentru a putea presta legal munca în companie, conform normelor din WA. 

În timpul în care îmi desfășuram activitatea în atelier sau în teritoriu, soția se ocupa de mobilarea casei. Am cumpărat rând pe rând cam tot ce trebuia, iar spre sfârșitul zilei respective sau în weekenduri, căram lucrurile mai mari sau mai mici cu mașina de serviciu, de la magazin la noi acasă. Toți angajații puteam folosi oricând și oriunde în interes personal mijlocul de transport al firmei. În afară de electrice, tacâmuri, blide, lenjerie, cam tot ce-am procurat au fost lucruri de la shop-uri second hand sau de pe Internet.  Mai târziu, când ne-am mai chivernisit, am schimbat registrul de cumpărături, dar nu chiar tot, pentru că magazinele second hand vând și lucruri noi la prețuri mai mult decât convenabile. E o vorbă, „Cine nu prețuiește centul, niciodată nu va știi să prețuiască dolarul”. Greutățile te învață să fii pragmatic, pentru că astăzi percepția legată de viață e polarizată numai pe ideea de a face bani, restul nu mai contează. Este pe undeva și conceptul de imigrare sau emigrare, acela de a te căpătui, latura spiritual-culturală fiind scoasă din obiectiv. Cu toate astea nimic nu m-a împiedicat să-mi aduc de Acasă, pe cale maritimă, o mulțime de volume în limba română, cărți de istorie, filozofie, literatură, ridicol nu, când ai Netul la îndemână, dar generația mea e aglutinată la a descifra mesaje din buchile însămânțate pe hârtie, să simtă foșnetul foilor când sunt întoarse… Cărțile mi-au fost și-mi sunt pavăză chiar și-n situații mai puțin plăcute. Îți dezmorțesc mintea și atunci când nici nu gândești, îți dau soluțiile. 

Intersectări cu răgălii în companie

Nu toți au reușit sau reușesc în lumea în de afară, dar nu sunt nici puțini cei care s-au realizat, balanța înclinându-se în favoarea celor real motivați. Riscul asumat e destul de mare pentru că la tot pasul întâmpini greutăți, dar „un drum fără piedici nu duce nicăieri”. În 2006 când ne-am schimbat domiciliul din Noua Zeelandă cu Australia, logica era cam aceeași, de împlinire, în toate variantele semantice ale cuvântului. Riscul de care vorbeam, s-a dovedit a fi mult mai mic decât la începuturile peregrinării mele și a familiei prin lume.

Firea-mi colerică nu m-a avantajat în relațiile cu colegii sau șefii, mai ales atunci când îmi susțineam punctul de vedere, bazat pe logica elementară a bunului simț, zic eu. Au trecut doar câteva luni de la începerea serviciului la „Brice Australia” și am și avut o primă contră cu unii colegii. Pentru a înțelege  mai bine situația am să încerc să vin cu câteva precizări legate de locul în care îmi desfășuram activitatea. Imobilul cu un singur etaj se afla în cartierul numit „Osborne Park”, o clădire modernă cu o fațadă, din beton și sticlă în care cu greu îți puteai imagina un interior destinat lucrărilor mecanice. Aici erau așezate, bancuri de lucru  pe o parte, iar pe partea opusă rafturi metalice, care susțineau mașinării din gamă. La prima vedere totul părea a fi în ordine, dar intrând puțin în detalii nu mai era chiar așa. Pe mesele de lucru și dedesubtul lor se aflau tot felul de ruginituri, componente ale unor utilaje pline de vaselină, tăvi și tăvițe cu degresanți, rulmenți vechi și noi, șuruburi… La acest talmeș-balmeș se mai adăuga și faptul că fiecare lucra unde dădea Dumnezeu și nu fiecare la bancul său. Înainte de a repara ceva în atelier, trebuia să înlătur întâi mizeria lăsată de unul sau de altul, apoi să selectez ce-i de aruncat și ce trebuie păstrat, pentru ca în final să mă apuc de treabă. Nu mai întâlnisem așa ceva până atunci și nu eram nici adept al „lasă-mă să te las”. Nemulțumit de activitatea la grămadă,  într-o ședință de lucru am ridicat această problemă și am propus ca fiecare dintre noi să lucreze la bancul său. A trebuit să conving, pentru a-mi impune punctul de vedere, vorbind de productivitate, timp economisit… că de bun simț nici n-am îndrăznit să casc gura… Ideea a fost agreată de conducere dar aproape nimeni n-a respectat decizia, oricum, eu am reușit să am bancul meu de lucru, nepoluat de ceilalți și ăsta era un câștig pentru mine. 

Nici nu s-a încheiat bine cu hârâiala din atelier c-a venit alta, de data asta cu o zuză din „office”. Biroul, împărțit în cămăruțe, era ocupat de patroni, de manageri și de trei ciolfăite, ce pe lângă atribuțiile legate de contabilitate, vânzări… preluau și mesajele telefonice urmând să le prezinte liderului din cadrul serviciului tehnic, numai că acest lucru nu se prea întâmpla. Într-o vineri, la sfârșitul orelor de program, una dintre figurile ilustrate de Picasso a recepționat mesajul și pentru că „i-am căzut cu tronc”, mi-a cerut să merg la o depanare. Am crezut că explodez, nu pentru că n-aș fi fost plătit, ci pentru faptul că încă de dimineață trâmbițasem în gura mare despre cât de ocupat voi fi  după orele de serviciu, cu preluarea de la magazin a mobilierului plătit deja, ce urma să-l asamblez la mine acasă. Refuzul meu a surprins-o neplăcut și astfel s-a dus să interpreteze aria lui Figaro la masa șefilor, unde am fost convocat. Mi-am susținut punctul de vedere și problema s-a rezolvat fără alte complicații, cu atât mai mult cu cât doi menestreli care erau în atelier, au ajuns să-și dispute job-ul. Pentru evitarea unor situații ambigue am propus conducerii firmei, la care au subscris și ceilalți ortaci, neimplicarea „ielelor de ziuă” în tranzacții de facto. Fiecare cu trebșoara lui a fost decizia și așa mi-am câștigat simpatia sexului, nu prea, frumos de astă dată. 

Adversitatea autohtonilor se manifestă în general față de toți ce nu au obârșie anglosaxonă. Ea se acutizează la o simplă contră, motiv pentru care am și amintit de acest mic incident, dar cu rădăcini adânci în mentalitate. De ce să-l deranjeze pupăza  pe unul de-al ei, chiar vecin cu „locul crimei”, când putea merge străinul, adică eu, în afara orelor de program și-n direcția opusă locuinței mele. Tumultul din jur creat uneori de beligeranți, mă întărâta și mai mult. Așteptam parcă dominat de obsesia ca cineva să mă agite, pregătit fiind ca-n orice moment să ripostez ironic în cuvinte, sau brutal în comportament. Degeaba, nu puteam trece peste acest simțământ.  Cred că în acea lume a mâinilor și sufletelor murdare am cultivat limbajul „cuțitarilor” lui Ion Barbu, pe care nu ezit să-l folosesc, tocmai pentru că  reflectă o realitate nu chiar ușor de îndurat. Uneori nu mă pot abține să nu detonez grenadele cu vorbe „dulci-amare”, fără a mai ține seama de sensibilitatea celor ce-mi citesc acum mesajul.   

Un campion al vulgului era un englez care la tot  pasul îi dădea cu „fuck”. S-a angajat în companie la câtva timp după mine. Era un tip la vreo 50 de ani, mic de statură, îndesat și cu puțină burtă. Sub o frunte adunată,  pleoapele spâne clămpăneau peste doi ochi de culoarea pământului. O față pe care era împlântat un bornău gen pătlăgică pârguită, acoperea o pleznitură de daltă lată de-i zicea gură. Părul gălbui se scurgea în lațele ieșite dintr-o coadă de cal, ce lăsa să i se vadă tipica clăpăugeală auditiv-englezească, urechile mari de care erau agățate niște sârme îmbârligate ce se doreau a fi cercei.  Tatuajele, cu ancore și sirene lăptoase în grafica unui țânc de trei ani, îi împodobeau brațele și picioarele. Așa, ca un tot unitar, puteai să-l iei drept sperietoare ca să înțarci sugarul înainte de vreme. 

La capătul bancului meu de lucru aveam un aparat de radio la care ascultam știri, muzică… în timp ce deșurubam sau înșurubam. Sătul să aud cam același gen de sunete afro-anglo-american, un fel de bis continuu pentru mine, am căutat pe scala aparatului și-am găsit un post ce transmitea muzică italiană. Într-una din zile n-am apucat să aud două melodii, c-a apărut  în atelier, britanicul de care vorbeam înjurând de mama focului clientul la care a fost. „The mother fucker client mă aștepta in fața la the fucking shop și the fucking bastard dick mi-a spus că pierde the fucking money  din cauza mea, căci am ajuns fucking prea târziu de la fucking apelul telefonic”. Toți cei prezenți în atelier ne holbam la el, fiind alături de noi și  unul dintre șefi, apărut între timp, curios să afle ce-i cu răcnetele. Printre o mie de fucking-uri Quasimodo a reușit să explice cu câtă lipsă de respect a fost el tratat de client. Ne-a bufnit râsul ascultându-i povestea cu vocabularul pitoresc. Dintr-o dată i s-a pus pata pe subsemnatul. A venit la mine, mi-a aruncat o privire ucigașă și apoi a închis radioul. I-am dat drumul iarăși, cânta Adriano Celentano. S-a întors brusc, m-a gratulat cu „fuck you Romanian” și l-a închis iar, motivând că nu-i place muzica străinilor întrucât nu înțelege cuvintele. Mi s-a urcat sângele la cap, am pus mâna pe ciocan, am pocnit odată-n masă și cu o voce care parcă nu mai era a mea, i-am spus  amenințător că acolo rămâne dacă nu se cară, după care am repornit muzichia. A tăiat-o fără să-l mai „rog” încă odată, timp în care i-am sugerat să învețe și un alt grai, dacă vrea să înțeleagă textul. În decursul acestui incident niciunul din cei prezenți n-a intervenit împotriva atitudinii agresorului, eram încă odată singur, înconjurat de ceea ce se numește mizerie umană. În ziua următoare am aflat  că și ceilalți anglo-saxoni susțineau punctul de vedere al paiaței.  Și cu toate astea am ajuns la o înțelegere, pentru mine era o chestiune de principiu, toți suntem egali în drepturi. Atunci când aveam ceva de făcut în atelier și nu erau foarte dese cazurile, pentru că mai mult eram pe site, puteam să-mi delectez auzul în voie, cu Holograf, Phoenix sau Pasărea Colibri, pe radio casetofon, fără surprize neplăcute.  „Ascultați și voi muzică adevărată”,  le spuneam, „încercați să percepeți linia melodică pentru că asta înseamnă de fapt muzică, iar dacă vreți text, citiți-l pe Byron, că-i de-al vostru, numai că din păcate pentru voi, el nu mai e pe aici”. Nu cred c-au simțit ironia, dar  atmosfera s-a relaxat și eu de asta aveam nevoie. 

Întâlnire cu surprize ulterioare

Mai puțin relaxată îmi era soția, care deși depusese de ceva timp aplicații pentru găsirea unui job, nu primise nici măcar invitația de a fi chemată la un interviu. Financiar nu stăteam rău, câștigam chiar destul de bine. Casa pe care am închiriat-o era acum mobilată complet. Prieteni nu prea aveam, doar cu Jenny ne mai întâlneam. Într-o zi vecinii, gard în gard cu noi, ne-au invitat la ei într-un weekend, ca să ne cunoaștem. N-am știut până atunci că este un fel de protocol nescris, ca noilor locatari să li se facă acest gen de invitații. Reiterez faptul că aria în care am închiriat  casa era locuită numai de oameni cu stare, ce au moștenit sau și-au permis să cumpere un imobil cu peste un milion de dolari. Puteai număra pe degetele de la o mână chiriașii-n zonă. Părinții lui Nunzio, proprietarul imobilului în care locuiam, s-au mutat în altă vilă cu puțin timp înainte de venirea noastră în Perth și așa am ajuns beneficiarii locului, un noroc chior dacă e să vorbesc și de chirie. Revenind la vecini, erau get beget australieni, oameni deschiși și prietenoși. Cunoștințele lor despre România se rezumau la Dracula, Ceaușescu și Nadia Comăneci. Ne-am bucurat ca am putu să le vorbim de țara noastră cu frumusețile ei, de satele și orașele ce poartă-n spate haina timpului…  Am discutat și de viața noastră în Noua Zeelandă și apoi  Australia, respectiv de Perth. Ce mai, am petrecut seară deosebit de plăcută, în care mai mult am trăncănit noi decât ei. N-a trecut o săptămână de la întrevederea cu vecinii, c-a venit surpriza: la intervenția lor, un director de la  Mission Australia, organizație guvernamentală cu obiect de activitate „drug and alchool service”, i-a solicitat prezența soției pentru a da un interviu. L-a luat și a fost imediat angajată în „full time position” ca „administrator officer”.

Ne-am bucurat mult și poate pare de necrezut, dar pentru mine nu a contat într-atât  înregimentarea jumătății mele la un serviciu, ci faptul că a ieșit din starea de neliniște care a pus stăpânire pe sufletul ei. În momentul în care chiar tangențial poți discuta cu oameni aflați în poziții mai acătării și care mai vor să-ți întindă și o mână de ajutor, lucrurile pot lua o altă turnură, iar recomandarea în aceste cazuri e decisivă, fapt menționat a nu știu câta oară.

Fiul meu, înarmat cu partea de cunoștințe teoretice dobândite-n facultate și „lucrat la sală”, a realizat că a-și desfășura activitatea ca angajat în „fitness industry”, nu e chiar o afacere. Salariul neconform cu activitatea în sine, programul deosebit de încărcat ce includea și weekendurile, l-au determinat să promoveze imaginea unui corp armonios pe  propriul website, venind cu varii oferte de antrenament și diete pentru persoanele dornice de a-și dobândi sau redobândi suplețea. A demarat ca personal trainer și în scurt timp și-a format clientela, în general oameni cu bani, care îi aduceau și veniturile scontate. Unii dintre ei i-au devenit prieteni, făcând parte și azi din aceeași gașcă.

Și dacă-s în sutană tot îi manelim

Diminețile plecam toți trei la job-uri și ne reîntâlneam seara acasă, unde derulam filmul zilei. Singura „neîmplinire” o constituia într-un fel lipsa unui anturaj similar celui din Noua Zeelandă, deși cunoscusem câteva persoane la locul de întâlnire al românilor, biserica. Aici am aflat cât de divizați suntem. Cu mult timp înainte de a purcede în Perth, conaționalii mei  ortodocși mergeau să asculte slujbele la Biserica Sârbească, unde preot era și este un timișorean, absolvent al Facultății de Teologie din Sibiu. Singurul impediment, dacă-l pot numi așa, este că oficierea la altar se face în trei limbi, sârbă, română și engleză, momentele de pioșenie pierzându-se în pauzele de amestecătura lingvistică, zic eu. Biserica Românească a apărut odată cu venirea unui preot de prin părțile Sucevei, trimis de Patriarhia Română să păstorească sufletele românilor în Perth. O parte dintre enoriași au rămas atașați de prima lor „iubire”, iar cealaltă parte a trecut să ctitorească noua Biserică cu sediul închiriat într-o clinică dezafectată, care ulterior a fost transformată conform canoanelor, în Casa Domnului. Îi cunosc pe ambii preoți, suflete devotate comunităților pe care le servesc, săritori la necazul fiecăruia, înarmați întotdeauna cu un sfat și o vorbă bună. Din păcate tot noi românii, laicii, suntem cârcotașii. Parcă-i un blestem pe capul nostru, să ne pierdem în povești stupide, să ne certăm făcând pe erudiții acolo unde suntem tămâie, să-i catalogăm pe slujitorii bisericii după lungimea bărbii, culoarea tenului sau gravitatea vocii, să comparăm acolo unde nimic nu e de comparat, ochelari de soare sau sutane, să ne asumăm responsabilități acolo unde nimeni nu ni le cere. Soarele bată-l vina, clocește mințile mai mult decât trebuie. 

Filozofie de emigrant

Cu toată întinderea orașului nu e de mirare când pe stradă, sau în vreun mall auzi vorbindu-se românește, deși la aproape trei milioane de oameni, suntem doar câteva mii de valahi. La scurt timp de la venirea noastră în Perth, la un magazin sârbesc ce avea spre vânzare mezeluri pe gustul nostru, soția mea a intrat în discuție cu două persoane ce grăiau limba de Acasă și de aici ni s-a tras; am cunoscut români veniți în Australia încă de pe timpul lui Pazvante Chiorul. Casa noastră în care liniștea era întreruptă doar de vocile vecinilor, s-a umplut dintr-o dată de râsete și voie bună,  de istorisiri cu pățanii hazlii, de glume și tachinări într-o limbă în care se adunau voit graiurile, transilvănean amestecat cu cel bănățean, moldovenesc, regățean, și „dă” București. Nu pot să-i omit nici pe cei de sorginte sârbă sau maghiară, deveniți amici de suflet, ceea ce demonstrează, dacă ar mai fi ceva de demonstrat, că educația și bunul simț nu umblă cu voturi. Faptul că suntem relativ de vârste apropiate, a făcut ca relațiile de prietenie să dureze. Spuneam odată că „un drum fără suferință nu duce nicăieri”. Câțiva dintre noii prieteni au avut de îndurat vicisitudinile regimului de Acasă în timpul dictaturii, doar pentru că și-au dorit libertatea mai devreme de anii *90, încercând să treacă fără viză granița la unguri sau  Dunărea înot la sârbi. Unii au reușit din prima, iar alții mai puțin norocoși au stat prin pușcării. În sfârșit, reuniți în țara cangurilor, muncind și învățând, parte din ei au ajuns ca astăzi să se găsească în confortul după care au tânjit. Fac această precizare doar pentru bufonii care te judecă numai prin prisma plinului buzunarelor.    

Așadar și cei care au părăsit țara noastră înainte și imediat după *89, ingineri sau tehnicieni  timișoreni, arădeni, clujeni, craioveni sau bucureșteni, și-au început la rându-le viața în Australia cu vândutul ziarelor, curățatul peștelui sau datul cu mopu, au sortat fructe, au zugrăvit case și-au dat la lopată. Nu spun că acest gen de muncă te înalță, dar nici rușine nu-i prestând-o.  Astăzi aceeași oameni de care vorbeam, conduc companii sau își au propriile afaceri. Bineînțeles nu toți emigranții români din Australia sunt de top, dar procentul de nerealizat este infim,  dacă e să vorbim de cei veniți după 2000.

Criteriile de emigrare astăzi sunt stricte, pentru că sunt luate-n calcul pregătirea profesională, experiența în domeniu și cazierul care trebuie să fie curat. Costurile aplicației pentru obținerea vizei de intrare, costurile deplasării și distanța mare de casă, constituie reale bariere. Astea sunt și motivele pentru care nu vezi jarpalăi cu pirande și puradei la cerșit și mai puțini sezonieri la adunatul „sparanghelului sau usturoiului”. Din punctul ăsta de vedere e liniște și pace. Printre cei care au ratat „de facto” șederea în Australia sunt persoanele care au dato-n bară în căsnicie din varii motive și cei care n-au reușit să supraviețuiască șocului de început, băutura fiind antidotul nedorit, dar folosit și care-și face efectul în detrimentul consumatorului. O altă categorie, dacă o pot numi așa, îi cuprinde pe actori, muzicieni, profesori… în general persoane cu pregătire umanistă, ce cu greu răzbat într-o lume în care accentul se pune cu preponderență pe dezvoltare economică și mai puțin pe cultură. Ca să nu mai spele vase prin restaurante, să facă menaj sau să vândă în mall-uri, mulți dintre aceștia au preferat să se reîntoarcă de unde-au purces. Dacă e să vorbesc de tineri situația e puțin mai altfel, posibilitatea de adaptare și de înlăturare a cutumelor cu care au venit, îi ajută în cazul în care seriozitatea primează, dacă nu, se autoexclud.

Ca și-n România, politica era și este pe buzele tuturor, subiect care naște discuții aprinse mereu, făcându-se comparație între Acasă și Aici, între trecutul din care am venit și prezentul în care trăim. Libertatea de exprimare în Australia e stabilită printr-o sumedenie de reguli, care uneori depășesc limitele normalului. Dacă-i faci o poză copilului sau nepotului tău, trebuie să te asiguri că nu se prea află un alt tânăr vlăstar prin preajmă, ca să nu dai de bănuit că ești pedofil, deși pe ăștia în loc să-i castreze sau să-i împuște, îi țin în pușcării de lux vreo doi ani și apoi le dau drumul. Au sărit de cur în sus toate canalele media din țara cangurilor, când Rafael Nadal, cunoscutul tenismen spaniol participant la turneul australian, a țucat pe obraz o fătucă pe care a lovit-o neintenționat cu mingea în arena de tenis. L-au blagoslovit o săptămână, dar nu pentru accidentul involuntar, ci pentru pupătura pe obraz. Orb, surd și mut, trăiești mai bine în noul sistem, un fel de Omerta reinventată, cu reguli ce ating uneori absurdul. Unul care trage tare la cântar  tot obez se numește, dar dacă-i spui că-i grăsan, a-i dat-o-n bară, unul murdar tot nespălat se cheamă, dar n-ai voie să spui că-i un împuțit… Ce vreți, nuanțe de gri cu negru, în rest doar autostrăzi  traversate de poduri luminate-n curcubeu, sau stadioane uriașe, blocuri de sticlă cu n-șpe etaje, plaje cu nisip fin pe care sunt amplasate sculpturi ca-n paginile idiomatice ale civilizațiilor lumii, super-marketuri în care te pierzi, restaurante, baruri și-un cazinou cât un cartier, drumuri adevărate, case și iar case, situate pe străzi liniștite ce-ți oferă acea stare de bine după o zi încărcată, alături de o mulțime de parcuri cu terenuri de sport. Nu e rău deloc, doar dorul de Acasă ne zgândăre sufletul și-l zgândărește rău.  Ce bine ne-ar fi tuturor dacă  nu ne-ar  futiliza, o formă silogistică a verbului „a fute”,  liniștea câțiva neghiobi cu postările lor veninoase pe internet. Poate le vor fi de ajutor cuvintele celebrului scriitor italian Umberto Eco, care spunea cam prin 2016: „Drama internetului este că i-a promovat pe idioții satului ca purtători de cuvânt. Drama imbecililor”.  

*

Cu pași timizi dar încrezători în steaua noastră, mulți dintre noi am călcat pe cărări mai puțin umblate: unii dintr-o țară-n alta, pe același continent, alții de pe un continent pe altul.  Te simți stingher în noua conjunctură și ai vrea ca  cei din jurul tău să-ți simtă pulsul neregulat al inimii, generat de singurătate și necunoașterea în parte a obiceiurilor locului. Ești stresat dar prea mândru să fii servil, pentru că servilismul e apanajul sărăcitului de cultură, a milogului cocoșat de frică, iar reacția cobeligeranților englezi, irlandezi, scoțieni alături de autohtoni se manifestă, cel puțin la începuturi, prin superioritate și aroganță nedisimulată. Nu știu câți dintre noi au ignorat asemenea momente, au răbdat și au tăcut  încărcându-se negativ. Frustrarea vine oricum și dacă taci și dacă vorbești, iar în acele momente, verbele „a respecta”, „a prețui” își pierd sensul pentru cei implicați. Niciodată, ca emigrant, nu mi-a plăcut ideea, că trebuie să-mi pun fermoar la gură, indiferent de împrejurare, de  conjunctură și  nu pentru a-mi salva ego-ul șifonat sau pentru a epata, ci pur și simplu  pentru că etalându-mi opinia, m-am descărcat emoțional, m-am eliberat pur și simplu. Există, ne place să recunoaștem sau nu, acel tip de „bullying” cu care străinii ca noi sunt tratați uneori. Dacă nu răspunzi prompt vei suferii și mai tare pentru că „nimeni nu-ți cunoaște durerea și nimeni nu are cum să ți-o înțeleagă cu adevărat, pentru că nimeni nu a fost în locul tău.” Cam aceste chestiuni de viață, bazate pe întâmplări reale, le discutam în weekenduri cu amicii noștri, care ne-au primit cu brațele deschise în cercul lor, în marea majoritate români.  

Începusem să prețuim și mai mult faptul că după atâtea căutări ne-am găsit într-un fel locul. Soare și căldură trei anotimpuri și un alt anotimp cu soare dar și cu ploaie de astă dată. Ca zodie suntem raci și eu și soția, iubim astrul zilei și nopțile-nstelate și apa-nspumată și nisipul fierbinte. Ne bucurăm că suntem înconjurați de oamenii buni la suflet, pentru că așa îmi place să cred, că suntem priviți și noi, ca frământați din același aluat drapat cu sentimente: eu, cu treceri mai abrupte câteodată de la agonie la extaz, iar jumătatea mea întotdeauna cu gingășie și înțelegere.    

„Nici un vis nu e prea mare pentru a putea fi atins”

Pe nesimțite a trecut timpul. După doi ani de, hai să-i spun prosperitate și stabilitate economică, la un consiliu de familie ne-am hotărât să cumpărăm o casă. Decizia nu era legată numai de mentalitatea românului care se simte în siguranță având o proprietate, un argument de bază fiind de a nu mai plăti chirie, peste 320 de dolari pe săptămână, bani într-un fel risipiți. Intrând în detalii financiare, au început să ni se contureze din ce în ce mai clar opțiunile pe care le aveam. Valoarea casei nu trebuia să depășească juma de milion de dolari, pentru că depozitul minim era de zece la sută din valoarea de cumpărare, vorbesc de  anul 2008. Deși nu aveam prea mult habar de rata pe care o vom plăti la bancă, am exclus totuși din start alegerea unui apartament sau a unui imobil în „town house”, adică o casă ce face parte dintr-un complex de locuințe așezate una lângă alta, cu doar câțiva metri pătrați de curticică. Ne doream puțină intimitate, fără mirosul de ceapă prăjită de la oalele vecinilor și fără vocalizele adiacente. Așadar am pus pe hârtie un plan de la care să începem. Zona o doream cât mai liniștită, ferită de zarva magazinelor sau trepidațiile iscate de mașinile din trafic cu pârâituri de eșapamente și scârțâituri de roți. Poate mai puțin chestia cu roțile, că ăștia din Perth sunt înceții înceților de pe pământ, amorțiți în mașini de lux care dau să muște din volan la viteza melcului. Dacă vitezomanii de care vorbeam mai ajung prin Melbourne sau Sydney, îi spurcă toți, mai dihai decât mine,  pentru că perturbă toată circulația în zonă cât timp șofează. Revenind la subiect, voiam ca imobilul să nu se afle situat la o distanță mai mare de zece km față de punctul zero, centrul metropolei. Acest lucru însemna că-n orice direcție am fi mers, am fi economisit timp prețios privind deplasarea și asta pentru că orașul se întinde pe o suprafață enormă. 

Am ascultat cu foarte mare interes vocile amicilor, toți proprietari de case. În disertațiile lor privind cumpărarea unui imobil spuneau că e bine să analizezi locația, să observi vecinătatea privind înfățișarea ei per ansamblu, asta însemnând modul de prezentare al construcțiilor din zonă și îngrijirea ariei locuibile. Apoi e bine să te uiți după o construcție amplasată în fața posesiei, iar acesta să fie atât de mare încât să poată fi împărțită în așa fel încât după subdivizare, să poți rămâne cu casa și o parte de teren, iar cealaltă parte s-o vinzi.

Am trasat cu compasul doua cercuri concentrice cu punctul de plecare centrul orașului pentru a ne încadra în segmentul propus și am început să consultăm agenții imobiliare care-și aveau sălașul în zonă. După ce ne-am edificat cu prețurile, am eliminat  ariile foarte scumpe și am început sondarea căutând pe Net variante. Trebuie să recunosc că meritul îi aparține soției, căreia în acea perioadă îi atribuiam două roluri: să mă enerveze când eram calm și să mă liniștească în timp ce fierbeam. Dacă muierii îi intră o idee-n cap, nici dracu nu i-o mai poate scoate. M-a purtat prin toate locațiile, punându-mi la-ncercare latura neuro-hormonală. Nu s-a lăsat până nu a găsit ce și-a dorit, casă cu un „back yard” considerat mare în zona urbană, suprafața totală fiind de 1200 de metri pătrați. Prețul de strigare era de cinci sute de mii. Mă treceau fiori reci prin șira spinării numai când mă gândeam la jumătate de milion de dolari. Suma era colosală pentru noi. Soția a vorbit întâi cu brokerul, să vedem dacă ne acordă banca împrumutul. Câștigam binișor amândoi așa că n-au fost probleme privind aprobarea și după o săptămână, tot nevasta a tratat și cu agentul imobiliar, un bătrânel roșu la față, guraliv și plin de amabilitate, cred și eu la comisionul pe care-l lua…. nici nu putea fi altfel. Am văzut casa pe îndelete, construcție de cărămidă, compusă din trei dormitoare, sufragerie, bucătărie, loc de luat masa… mă rog tot dichisul. Imobilul se prelungea cu garajul a cărui arcadă prezenta intrarea. În fața locuinței se afla și o terasă unde puteai servi cafeluța-n văzul lumii, la stradă, iar în spate, o altă terasă  imensă, pe toată lungimea casei, de unde  te puteai delecta cu o panoramă de vis,  ce mai, un părculeț în adevăratul sens al cuvântului, cu copaci mai înalți decât o construcție cu etaj și gazon pe toată suprafața, cu propriul sistem de irigare. Nu ne venea să credem, parcă era prea frumos ca să fie adevărat. 

Priveam cu zâmbetul pe buze, cum Rodica mea îl învârtea și-l sucea cu vorba pe agentul imobiliar în negocieri. În final am  bătut palma, la aproape 450.000 (patru sute cinzeci de mii) de dolari. Oferta de vânzare atunci când am cumpărat era mult mai mare decât cea de cumpărare. Explozia de prețuri după 2000 a atins apogeul prin 2006, după care a început să scadă. Într-un fel ăsta ne-a fost norocul la tratative. Oricum, am negociat cu două mii de dolari mai mult decât ultimul ofertant. Cu patru-cinci ani în urmă,  o asemenea casă se putea cumpăra cu o sută de mii mai puțin, dar atunci eram la alte „începuturi”, în Noua Zeelandă. Oricum eram fericiți, fericiți. Dumnezeu a avut grijă de noi, ne spuneam.

Am semnat contractul de vânzare-cumpărare urmând ca să ne mutăm după perfectarea actelor, o perioadă ce ținea două luni, când primeam și cheile locuinței. Pentru că eram la prima casă am scăpat de plata taxei de timbru, cam douăzeci de mii de dolari. Ce dulce suna, casa noastră și-n același timp ce sinistru se auzea când pronunțam, patru sute si.. de mii datorie, pentru că aproape cincizeci de mii i-am depus ca depozit. Ne încurajam spunându-ne, „no dream is too big to be touched” (nici un vis nu e prea mare pentru a fi atins). Au urmat pregătirile de mutare de la imobilul închiriat, la imobilul cumpărat, ambele aflate în zone destul de apropriate unul față de celălalt. Când am preluat cheile, primul gând a fost să ne apucăm de renovarea interioară și așa am început. Cam două luni am tot lucrat, schimbând complet mobila de bucătărie cu toate accesoriile, rașchetând podelele, zugrăvind pereți, tavane, schimbând faianța, vopsind uși cu tocuri, ferestre… toate după orele de program și-n weekenduri. O deosebită contribuție la toate schimbările interioare le-a avut și fiul nostru, frustrându-l într-un fel de relaxarea pe care și-o dorea de a fi împreună cu prietena sa, o franțuzoaică a naibii de frumoasă, care acum îi este soție. 

Poți vorbi de un imobil că îți aparține, doar în momentul în care că ți-ai plătit integral împrumutul, adică zero lei la bancă datorie. Noi am primit Titlul de Proprietate la data de 7 septembrie 2017, după nouă ani de la cumpărarea casei, fapt predictibil luând în considerare că am  pus în aplicare toate informațiile pe care ni le-au furnizat prietenii, dar voi reveni cu această chestiune. Dacă termenul de plată se lungește la 25-30 de ani, (perioada de rate pentru finanțarea bancară) dai la bani de ți se apleacă și ajungi ca împreună cu dobânzile să scoți din jep peste dublul sumei împrumutate. Am dorit să subliniez acest fapt și din alt motiv, serviciul; dacă-l pierzi, poți amâna ratele câteva luni, iar dacă nu-ți revii financiar ca să poți plăti în continuare, banca te execută, te zboară din casă fără a-ți arăta empatie. Dacă locuința se vinde la un preț mai mic decât cel perfectat în contract, banca te obligă să plătești diferența. Bancherii nu pierd, ei doar câștigă, „rapacitatea” fiindu-le sloganul. Desigur mai aveam încă multe de făcut astfel încât totul să arate așa cum ne-am propus, dar acest lucru costa ceva parale, iar nouă ne cam bătea vântul prin buzunare, dacă e să vorbesc de investiții. După două luni și ceva de șantier am făcut inaugurarea. Vremea frumoasă ne-a oferit posibilitatea de a sărbători eventul, afară pe terasă până târziu în noapte înconjurați de cei prețuiți de noi. 

„Demisie” cu implicare de „focă-suină”

Viața cu trăirile ei, nu e nici grea dar nici ușoară, adaptabilitatea fiind esențială pentru că totul în jurul nostru e relativ, respirăm un timp, într-un spațiu ales de noi sau hărăzit de Dumnezeu, iar apoi…  Plecând din „universul cvasi-euclidian” ,bazat pe timp și spațiu, prezentat de Einstein și îndreptându-ne spre universul mai aproape de noi, gândul mă duce spre „Coloana Infinitului” a lui Brâncuși, sculptură de geniu care ne oferă imaginea întretăierii spațiului cu timpul în drumul ce urmează să-l parcurgem de-a lungul vieții, în etape, cu stări de bine și de mai puțin bine, cu suișuri și coborâșuri.  

Probabil că după vreo trei ani de muncă la Brice Australia, am atins un vârf la ceea ce aș putea numi confort, o stare de bine, așa că ar fi trebuit să mă aștept la un declin, conform imaginii imprimată pe retină de „Coloana Infinitului”. Dar cine poate anticipa viitorul când e vorba de propria-i  persoană și mai ales atunci când alții hotărăsc pentru tine?  

Andrew, unul dintre proprietarii business-ului, ne-a anunțat oficial că a vândut afacerea unei alte companii care avea cuprinsă în caietul de sarcini și activitatea pe care noi o prestam: de întreținere, de reparare sau de vânzare a utilajelor cu destinația domeniul alimentar. În prezența liderilor s-a făcut referire și la acel proces verbal de predare-primire, în care eram cuprinși și noi, „uneltele vorbitoare”. Priveam cu temere spre ce va veni. Plutea în aer acel defetism a zilei de mâine, pentru că regula se respectă oriunde te-ai afla: „ultimul venit, primul plecat”, în caz de vreo restructurare. Aveam de plătit o datorie enormă pentru casă, eșalonată pe o perioadă de 25 de ani la 736 de dolari rată pe săptămână, repet, pe săptămână. Managerul din vechea companie și-a dat imediat demisia, rămânând doar adjunctul său. 

Am fost primiți la noul sediu cu grătare de carne de vită, porc și „sausages”, un fel de cârnați australieni, care se băgau într-o franzeluță la care se adăugau felii de ceapă prăjită. Nu intenționez să fac pe neamu* prost, dar pot să vă asigur că ceea ce-am mâncat era varianta nereușită a „puței în corn” de Acasă, crenvurști cu muștar.

Noua companie, TMBL se afla situată față de propria-mi bătătura, cam la aceeași distanță de vechea locație, dar în sens opus, într-o zonă industrială de astă dată. Clădirea, de forma unui hangar imens, era compartimentată și ea pe sectoare de activitate, în care mai mult de jumătate din spațiu era destinat închirierii pentru depozitare, începând cu materiale de construcții, containere cu solvenți sau vopsele… și terminând cu generatoare mari de curent și transformatoare de rețea. Departamentul tehnic, în care activam, cuprindea hala de lucru echipată cu cele necesare, bancuri de lucru, rafturi… Mai erau și câteva birouri pentru șefime și administrativ. 

În primele două săptămâni activitatea s-a desfășurat normal, scurte ședințe de informare și împărțirea job-urilor, după care ni s-a adus la cunoștință că vom primi alte mașini de serviciu, mai econoame privind combustibilul. Ne-am scos din dubele pe care le aveam în dotare, sculele și rafturile cu piese de schimb pentru a le instala în suratele „noi”, un fel de roabe construite parcă numai pentru chinezi. Pe piață, primele mașini valorau dublu și datorită confortului, comparativ cu second-hand-ul primit. Dezamăgire totală pe noi. Quasimodo, englezul tatuat, care la două cuvinte băga câte un „fuck”, a-nceput să-l suduie pe noul manager cu delicatețea-i cunoscută doar de noi, vechii camarazi. Înjura de mama focului, că el nu conduce o ladă pe roți și de aici i s-a tras. Un alt coleg, mai rotofei, nu încăpea în cabină de burtă. Eu și nu numai eu, stăteam cu picioarele înghesuite-n volan, cu scaunul dat înapoi la maxim și atingeam plafonul cu capul. Eram de râsul curcii cu closetele cu care urma să ne deplasăm. Simțind ironia din priviri ale subalternilor și văzând că  prestanța îi este știrbită, noul șef iluminat creativ, a  început să cuantifice timpii privind deplasările de la un punct de lucru la altul, să taie nejustificat din orele efectuate peste program… Atitudinea de cizmă ghintuită și deciziile sale anapoda, au produs nemulțumiri vădite, astfel încât unii colegi din vechea trupă au început să plece rând pe rând, numărul nostru micșorându-se simțitor. Nici eu nu eram prea fericit, cu atât mai mult cu cât constatasem că năcădăul care era îndrituit să ne îndrume, era total în afară cu latura tehnică, un alt idiot promovat pentru longevitate în firmă. Mie mi-a reproșat faptul că pe parcursul aceleiași distanțe, într-o zi, am avut timpi diferiți de dus-întors, cam de zece minute diferență, de parcă traficul pe o distanță de 40km ar fi fost același. Am început să râd acuzându-l și de neseriozitate, fapt care l-a indignat într-atât, încât mi-a întocmit un referat „de neachitare în totalitate a sarcinilor de servici”. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Radia de satisfacție, mi-a plătit-o. Pentru prima dată i-am văzut ticăloșenia exprimată prin toți porii hoitului său. Era un tip scund și umflat,  de mai bine-l săreai decât să-l ocolești. Iarnă sau vară, fața-i de pară mălăiață era plină de sudoare. Prin crăceala buzelor groase pline de salivă, se vedeau lesne jinjiile și dințișorii năclăiți cu resturi d-ale gurii, resturi ce se lipeau adesea pe gușa-i flambată. Doi ochi căcănii adunați sub un dovleac în ricoșeu, te priveau cârmit, niciodată drept. Nasul borcănat cu nări largi, defineau parcă și mai bine imaginea râtanului jugănit. Un burdihan floșcăit se revărsa peste centura înnădită ce-i înconjura foalele. Picioarele strâmbe de atâta greutate, se flexau spre interior, iar mersu-i legănat îl puteai ușor asemăna cu cel al unei foci în deplasarea  pe uscat. De fapt asta îi era și porecla, „Seal” (focă). Mă întreb și acum, folosind o  expresie de salon sclivisită, „cum își scotea țârcovnicul din pantaloni, ca să se ușureze apătos”? Brațele-i scurte terminate-n cârnăciori nu-i prea erau de folos și dacă scula ce-o avea între picioare nu era legată cu vreo sforicică, sigur era cu pempărșii pe el, căci altfel slabe șanse pentru udătură absconsă. 

Îtr-una din zilele la o șuetă, Tony, adjunct al caltaboșului și amic al subsemnatului încă de când lucram la Brice Australia, m-a atenționat că politica firmei este de a scăpa de noii veniți folosind orice fel de mijloace punitive care să ducă la îndepărtarea noastră, interesul fiind axat de la începuturi chiar, doar pentru acumularea mai multor clienți și nicidecum de personal muncitor. N-am luat în serios avertismentul său și m-am lăsat dus de val. 

N-a trecut o lună, că iar am avut o discuție cu „râtanul”, de astă dată, pe tema solicitării  de către managerul unui supermarket (IGA) a subsemnatului. Acesta îmi acorda deplină încredere în a-i verifica și repara utilajele sale, fiind foarte mulțumit de prestațiile anterioare, numai că umflatul a fost sărit din schemă la capitolul elogieri. Nimeni nu-i cerea nici părerea și nici acordul. Chestiunea în sine a interpretat-o ca pe o atingere la autoritatea sa, cazul meu fiind interpretat ca unul de rebeliune.

N-am reușit să mă mai stăpânesc și am explodat. În atelier eram toți șăibarii. S-a făcut liniște după primele mele cuvinte rostite pe un ton cu mai mulți decibeli, fapt care i-a scos afară din birouri și pe ceilalți. „Cu tehnica ești paralel, nu știi nici măcar ce-am uitat eu și mie rar mi se întâmplă să uit câte ceva, dar tu conduci un serviciu tehnic. Nu înțelegi oamenii din jurul tău și nici nu te străduiești să o faci, pentru că habar nu ai de psihologia lor, de problemele pe care le au și care le influențează munca. Pe latura economică plutești în ignoranță, nu știi ce înseamnă investiție, consum, profit, lucruri pe care orice manager ar trebui să le cunoască. Ești cel mai nepregătit șef pe care l-am întâlnit vreodată”. Sub privirile uluite ale „piftiei” încremenite de ceea ce auzea, se profilau zâmbetele celor prezenți. După această scurtă „întrevedere” am ieșit din atelier răcorit și mi-am aprins o țigare aproape tremurând. Am crezut că măcar Tony va veni după mine, dar bag de seamă că frica de a-și arăta adeziunea, l-a țintuit locului. M-am gândit, în timp ce trăgeam cu nesaț din țigare, că ar fi trebuit să vorbesc mai demult cu directorul general despre șicanări. Ca să pun capăt stresului, mi-am zis că nu era târziu nici acum să o fac și m-am îndreptat spre celălalt colț al clădirii unde-și avea sediul. În apropierea biroului îl văd legănându-se ca barca în valuri, pe Seal, surpriză. Am intuit imediat că grăsanul n-a stat degeaba cât timp eu am fumat. Cu capul plecat și privirea-ntr-o parte a cotit-o repejor, pufăind de efortul pe care-l făcea mergând. Am fost primit imediat de marele guru, poftit să stau pe un fotoliu și servit de secretară cu o cafea. Îmi spuneam în gând că după o asemenea primire, nu-s probleme, așa că dezinvolt am perorat despre activitatea mea și despre frecușurile la care sunt supus, precum și o parte dintre colegi. Întrevederea a durat cam zece, minute. Eram încântat de „conversație” și înainte de a face pași, maestrul de ceremonii mi-a spus, tot cu zâmbetul pe buze: „dacă  ești așa de nemulțumit, îți accept demisia și te rog să-mi predai acum cheile mașinii și telefonul mobil, iar eu am să mă ocup personal să fii plătit fără să mai vii la serviciu două săptămâni, plus zilele care au mai rămas din această lună. Un coleg de-al tău te va duce acasă”.  Parcă m-a lovit cineva cu leuca-n cap, „de ce demisie vorbește ăsta” mă-ntrebam. Total surprins, i-am pus pe birou cheile mașinii și telefonul, fără să pot scoate vreun sunet. Am plecat apăsat de temeri cu gândul la ce va spune nevastă-mea. Cursul vieții noastre lua o nouă turnură. Au trecut câteva săptămâni până să realizez că înlăturarea mea din companie a fost un delict, pe care l-aș fi putut contracara în instanță cu câștig de cauză, fără nici un dubiu dar nici să revin într-o lume ostilă nu mă tenta. Nu numai în Australia ci și-n Noua Zeelandă nu poți fi concediat dacă nu ai primit cel puțin două mustrări și trei avertismente scrise argumentate, nu povești.  Puterea patronului de a da pe cineva afară este limitată prin lege, tocmai pentru stoparea abuzurilor. 

Ratări și apoi trocuri cu „frecvențe”

A trebuit ca împreună cu soția să facem câteva corecturi financiare. Am tratat cu banca oprirea plății ratelor pe trei luni, timp în care mi-am făcut propria-mi firmă accesând Internetul, ce cuprindea profilul în care lucrasem. Totul a durat 15 minute. După o lună am putut să mă laud c-am făcut rahatul praf, nimic nu mergea. Clienții  pentru care lucrasem înainte făceau parte integrantă din structura supermarketurilor ce aveau semnate contracte cu firme de resort, iar cu micile unități alimentare dotate cu ceva utilaje n-am făcut mare brânză, apă de ploaie, muncă pe degeaba. Colac peste pupăză am  investit bani și în piese de schimb și mi-am cumpărat și un „van”, o dubă Ford, cu bani împrumutați. 

Am trecut așadar în lumea „afacerilor”. Am renunțat foarte repede la activitatea legată de industria alimentară și m-am orientat la o alta, cea de instalări antene TV, cu acel avânt al disperatului de a nu-și pierde casa. La început, prin intermediul unui conațional, am intrat pe făgașul cooperării cu o firmă de profil care îmi oferea obiectul muncii, adică clienții și consumabilele, antene, cabluri… Meseria, dacă o pot numi meserie, am învățat-o în câteva minute mergând la lucru într-o zi cu „amicul” introvertit în tehnica aplicată. Conexiunile la antenă prin „splitere”, separatoare de semnal, a mai multor puncte (TV) sau utilizarea amplificatoarelor de semnal, era o bagatelă. Mai puțin confortabil era cățăratul  pe case,  pentru care mi-am cumpărat o scară modulară. Echilibristica pe unele acoperișuri mai țuguiate și montatul antenelor îmi displăceau total, dar nevoia te împinge să  faci și lucruri nedorite. Conectarea cablurilor de la prize la antenă se execută în poduri, unde vara temperaturile trec ușor de 60 de grade când afară sunt peste 30-40, în cele trei anotimpuri cu soare dintr-un an. 

M-am descurcat, cu atât mai mult cu cât am rezolvat și o mulțime de probleme privind renovarea exterioară a proprietății. Utilizând metoda trocului, eu cu antenele iar ceilalți protagoniști cu serviciile lor, am completat gama cu reale beneficii în parteneriat. Carportul, un fel de garaj neînchis, pavajul din fața casei… m-au costat sume derizorii, compensarea fiind dată tocmai de prestația legată de antene. Spre exemplu, am montat un receptor de semnal urmat de un amplificator, conectat la un „spliter” cu opt ieșiri ce duceau la prizele TV din camere, pentru cel care mi-a executat și montat copertina gen „casă”, la dimensiunea solicitată și aprobată de serviciul tehnic al Consiliului Local. 

Ca o curiozitate pentru cei aflați pe alte meleaguri, imobilele din vestul Australiei se construiesc numai din cărămidă și nicidecum din lemn, genul cottage, datorită termitelor. Toți pereții exteriori sunt dublii, adică ei se execută prin ridicarea a două ziduri paralele de cărămidă cu o distanță de vreo zece cm între ele. Motivul, se creează astfel un spațiu de izolare termică și fonică chiar, având în vedere temperaturile foarte ridicate din timpul anului și mai ales vara, de 35-40 de grade. Izolantul din podul casei, un fel de pâslă groasă de vreo 25-30cm, constituie de asemeni o protecție împotriva căldurii din timpul verii și protecție împotriva frigului, iarna. Am venit cu aceste precizări și pentru a sublinia într-un fel dificultatea instalării antenelor cu accesoriile necesare. După fixarea suportului antenei sau antenelor, dacă e și una de satelit, se fac găuri în pereții interiori ai casei, acolo unde clientul dorește a-și avea televizoarele, fante prin care se trag cablurile în pod, unde se și conectează. Poți lucra mai mult târându-te printre cabluri electrice, țevi și tubulatura groasă de 60cm în diametru a aerului condiționat. De fapt tot ce se numește cablu, că-i de TV sau curent electric, trece printre cele două ziduri paralele, iar toate astea (cablurile) sunt „înnodate” în pod. Nici pe exterior și nici pe interior nu vezi vreo sârmă aninată.  

Filozofie de „coloană” aplicată și prieteni alături

Și pentru că am amintit de Coloana lui Brâncuși, în contextul de reușite s-au clacări, m-am gândit că pot să-i dau propriile-mi interpretări, una „pesimistă”,  „Cum te ridici, cum te strânge de gât, cum te ridici cum te strânge de gât…”, și una „optimistă”, „Cum te strânge de gât, cum te ridici, cum te strânge de gât, cum te ridici…” De aici vine și concluzia: să fugi e ușor, toți știu să o facă, dar ca să învingi îți trebuie curaj, ca apoi să lupți. Cred că această idee  stă la baza reușitei, mai ales în caz de emigrare. 

*

Rata săptămânală mare pe care trebuia s-o achităm la bancă și taxele aferente legate de teren, curent, mașini, telefoane, mâncare… bilete de avion pentru drumul spre Acasă, ne îngrădeau foarte mult libertatea financiară. Trebuia să facem ceva pentru ne ușura existența. Înainte de a ne cumpăra casa aveam deja un plan strategic, completat la rândul său și de sfaturile amicilor noștri. Am ascultat și reținut ideile care ne avantajau material: terenul casei să fie îndeajuns de mare ca să poată fi împărțit în două loturi conform normelor de arhitectură implementate de Consiliul Local, iar imobilul în sine să fie poziționat în așa fel încât la subdivizare să nu trebuiască a fi demolat. După ce ne-am îndatorat la bancă cu peste patru sute de mii de dolari, aproape cinzeci de mii îi plătisem din jep ca depozit, am luat casa și am făcut renovările interioare, vopsit, refaianțat… Au trecut peste doi ani și din păcate n-am reușit să terminăm tot ceea ce ne-am propus, divizarea terenului și vinderea unei părți ca să mai diminuăm datoria. Ca să facem acest pas trebuia să împrumutăm bani, pentru că nu-i aveam. Exista posibilitatea de a extinde împrumutul bancar, dar asta însemna suplimentarea datoriei cu o dobândă și mai mare. Am ajuns să dezbatem problemele noastre în grupul de amici, căutând soluții. 

Era cât p-aci să fac infarct când într-o zi mă pomenesc cu un prieten din gașcă, Mircea, care s-a oferit să ne ajute cu o sumă substanțială și fără dobândă, cu termen de rambursare cinci ani. După ce dolarii au intrat în cont, am demarat procesul de subdivizare, încrezător în propriu-mi destin, fără defetismul care-mi marcau gândurile. Nu cunosc procedurile de Acasă, dar în Australia regulile sunt în detaliu stipulate: vine unul și-ți măsoară terenul pe care-l împarte așa cum îți dorești, cu amendamentul ca trebuie să te încadrezi în standardele impuse de lege, vine altul și-ți spune că locul pe care vrei să-l vinzi trebuie „curățat” de verdeață, vin alții cu o grămadă de utilaje și-ți taie toți copacii, erau în total nouă în spatele casei, iar apoi apar alții care-ți ară și nivelează terenul… 

O problemă cu care m-am confruntat, dar pe care am prevăzut-o, a reprezentat calea de acces pentru lotul din spate, drum al cărei lățime trebuia să fie de 4m. Pentru obținerea acestui deziderat trebuia să demolez garajul, parte integrantă a casei și să construiesc altul, conform legislației în vigoare. Orice casă trebuie să ofere un „adăpost” pentru mașini, lucru deja efectuat. Toate operațiile de care am vorbit și care costau nu glumă, trebuiau executate numai de firme autorizate și apoi verificate în etape de reprezentanții primăriei. Doar la finalul acestora terenul putea fi „rupt” din vechea posesiune și intabulat ca fiind o altă proprietate ce putea fi vândută.

Revenind la cuantificarea cheltuielilor, subdivizarea în sine  s-a ridicat cam la douăzeci și cinci de mii de dolari și a durat aproape o jumătate de an, cu atingerea tuturor obiectivelor prevăzute. Am pus lotul apoi pe piață și-n câteva luni l-am vândut. Am rambursat datoriile pe care le aveam și restul de trei sute de mii i-am depus în contul de împrumut bancar. Am muncit pe brânci nu numai instalând antene, ci și lucrând pentru casa noastră, tocmai pentru a termina ceea ce ne-am dorit: „fasonarea” pereților exteriori dând tencuielii culoarea măslinei crude, reamenajarea terasei din față și reconstruirea terasei din spatele imobilului, pavaj în interiorul curții ce încastrează covoarele de iarbă, plantare de pomi și flori…  Design-ul mobilării interiorului precum și imaginea exterioară a casei cu tot ce o înconjoară, aparține integral soției, care a reușit performanța de a însufleți totul, vorba ceea, „oferi dragoste, primești dragoste”.  Bineînțeles, de atunci și până astăzi a îndulcit și mai mult tabloul cu plante ornamentale specifice zonei, oferind o variată paletă de culori vii arealului nostru. 

Eliminând din context detaliile privind activitatea lucrativă a întregii familii, consider oportun să subliniez, dacă mai e ceva de subliniat, că informația prin acumulare de idei, îți oferă posibilitatea ca oriunde te-ai afla să alegi o variantă sustenabilă ce incubă eficiență, mai ales când vorbim  de investiții mari. În cazul nostru, am cumpărat un imobil cu un teren intravilan relativ mare, pe care l-am subdivizat, obținând astfel două proprietăți. Am păstrat lotul cu casa ce valorează azi pe piață peste 600 de mii de dolari și l-am vândut pe celălalt.                                                                           

Prezentarea în sine aș dori să fie privită ca o sugestie pentru cei interesați în a-și achiziționa o proprietate și nicidecum a fi interpretată ca infatuare sau auto gratulare. Desigur că sunt mândru de ceea ce am realizat, nu neg asta, că e mult, că e puțin… pentru mine și soția mea e arhisuficient. Cu toate că vândusem lotul de teren, tot mai aveam de plătit un rest de datorie la bancă, nu scăpasem încă, dar prin infuzia de bani în cont, rata săptămânală s-a redus la mai puțin de jumătate, 320 de dolari pe săptămână. Puteam respira.   

Cu țâța și „crăpătura”globalizăm

Căldura din timpul verii și ploile de iarnă nu ofereau cele mai bune condiții în a lucra instalând antene și cum terminasem cu renovările,  am decis că e mai bine să mă înrolez iar la o companie. Îmi era teamă să nu-mi iau zborul de pe vreo casă, așa cum unii din branșă au pățit-o. Am depus o aplicație la o companie numită „Gobal”, care a scos la concurs un post de „service technician” unde m-am și angajat imediat în urma interviului susținut. Nu mare mi-a fost surpriza să reîntâlnesc o parte din colegii cu care am lucrat la precedenta companie, care mi-a acceptat demisia fără ca eu s-o fi depus vreodată. De la ei am aflat și de faptul, că în urma pierderii unor clienți importanți, Consiliul de Administrație i-a înlocuit pe cei doi conducători ai companiei, „prieteni” ai subsemnatului, pagubă-n ciuperci. Am luat iar în stăpânire o mașină și un telefon. Doar două săptămâni am lucrat sub oblăduirea celui care m-a angajat, pentru că și-a dat demisia din funcție, în locul său venind un tip care semăna leit cu Paganel, personaj din filmele copilăriei. Nici el n-a făcut prea mulți purici și după vreo câteva luni și-a luat la rându-i tălpășița fiind înlocuit de o fufă altoită cu ceva ani și kilograme. Șeful ăl mare din Melbourne, vizita pentru a treia oară Perth-ul în decursul unei jumătăți de an, pentru a o instala de astă dată pe mimoză în funcția de manager. Spun asta pentru că agresivitatea vestimentației din ziua inaugurală și de după chiar, se cam bătea cap în cap cu vârsta, locul și poziția pentru care venea. Australiencele sunt în general femei bine hrănite și cam așa și arată, numai că dacă apari cu mai mult de juma* de țâță afară din ham, datorită dresurilor subdimensionate ce-ți lasă la vedeală până și colăceii ce se revarsă peste pantalonii prea strâmți, cu urme vizibile de crăpătură între picioare, parcă nu-i prea cușer. Nu era urâtă pițipoanca și cred că îi făcea plăcere să fie admirată în acea ținută exhaustivă de parașută găurită. Acum să nu vă închipuiți că privesc cu admirație nedisimulată femeile îmbrăcate-n salopetă, cu cizme de gumă-n picioare și mănuși de grădinărit trase pe dește. E firesc ca întrupate,  finețea și eleganța să-ți dilate pupilele mai mult decât picăturile de atropină, dar imaginea fufei trecute, nu prezenta interes din acest punct de vedere. Am constatat ulterior că-n momentul în care își anunța vizita vreun șef de prin Melbourne, pupăza se înfrumuseța ca pentru Templul Licentiei, probabil că atunci tropăiau și hormonii mai tare-n ea, în rest, ca pătrunjelu-n zamă, pe calculator toată ziua cu Solitare și dispute cu fătucile de la pupitrul cu împărțit job-urile pentru muncitorime. Le aghesmuia pentru orice. A reușit performanța de a le vântura de pe post aproape din lună-n lună, cât erau în perioada de probă. După o săptămână cu zâmbete urmau alte trei patru cu scrâșnituri de măsele, ea și cu lacrimi în ochi, ele, apoi altă fustă și tot așa, de-am ajuns să pariem între noi cât timp va rezista noua venită. 

Lipsa de cunoștințe elementare privind latura tehnică coroborată cu o alegere neinspirată de team lideri, pentru că se poartă pupincuriștii și-n Australia, au dus la nemulțumiri vădite ale staff-ului lucrător, care a protestat cu plecări. Pe mine mă dezavantaja distanța dintre servici și casă, nu și dameza. Conduceam pe autostradă peste 60 de minute, nemaivorbind de blocările în trafic la orele de vârf. După aproape doi ani fără incidente majore cu șefa, m-am gândit că n-ar fi rău să mă orientez spre un alt job, ceva mai aproape de propria-mi locuință. Mă bazam pe aria largă în care-mi puteam desfășura activitatea. De proiectare în parte mecanică nici vorbă, lipsea și lipsește cu desăvârșire în Perth, jurnalism, haida de, deci tot un loc de ciocănar-șurubar mi-a rămas să caut și-am găsit.

Licoare amăruie cu tablouri futabile prin irefutabilitatea lor

Am depus o solicitare pentru un job în care se dorea prezența unei persoane pentru întreținerea și repararea mașinilor de cafea, tipul celor ce se utilizau în baruri și restaurante. M-am prezentat la interviu într-o zi în care am anunțat la serviciu că nu mă simt în formă. În Australia ești eligibil la zece zile de concediu medical, plătit integral. Habar nu aveam cu „ce se mănâncă” o mașină de cafea, dar pentru că mi-am desfășurat activitatea reparând utilaje folosite în alimentație, am început să fac conexiuni: o mașină de cafea trebuie să lucreze pe principiul de funcționare al unui boiler, apă fierbinte care se eliberează cumva. De la această idee am plecat, plus o edificare sumară pe Internet și așa cred că l-am impresionat pe managerul de la „Hicoff”. Am avut noroc chior din două puncte de vedere: locul de muncă se afla la cinci minute de casă, iar șeful avea la bază meseria de barman-bucătar, așa că l-am plimbat prin tehnică cum am vrut, zic eu, deși niciodată n-am văzut interiorul unei mașini de cafea. Tot la interviu am aflat, că vreo două săptămâni voi merge pentru „training” la Melbourne, unde era și sediul mamă al companiei. 

Bucuros nevoie mare pentru accept, mi-am luat concediu, antamat deja, urmând ca la reîntoarcere să semnez noul contract, „ce-i în mână nu-i minciună”, iar numai după aceea să-mi dau demisia de la vechiul loc de muncă. Am luat o gură de aer, patru săptămâni în România, timp în care am fost și intervievat la telefon de boss-ul din Melbourne. Revenit în țara cangurilor, primul drum l-am făcut la noua firmă, unde am semnat hârtiile de angajare. Demisia prezentată la vechiul loc de muncă a surprins pe toată lumea. Am plecat fără nici un fel de regret, mi-am făcut cruce, am spus „mulțumescu-ți Doamne” și-am tăiat-o voios spre casă.

Clădirea unde am început să-mi prestez activitatea se deosebea de suratele la care am lucrat, fațadă cu pereții de sticlă fumurie, încorsetați de rame din aluminiu; emana acel gen de eleganță modernă și rece. În prelungirea construcției, într-un intrând, se afla o poartă metalică ce culisa vertical. Prin acel „gate” camioanele intrau doar pe jumătate în hală, unde cu forklift-ul, paleții cu mașinile și/sau pachetele de cafea, erau așezați pe rame prinse de piloni ce urcau până aproape de acoperiș la 5-6m.  Pășind pe ușa de intrare, erai plăcut impresionat de ambient. Culoarea interiorului era dată de prezența unor rafturi ce gemeau sub greutatea pungilor de cafea într-o variată gamă de sortimente. Pe aceeași parte se afla o mini expoziție cu mașini de preparat licoarea amăruie. Un bar cochet și două măsuțe înconjurate cu scaune gen fotolii, așteptau potențialii clienți la capătul încăperii. În partea opusă se aflau trei birouri: de administrație-secretariat, serviciul vânzări, iar al treilea, ocupat de șef.   

Trecerea din paspoalata cameră frontală spre magazie și viceversa, se făcea printr-o ușă aflată lângă bar. Acolo în hală îmi aveam și eu locșorul, delimitat cu panouri de restul încăperii. Tot acolo se afla și „birăul” meu, dotat bineînțeles cu calculator, ca pentru un Service Manager în devenire, căci înainte trebuia să se usuce cerneala pe contract, perioada de „probation”. Fără asemenea dotări care să cuantifice într-un fel „scara valorică” era șoferul-magazioner. Pentru a-l mulțumi cât de cât s-a găsit și pentru el o soluție de compromis, o masă cu un sertar, dar fără computer pe ea ca să se joace „Solitaire”, că nu era manager. Ca un corolar, la filiala din Perth, activam cinci oameni, un șef mai mare, trei șefuți mai mici și un plebeu fără drept de apel în forul diriguitor. Dar să nu anticipez. În trei săptămâni, perioadă de acomodare, mi-am testat aptitudinile tehnice demontând și montând părți componente al unei mașini de cafea; din păcate eram singur pe post și nu aveam cu cine schimba opinii. Apoi am purces pentru două săptămâni de training spre Melbourne, la sediul central al companiei, fain și mare ca suprafață. Cam cinci zile au fost necesare ca să mă edific într-ale mașinilor de cafea, ajutat bineînțeles de colegi și scheme tehnice, care lipseau de la locul meu de muncă, în rest protocol,  brambura prin oraș, o invitație la cină în casa unui conațional, viață de belfer ce mai, cu lăfăială la un hotel de patru stele,  baie-n piscină și apoi via Perth. Mi-a priit vizita, a fost nu numai utilă dar în același timp și plăcută, am luat-o ca un fel de mini concediu pe banii firmei.

Am făcut o listă ce cuprindea sculele și aparatele de care aveam nevoie, plus o alta cu piese de schimb. Mi-am aranjat atelierul așa cum am dorit, beneficiind de tot sprijinul conducerii centrale și al lui Stuart, managerul meu. Acesta era scoțian la origine stabilit și el în Australia de ceva ani buni. Era trecut de cincizeci de ani și arăta ca o girafă, lung de nu se mai termina.

Părul rar de culoare brună pieptănat pe spate îi acoperea căpățâna. Sub o frunte ridată, două sprâncene negre, stufoase, stăteau de pază parcă, apărând doi ochi de un gri-albăstrui. Pe fața-i ovală, tăiată și ea de cute, era împlântat un năsălău „a la Constantin Tănase” sub care două buze subțiri îi desenau gura. Bărbia îngustă ieșită-n afară, îi pocea și mai mult înfățișarea, nemaivorbind de îmbrăcăminte, mult prea lejeră pentru el. Ignorând aspectul fizic, Stuart era un tip amabil și chiar prietenos. A aderat la budism cu ani buni în urmă, când și-a cunoscut soția, o indiancă simpatică, cam de aceeași vârstă cu el, dar mult mai „umană” ca înfățișare. 

Colegele pe care le aveam se asemănau doar la înălțime, scurteici. Prima, grasă și lăptoasă, ce încerca să facă un compromis între munca de la fermă și un job la oraș pentru a aduna ceva parale, zicea ea, dar câți burgeri, dulciuri și alte produse „cosmetice” cu destinație pentru mațu* gros băga în ea, pauză economii. Cealaltă, o neozeelandeză de vreo douăzeci și doi de anișori cu păr bălai, cu nasu-n vânt și cu curu* la pământ, se preumbla  prin clădire, fără rost, în așteptarea unui client căruia să-i vândă ceva: ori cafea, ori vreo mașină sau vreo râșniță tot de cafea. Mai era pe acolo și  șoferul-magazioner ce venea la mine în atelier să-mi șoptească cât de tare-i bătea inima când kiwiota-i cerea un foc să-și aprindă țigara, gest procesat de el ca pe o împletire biunivocă de sentimente, o încurajare în „amoarea sa de berbant”. Am mai întâlnit la viața mea inși pișcați la dovleac, dar ca ăsta mai rar. Avea  patruzeci și de ani, iar înălțime cam 1,70-1,75m. Pentru că fire albe îi acopereau parțial „magazia”, s-a gândit c-ar fi mai bine să-i dea părului puțină vioiciune, așa se face c-a ales „galbinul-căcăniu” la culoare. Nu știu la ce frizer sau coafeză a fost, pardon, „hair dresser”, pentru că e greu de imaginat un moț tocat pe bucățele la frunte. Câteva rânduri de țepi ca ai unui cactus feliat, convertit în sârmă ghimpată, se ridicau voioși spre lumină. Chiar dacă înlăturai țicneala tunsurii, retina tot înregistra figura tâmpă ce trecea pe lângă tine cu tatuajele pe mâini și picioare. Desenele infantile cu femei goale în variante rupestre și inimi străpunse de lănci aparținând pitecantropilor din era terțiară, îți spuneau cam cu cine stai de vorbă. Dacă mai și deschidea gura, aveai postarea completă a prostănacului împlinit, cu vocea  nechezătură de mânzuc rebegit. 

Dezavantajul oferit de imaginea-n bloc a colectivului nu impieta activitatea, treaba mergea. Sincopele sunt inerente atunci când lucrezi cu oamenii zi de zi. Niciodată, orice ai face și tot apar nemulțumiri, nu-i poți ferici pe toți. O cafenea în toată lumea asta poate fi o mină de aur dacă se îndeplinesc câteva condiții: locație, parcare și mod de prezentare, cafeaua o face mașina, care trebuie să se încadreze împreună cu râșnița în parametrii stabiliți. „Barista”, adică barmanul, trebuie doar să nu se împiedice când îți aduce cafeaua. Am făcut un calcul ca să văd cam cât se câștigă de pe urma unei mașini de cafea într-o crâșmă din Australia și era să dau în bâlbâială. O pungă de 1kg cafea boabe de bună calitate se vinde la un preț mediu de 25 de dolari. Din această cantitate se pot face 50 de cafele mari, 19-21g pentru o măsură de cafea espresso, cappucino… cafea care se vinde consumatorului de la 5,50 dolari în sus, deci se câștigă minim 250 de dolari, scăzând 25 de dolari banii investiți pentru 1kg cumpărat. Am și astăzi clienți de a căror mașini mă ocup și care vând 20-30 kg de cafea pe săptămână, asta înseamnă 5000-7500 dolari. Pe an, adică  în 52 de săptămâni, câștigul se ridică la 260.000-390.000 dolari. Și ar mai trebui notat ceva, toate cheltuielile pentru servisare/reparații mașină, apa folosită, consumul de curent… se scad la taxe, deci să nu-i mai plângem pe patronii de restaurante și baruri c-o duc rău, pentru că ceea ce am prezentat e pe departe de topul câștigului. Dacă luăm în calcul și trucatul licorii pe care o savurăm (cafea mai puțină decât măsura), beneficiul crește. N-am văzut până azi cal verde și negustor cinstit, așa că…  

Am scăpat ca prin minune de „nechezat”, de la băut atâta „nechezol”, în timpul în care „realizărili tutulor” oamenilor muncii atingeau culmi nebănuite; aducerile aminte cu „frații petrăuși”, gheare de păsări în galantare, cu cozi la sifoane și lapte, cu rații la benzină, cu… ne-au condus spre „trivial”; a nu se confunda totuși cu limbajul de grajd, particular străzii cu protagoniști delicvenți ai limbii române, pe lângă celelalte. 

Când sorbeam „nechezolu” nici nu mi-ar fi trecut prin minte că azi o să strâmb din nas la alegerea sortimentul de cafea. Lucrând la o companie, care se ocupa numai cu vinderea bobițelor maronii și a mașinilor de preparat licoarea amăruie, mi-am scos pârleala. La sediul firmei, cafea gratis, pe teren cafea gratis, la sfârșit de săptămână 1kg pentru acasă, cafea gratis. Dacă ești cafegiu și trebuie să cumperi, simți la buzunar, ca la țigări, dai un ban și știi că nu-l mai ai.

În sfârșit, după trainingul în Melbourne, am demarat în plin cu activitatea de „service technician”. Încă de la început, ca și la celelalte firme unde am lucrat, din pachetul contractual făcea parte și telefonul mobil și mașina de servici. De această dată aveam în dotare un SUV, o Toyota dichisită pe care o conducea și soția mea în weekenduri pe la cumpărături. Clienții companiei, care mai de care cu pretenții și ifose de patroni, erau bucuroși la servicii pe de-a moaca, dar nemulțumiți atunci când era vorba să scoată banul din buzunar. Mașinile de cafea pentru a-și păstra ciclul de funcționare corect, mai trebuiau și servisate, serviciu gratuit oferit de „Hicoff”, dar pentru reparații clientul trebuia să plătească. Aici apăreau problemele. Costul pieselor de schimb plus manopera erau și sunt destul de ridicate, tocmai pentru că aceste „jucării” aduc o grămadă de bani, prețul mediu al unei mașini cu două grupuri utilizată-n cafenele… e pe undeva pe la 7500-8000 de dolari bucata, echivalentul unui Ford vechi de 10 ani. 

De comun acord cu boss-ul stabileam programul de lucru, ce-mi conferea și o mare libertate de acțiune în îndeplinirea obiectivelor. Nici nu se putea altfel, pentru că la cei peste o sută de clienți permanenți, apăreau și situații de neprevăzut constând în problemele de funcționare. Pe lângă serviciile de secretariat și vânzări, colaboram și cu Jason, distribuitorul de marfă (cafea) pentru unitățile programate. Mă ajuta uneori la ridicat și la transportat mașinile de pe site la atelier și invers, atunci când reparațiile erau majore. Omul cu frizură creastă de cocoș pe de-a latul dovleacului și tatuaje „ancestrale” pe corp, începuse să se interfereze mai mult decât trebuia, în activitatea pe care o desfășuram, fără să-mi sufle o vorbă; dădea sfaturi barmanilor de ambele sexe privind făcătura cafelei, stabilea de la sine putere cu clienții companiei datele pentru servisări, „regla” dereglând „utilajele”… M-am trezit dintr-o dată cu un plus de solicitări privind  nefuncționarea mașinilor. Aflând despre ce-i vorba, prima intenție a fost să-l „execut”, dar m-am gândit că implicarea lui ar fi benefică, ușurându-mi într-un fel munca privind minimele intervenții. Din nefericire n-a fost să fie așa, tot pe ce punea mâna se termina rău și asta din cauză că nu se lega nimic din ceea ce-i explicam. Se lipeau de el cunoștințele tehnice ca apa de gâscă. A trebuit să se curenteze pentru a-și „stâmpăra” avântul. S-a supărat c-am râs de el, dar i-a trecut destul de repede și nu pentru că a realizat că „unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”, ci pentru că se temea de o altă zdruncinătură. Din păcate, lipsa de elementara educație îl frusta de posibilitatea de percepere a unor lucruri simple, ba mai rău, îl ducea și pe făgașul unui comportament bizar. Îți era rușine cu el prin preajmă, căci vorbea strigând și gesticula vorbind, iar apoi dacă nu pârțâia, râgâia și dacă nu râgâia, pârțâia. I-am spus nu odată că are un circuit defect la căpățână și că între el și o primată nu e nici o diferență, cuvinte grele, dar degeaba, așa i se părea lui normal să se exprime, „aerogen”, oriunde și oricând. Această  relaxare a bucilor, de a băși în public cu pârâieli fasonate, am observat-o și la alți australieni, bașca la neozeelandezi sau chinezi, fără *osebire de sex; unii o mai dădeau cu-n „*scuse me”, alții însă, șuguiau pe din dos fără să țină seama că și fluieratul cu iz poate deranja.

N-am scăpat de meteahna de a caracteriza la prima vedere un om. Etalonul  în estetica vestimentară, pentru mine, îl reprezintă modul de a purta o țoală, care să-ți vină, până la urmă și o zdreanță e bună, cu amendamentul ca ea, zdreanța, să fie mai acătării. Într-o zi a venit agitat în atelier șoferul companiei, omul cu defect la „eșapament”, spunându-mi cum că Shorty, boss-ul, „trimite la plimbare” un multi-milionar din Perth. Nu-mi venea să cred, dar „dacă-i circ, circ să fie, hai să vedem” mi-am zis. Un personaj ciudat ca înfățișare, venise să cumpere o mașină de cafea, pentru barul din restaurantul său. 

Era un zdrahon înalt, ars de soare, cu o față dăltuită-n lumini și umbre. Era trecut bine de prima tinerețe, dar altoit cu tinerețe. Avea o gioarsă veche de pălărie pe cap, cu boruri largi sub care se aflau ochelarii de soare ce-i îi ascundeau privirile. Dintr-o cămașă în carouri ce atârna fleoandăra pe el, două brațe groase ieșeau la iveală. Pantalonii scurți și rupți pe alocuri de atâta purtat, erau strânși pe foale de o curea cu cataramă strălucitoare. Doar bocancii mari se arătau mai puțin șifonați de călcătură, deși încălțau două trunchiuri de copac, de le zicem noi picioare. Era însoțit de o „gălbioară înflorată cu ochii crăpați”, o juma de buletin, care ciripea necontenit într-o limbă ce se dorea a fi a lui Shakespeare. Ciripea, după cum spuneam, răstindu-se în reprize, parcă șlițurilor lui Stuart și al jerpelitului, ce-o zăreau de la  înălțimea tavanului încăperii. Amândoi aveau acea expresie tâmpă a feței atunci când o priveau și-o ascultau. Mărunțică ce se dădea de ceasul morții că interlocutorii pricepeau în dodii ceea ce ea perora cu însuflețire. Greu, greu au înțeles că „păsărica” vorbea de ce deal-uri bune cu d-ale cafelei văzuse ea pe Net. 

Lui Shorty, încorsetat de snobismul insular, spilcuit în acea zi de parcă mergea la nuntă, nu-i venea la îndemână să trateze cu  „coate goale” și fără prea multă eleganță, i-a flituit pe amândoi. Priveam și surâdeam la comicul situației, fără să înțeleg de unde până unde a tras concluzia balonatul cu gaz exploziv, că „ruptura” de lângă noi e milionar. Shorty, vădit ofuscat c-a fost deranjat de „nime-n drum”, a dat-o spre biroul său însoțit și de șoferul-magazioner, care vorbea gesticulând. Mai mult din jenă i-am condus pe cei doi cumpărători spre ieșire și mare mi-a fost mirarea să-i văd îndreptându-se spre un Nissan nou nouț, un  UTE, genul de camionetă americană. Am ieșit cu ei din clădire și din vorbă-n vorbă am aflat că sărăntocul nu prea-i sărăntoc; că a cumpărat și al treilea restaurant, ca să-i dea ocupație consoartei malaieziene, că se poartă asiaticele tinere pe lângă seniorii australieni. Obiectivul vizitei era ca „păsărica” să-și aleagă și cafeaua și „sculele” de preparat; în rest  el se ocupa cu creșterea cailor de rasă, la fermă, pe care-i lăsase cu câțiva îngrijitori, ceea ce explica într-un fel ținuta sa de bal. 

Intervenția tardivă a lui Shorty nu l-a mai întors din drum pe cumpărător, dar întotdeauna pentru un eșec cineva e vinovat și trebuie să plătească, așa că cel spălat a fost tot pârțănogul, care nu l-a atenționat la timp pe șef, cu cine stă de vorbă; acesta fusese într-o seară la terasa unui restaurant și din întâmplare îl văzuse pe „jerpelit”, un om care nu se uită. Tot atunci aflase de la personalul ce deservea clientela, câte ceva despre el. Perioada de lucru la Hicoff n-a fost una rea; mă simțeam confortabil, interacționam bine cu clienții și pe deasupra mai aveam și un salariu bunicel, și o mașină arătoasă „încărcată” cu combustibil, pe care o foloseam ca și pe celelalte nu numai la serviciu ci și în scop personal. 

Au trecut mai mult trei ani de activitate când vizita intempestivă a managerului general din Melbourne mi-a tulburat apele. Am fost chemat în biroul lui Stuart unde am fost lăudat de ambii șefi mai dihai decât o fac doi popi la groapă. Mi-a fulgerat prin minte că sigur e vorba de-o mărire de salar, dar n-a fost să fie așa. Mi s-a adus la cunoștință că firma trece printr-o perioadă dificilă din punct de vedere financiar și că sunt nevoiți să concedieze și din personalul tehnic, considerând că e mai avantajos să se lucreze cu contractori. Mi-au spus că sunt ultimul căruia i s-a desființat postul, iar că activitatea subsemnatului încetează imediat. 

A căzut Cerul peste mine. Gândul mi-a zburat imediat la ce vom face cu plata ratelor bancare pentru casă. Un timp ne puteam descurca, dar cât, se punea întrebarea? Colac peste pupăză și soția mea după aproape  nouă ani de activitate la aceeași companie, se afla tot în postura de liber schimbist. Peste 25 de posturi au fost desființate în serviciul ei. Ne aflam, dacă bine-mi amintesc, în acea conjunctura internațională în care Bursa de pe Wall Street a colapsat iar acum trăgeam și noi ponoasele. Oricum, situația era fără precedent, dar nu fără ieșire, ne spuneam noi încurajându-ne și croind scenarii. Cu toată disperarea e bine că n-am intrat în panică și ne-am păstrat cumpătul. Atât eu cât și jumătatea am primit recompense de la firme, procent din suma câștigată pe timpul lucrat până la desființarea postului, conform legii. Ne-a alinat puțin sufletele faptul că fiul nostru a sărit imediat să ne sprijine financiar. De șomaj nici nu putea fi vorba pentru că nu eram cetățeni australieni, ne aflăm în țara cangurilor ca neozeelandezi; avem cam toate drepturile, inclusiv dreptul la pensie, dar nu la șomaj. Se pare că în trecutul nu foarte îndepărtat, verii neozeelandezi din insule au abuzat prea mult de acest ajutor în Australia, încât el a fost tăiat. Calcule peste calcule făceam zilnic, dar mai rău era că perspectivele nu păreau deloc încurajatoare, toată media vorbea de recesiune și de pierderea serviciilor. Degeaba soția a depus peste o sută de aplicații, ba a mai făcut și voluntariat, doar, doar va găsi ceva, tot degeaba. Încercam să ne adunăm mințile cu gândul că vom ieși și din asta și-am ieșit în final, mulțumescu-ți Doamne! 

Norocul surâde și cu ajutorul Celui de Sus

După două săptămâni de stat pe tușă, am fost cooptat de o altă companie, „Espresso”, unde urma să-mi exercit abilitățile. Aveam, zic eu, o bună reputație în branșă, ceea ce a dus la o îmbarcare rapidă, pe același salar și pachet contractual, mașină de servici plus telefon. Patronul, evreu de origine, era un tip jovial, fără „asperități” fizice sau psihice de consemnat. Își conducea afacerea tot timpul cu zâmbetul pe buze, ceea ce crea o apropiere colegial-umană mai puțin întâlnită în alte părți. Compania era mai mare decât filiala de la care plecasem și se afla într-o locație cu vad mai bun și tot aproape de locuința mea, zece minute de condus. N-am început bine activitatea că am și avut o primă surpriză: o mașină de cafea să repar pentru „Coffex”, precedenta firmă. În scurt  timp, la o întâlnire intempestivă cu Stuart, am aflat că șefimea din Melbourne a constatat vizavi de ideea folosirii serviciilor contractuale, că mai mult dăunează decât ajută, întrucât cheltuielile se ridică la sume mai mari decât leafa angajaților. Vechea companie nu mai putea înregimenta pe nimeni, întrucât odată cu restructurarea, posturile tehnice pe care le avea rămâneau blocate cinci ani de zile, conform legii.

Nu era rău la noul serviciu, colegii erau și ei de treabă, iar cu șeful direct, mă înțelegeam excelent. Toate bune și frumoase, până când tentația de a câștiga mai bine m-a determinat să schimb compania, deși nu trecuse nici măcar un an de la angajare. N-am auzit până acum pe cineva care să fie alergic la bani. Nici eu nu am hiba asta și nici în trecut n-am avut-o, cu atât mai mult cu cât numai subsemnatul aducea un venit în casă la vremea aceea. 

Cafea de „găcit” cu participare multietnică

O altă companie, „Fortissimo”, mi-a oferit un job pe aceeași poziție, cu bani la care nici nu visasem. Proprietarii companiei erau doi, unul australian la aproape 70 de ani, un gentelman rasat, impecabil în port și atitudine și asociatul său, cam de 50 și de ani, un „picolinii”, „Made in Italy”, aschimodie de bărbat, cu lațe lungi vopsite periodic în culoarea „black dă cioară”. Purta pantofi cu șpiț și toc ca să-l mai ridice de la pământ, cămăși înflorate și blugi ultramoderni de-i lăsa dezvelit juma de cur păros ca de maimuță. 

General manager era un englez de 50 de ani probabil și el mititel dar agitat tot timpul, cu o gură de țață ce țâpurea necontenit. Era urmat de un indian ce activa ca manager la marcheting, un fel de „Raj Kapoor” parfumat, la vreo 30 de ani. În loc să meargă pe teren în căutare de clienți, își dezvolta bucile stând pe scaun și vorbind la telefon în limba-i de origine, un fel de tanga-lica-lica. Din discuțiile cu el am aflat că are o cumnată de pe undeva din jurul Bucureștiului, născută cu talent de „ghicitoare vizionară” și era convins de vrăji și de puterile-i magice. I-am spus că eu sunt din Sibiu, oraș transilvan și a făcut imediat legătura cu „Dracula”. După această dezvăluire a identității a început  să mă ocolească, pentru ca mai târziu, atunci când mă zărea, să fugă ca dracu* de tămâie. Cine știe cum i-o fi dat în bobi cumnățica la descântat.

Încadrat în sistem era și australianul Guliță, sub 20 de ani, managerul tehnicului, un habarnist în meserie, protejat de patronul italian cu probleme de sănătate pe la fudulii și sfârc. Acesta îl susținea pe maimuțoiul cu creier neted pentru că avea nevoie de  tac-su, medic de familie. Mai era și un Fritz, cam de vârsta englezului, dulap de om care prăjea și împacheta cafeaua ajutat de un țângău australian. Echipa se completa cu doi macaronari, sicilieni get beget, șoferi de vârstă medie cu moace și uitătură de mafioți sadea, ce distribuiau cafeaua pe la crâșme și se învârteau uneori fără rost prin companie. Serviciul administrativ era compus din două dame cam de aceeași vârstă, aproximativ 40 de ani, una blondă, apetisant rotunjoară, venită tocmai din Africa de Sud și o corcitură italo-australiană scoabă de uscată, brunetă cu breton.

Să nu-l uit pe colegul meu franțuz, care a revenit la firmă după o jumătate de an de la angajarea mea, a fost internat în spital o lungă perioadă de timp. Pentru ce, habar n-am. Era un băiat foarte de treabă atunci când neuronii nu i se zbăteau în „carcasă” și chiar priceput, după cum am putut observa. Cu aere de vedetă căzută-n derizoriu, musiu de Toulouse,  ex  șef al tehnicului,  a încercat la început să dea comenzi cui nu trebuia și l-am pasat tânărului nostru șefuț și așa a început „simfonia”, între Jean Valjan și pubert, ca-n „hexagon”, guvern versus cămășile galbene. După un timp a intervenit patronatul între ei, pentru că de la faza cu apostrofări au ajuns să se încaiere. D-ale tinereții valuri. Cam asta era fauna bufonă din care și eu făceam parte. 

Am plecat în concediu din nou spre România, cu destinația Sibiu, orașul meu de suflet, s-o strâng în brațe iar pe mama și să-mi revăd prietenii de-o viață. Mi-am alinat puțin dorul ș-apoi am luat-o de la capăt cu munca la Fortissimo” alături de „colegusionul” meu. Treaba mergea și-n decursul a câtorva săptămâni am terminat de reparat până și mașinile de cafea aflate în „stand by” pe rafturile din magazie. Numărul de clienți era în ușoară scădere: mai puțină cafea și mașini vândute, deci mai puține încasări pentru firmă. Concurența nu iartă, iar când e vorba de câștig, n-are mamă, n-are tată. În urma unei analize privind latura financiară, patronatul a  constatat că serviciul marketing nu a mai cooptat  noi clienți. În sfârșit, „unde dai și unde crapă”, ca și la firmă, nu merge marketingul problema-i la tehnic, unde lucram eu, Jean Valjan și Guliță. 

O transpunere în variantă australiană a sintagmei, „Cei patru sfinți au fost trei, Luca și Matei”, a plecat de la ideea că patru oameni cam „încurcă” ițele în companie, de fapt trei, că tangalica de la marketing a fost scuzat din principiu, de fapt doi, că și pilosul a ieșit din discuție că avea suport, așa că am rămas pe post de „sfinți” doar eu și musiu de Toulouse. Nu știu ce a vorbit comenduirea cu francezul, dar mie mi s-a propus să lucrez trei zile pe săptămână în program normal, iar în celelalte două, după caz; „dacă avem nevoie de tine te chemăm și te plătim, dacă nu, stai acasă pe banii tăi”. Am acceptat, ce era să fac? În timp ce căutam soluții pentru a ieși din criză, mă gândeam iarăși la nesiguranța locului de muncă. Situația de compromis trei zile la serviciu și două pe tușe, trebuia să înceteze în vreun fel. Chiar din prima săptămână am bătut pe la porțile companiilor cunoscute care „găteau aceeași zamă”. Am găsit de lucru doar „casual”, „te chem când am nevoie”. Am început să-mi rânduiesc gândurile.

Dă-vă-n bâtă și mi-am făcut firmă

Eram iarăși singur, dar „singurătatea e un privilegiu de a te ridica”. Suportul familiei îl aveam, cunoștințe tehnice aveam și mai aveam și curajul de a ieși din confortul angajatului ca să lupt iarăși, așa că fără alte analize psiho-semantice, i-am băgat pe românește în p..zda măsii pe toți, mi-am dat demisia și mi-am deschis propria afacere țintită de astă dată pe mașini și râșnițe de cafea. 

Pentru o mai bună înțelegere a activității de business în domeniu, am vorbit la telefon și cu un amic ce se afla în Melbourne. Acesta la rându-i, obligat de împrejurări similare și-a deschis cu ceva timp înainte o afacere asemănătoare și mi-a furnizat informații utile legate de cooptarea clientelei, prețuri de dumping pentru oferte, nume de furnizori ai pieselor de schimb cu care să iau legătura… Piața de desfacere era mare, însă cu o  mână calificată redusă și astfel mi s-a întărit convingerea că drumul ales e cel bun. Fiul meu mi-a confecționat cărți de vizită și mi-a făcut reclamă pe Internet. Am început să colind Perth-ul, începând cu ariile apropiate în căutarea clienților. Păi dacă-i bal, bal să fie, vreți concurență, „ia d’ici”, mă întărâtam singur gândindu-mă la cei pentru care lucrasem. Bineînțeles că primii pe care i-am contactat au fost cei cărora le-am servisat și reparat mașinăriile și nu erau puțini. Unii mi-au acceptat serviciile imediat, alții nu. În câteva luni mi-am consolidat poziția și odată cu ea am început să-mi rotunjesc și venitul. Pe lângă abonații pe care-i aveam, am cumpărat de pe Net mașini și râșnițe defecte la prețuri derizorii, pe care apoi le dregeam cu o minimă investiție în piese și le revindeam la prețuri bune, cu garanție chiar, tot pe Internet sau la unii clienții pe care-i aveam. Sumele câștigate în acest mod au fost de-a dreptul surprinzător de mari.  

Am intrat în legătură și cu două firme care mi-au pus la dispoziție până și ateliere de lucru unde să-mi desfășor activitatea în contrapartidă, „îți repari ție dar îmi repari și mie”. „Norocul îi ajută pe cei curajoși”, spunea un înțelept. Curajul meu s-a născut, paradoxal, din frică, din teama de a nu putea supraviețui, din teama de a pierde un alt nou început, al nu știu câtelea. 

Întâmplarea a făcut ca unui client mulțumit de prestația subsemnatului, să mă pună-n în legătură cu distribuitorul său de bobițe maronii, ce avea date spre închiriere și mașini de cafea și care căuta disperat după un „service technician” care să le dea de cap atunci când se stricau. Am bătut palma imediat cu Tim, neștiind la ce mă înham; nu-mi mai ajungeau 12-14 ore de muncă pe zi, plus parte din weekenduri. Eram epuizat, aveam la un moment dat, cred, mai mulți clienți permanenți decât aveau companiile la care am lucrat și am ajuns chiar să-mi iau ajutoare din foștii colegi de muncă atunci când eram la ananghie. Ar fi nedrept să nu recunosc suportul efectiv al soției ce făcea toată munca de secretariat, e-mailuri, scripte, telefoane, aprovizionare contactând furnizorii și întocmind ordine pentru piese de schimb, contorizarea servisărilor, plăți la bancă… la toate astea adăugându-se și toate treburile casei.

Din punct de vedere financiar situația se prezenta nesperat de bine, îmi spunea jumătatea, fapt ce ne-a determinat să trecem la pasul următor, de reevaluare a necesităților și eventual cum să ne protejăm împotriva surprizelor. Ne-am făcut socotelile, iar pentru că rezerva de bani pe care o acumulasem în cont depășea împrumutul, n-am ezitat să achităm restul de datorie până la ultimul cent. Zău că-mi place să repet ceea ce am spus înainte, data de 7 Septembrie 2017 reprezintă ziua în care am primit „Titlul de Proprietate”, semnat și parafat. Atunci am putut spune cu adevărat, „mi-am cumpărat o casă”, acum era a mea, a mea și a soției și nu a băncii. Consider această realizare notabilă și nu cred că exagerez atunci când afirm, că mai mult de 85% dintre australieni n-au o casă-n proprietate. Dar nu această comparație mă face fericit, ci faptul că o casă a ta îți asigură acea securitate de care ai nevoie atunci când vârsta nu-ți va mai permite să muncești, iar veniturile din pensie vor fi și mai mult diminuate de chirii exorbitante. Cursul vieții merge înainte, cu bune și mai puțin bune, cum vrea Dumnezeu. Eu unul am avut noroc, iar încercările prin care am trecut au fost adevărate lecții de viață. 

*

Despre reinventarea omului în perioade ciclice, la 10-20 de ani, scrie istoricul Yuval Noah Harari în „21 Lessons for 21st Century” (21 de lecții pentru Secolul 21). Readaptarea, recalificarea și reorientarea ar fi cuvintele cheie. Reorientarea bazată nu numai pe intuiție și curaj poate constitui o bază a succesului, evident pentru cei ce-și doresc mai mult. Acum, orice idee pusă în practică, atinge vrei nu vrei, interesele unora sau altora sublinia istoricul. Un exemplu concret pe care aș dori să-l prezint l-a constituit chiar încercarea fiului meu de a pune pe roate un „Târg de mașini” în Perth, ca cel din Sibiu, Cluj… sau mai de departe, Auckland, Christchurch (NZ)… mă rog… A întocmit documentația în detaliu convingând și un amic al său, australian get beget, să se asocieze. În câteva luni au obținut toate aprobările de funcționare, de la Consiliu, Mediu, Circulație, terenul închiriat pentru weekend fiind hipodromul de cai din Belmont, arie apropiată de centrul Perth-ului. Au inițiat colaborări cu firme auto pentru testarea mașinilor și n-au fost uitate nici firmele de „catering” cu rulote echipate pentru a oferi celor prezenți, vânzători, cumpărători, gură-cască… sandwich-uri, răcoritoare sau cafea, contra cost bineînțeles. Preconizau a fi pe felie și „firme de „cleaning” (curățenie) cu toalete mobile și nu în ultimul rând staff-ul de asistență, format în mare parte din studenți. 

Toate bune și frumoase până când au apărut pe posturile de radio și televiziune reclamele publicitare. Au sărit de cur în sus dealerii de mașini, cu contestații în care erau invocate tot felul de articole de legi: „carfair-ul” (târgul de mașini) nu poate funcționa pentru că în weekend nu se lucrează și dacă se lucrează se încalcă un drept constituțional. Toți ne întrebam revoltați, dar ăia când plimbă înghețata sau covrigii pe stradă dorm când vând? Dar „ăilalți” cu crâșme, baruri și alte alea, sforăie și trag la aghioase când le dă consumatorilor păpica altoită cu sucuri distilate din struguri, coacăze și ce-o mai fi? Dar cei ce ne păzesc de infractori și mai colectează câte-un zglobiu de la volan, nu încalcă legea lucrând?  Degeaba a întrebat fiul meu și asociatul său, frica unui scandal a determinat Consiliul local prin departamentul de resort să-și retragă avizul de funcționare și astfel o inițiativă bună, zic eu, s-a terminat înainte de a începe. Continuarea ar fi însemnat  procese, adică timp pierdut și bani cheltuiți. Dealerii de mașini dețin monopolul în Perth, asta înseamnă prețuri piperate la cumpărare, dacă tu vrei să cumperi și derizorii la vânzare, dacă tu vrei să le vinzi. Tot această gașcă organizată e  prezentă și la „auctions” (licitații) și chiar pe Net se intersectează cu particularii, cumpărând ieftin pentru ca apoi să vândă mult mai scump. Statele din Estul Australiei sunt mult mai deschise la acest capitol, dovada fiind prețurile mult mai scăzute, dacă e să facem o comparație cu cele din WA. De când lumea cei mari îi înghit pe cei mici și greu este să fie contracarați. 

*

Dar asta a fost „ieri”, „astăzi” însă, privim cu mai mult optimism  și ne  relaxăm mergând la câte un spectacol. Îl amintesc pe ultimul la care am fost cu soția, unde am văzut un regal artistic dat de trupa de balet din metropola noastră cu „Dracula”. În acompaniamentul unei orchestre simfonice am retrăit acele momente de ascultare al foșnetului codrilor de Acasă și le-am privit pe balerine înveșmântate în albul transparent al „ielelor”, vrăjindu-ne de astă dată pe noi, spectatorii. L-am   privit  pe prințul „Luminii și Întunericului”, în ipostaze de „înger alb și negru”, am privit o lume din „legenda Apusului” ce și-a descoperit eroul pe tărâmul Valahiei, o lume ce dănțuia înveșmântată în haine strălucitoare de „curte”, parcă tablouri însuflețite de pictori ai vremii. Și toate astea la „Royal Perth Theatre”, unde un într-un alt decor, răsunau aplauzele îndelungate ale spectatorilor.

Medicina-i negustorie, Doamne păzește-ne de boli

Am încercat să păstrez  ordinea cronologică a faptelor, orientându-mă după fotografii, contracte de muncă și mai ales după „evenimente” care m-au aruncat în afara „universului meu eclatant”. Pentru că n-am ținut un Jurnal, mai mult ca sigur că mi-a mai scăpat câte ceva. Bunăoară n-am vorbit despre sistemul medical din Australia, conceptual similar cu cel din NZ, de care am amintit.

Mercantilismul în sănătate se practică pe tot globul. Activitatea medicală face parte dintr-un lanț al business-ului pus în slujba celor cu probleme de sănătate. Farmaciile, industria aparaturii medicale, industria hotelieră (spitale cu paturi și hrană pentru bolnavi)… completează afacerea. Desigur parte din cei pomeniți vor spune că sunt elucubrații furnizate de imaginația mea. Dacă n-aș fi fost în cauză, treacă meargă, dar făcând parte din „experiment”… 

Înainte de a perora pe subiect e bine să-i dăm totuși Cezarului ce-i al Cezarului. Probabil nu toată lumea știe că pentru a deveni medic persoana în cauză nu prea are viață. Nu e ușor să buchisești șase ani la rând memorând și „vizualizând” oase, mușchi, nervi, organe, pentru ca apoi încă trei ani de „calificare” la „modo grosso” după care încă vreo șase ani de învățătură pentru o specializare, iar apoi minimum vreo trei ani pentru o supra specializare și iată că la 40+ de ani, când în Acasă unii ies la pensie, oamenii ăștia își încep cu adevărat cariera și ca să o poată susține, tot trebuie să mai acumuleze cunoștințe. Acum, dacă vorbim în general de „omul medic” situația nu mai e atât de „coșeră”, tocmai pentru că-n lumea asta sunt oameni și oameni, deci și medici și medici, asistenți și asistenți…  

În Australia există acea asigurare medicală generală, „medicare”, ce oferă rezidenților gratuitate pentru un consult general la „General Practician” (medic de familie) pe scurt GP și intervenție spitalicească dacă e nevoie. Pe lângă aceasta există și acel „privat medical insurance” (asigurare privată) la clinici particulare, unde trebuie să cotizezi în funcție de vârstă, de afecțiuni… Policlinicile arată bine olfactiv, curate aranjate și cu toate astea nemulțumirea la început mi-a fost dată (ca și-n NZ) de înfățișarea medicului de familie la locul său de muncă și nu vorbesc de unu doi „rătăciți”, vorbesc de o majoritate care prin vestimentație, cel puțin pentru mine, dă impresia de piață. Doctorii (din policlinici) se prezintă la cabinetele lor înțoliți cam ca la grădinăritul din fundu* curții, e adevărat curați, dar șifonați la propriu, uneori cu șlapi în picioare, ca ăia de se poartă pe plajă, cu părul țepos sau vâlvoi dacă nu-s chei, iar ele cu basma roată pe frunte, cam cum au ieșit de sub duș, din bucătărie, sau… 

Întâmplarea face că medicul la care eu apelez din când în când, să fie și patronul policlinicii. Mi-a relatat că ținuta de stradă a personalului medical se dorește a fi o apropiere față de pacient, în pioneze uneori cu psihicul. M-a frapat și faptul că la vreo 10 medici există doar o singură asistentă, care îți mai ia și o tensiune, te mai măsoară, îți mai gâdilă orgoliul într-un salon cu două trei paturi, utilat și pentru mici intervenții chirurgicale. Medicul de familie consultă în biroul său nu mai mult de 10 minute, asta-i norma, fiind în același timp și persoana care îți introduce datele-n computer, unde sunt păstrate și restul de informații furnizate de specialiștii pe la care ai mai fost. 

Spuneam că medicina este o afacere și încă una bună. Se câștigă bine de tot cu consultațiile unde se merge ca pe bandă. Dacă mă doare un picior, doctorul meu e focusat numai pe acel picior și refuză să discute despre o altă suferință pe care o am, la o mână spre exemplu, asta-i altă poveste și te programează iar. Banii așa se adună, vizită după vizită, dolar peste dolar. Doamne ferește să ajungi la specialist, alți bani, altă distracție. Așa am pățit cu două unghii de la un picior, afectate de o micoză. Medicul de familie m-a trimis la dermatolog, întrucât medicația nu putea fi dată fără acceptul acestuia, asta-i legea. Când am intrat în cabinetul specialistului am rămas siderat. O lumânare cu un miros dulceag așezată-n colțul biroului pâlpâia a mort. Perdele cu fire aurii prin țesătură, erau încadrate de draperii grele, plușate-n roz-bombon. Toate astea-ți săreau în ochi, se aflau în fața ta. Câteva rafturi spânzurate de un perete erau împodobite cu elefănței, iar pe un piedestal situat în stânga biroului trona o statuetă cu Buddha. 

Personajul acestui sanctuar arăta la fel de straniu ca și încăperea. Îmbrăcat cu un fel de robă albă și turban pe cap, părea un maharajah al sec.al VII-lea. Era  trecut bine de a doua tinerețe, sfrijit și scofâlcit, cu barbă sură și mustață plină de miez avântată spre ceruri. Doi ochi de „șerpe” te cătau de după niște ochelari rotunzi, negrii. Întrevederea n-a durat mai mult de trei minute. S-a uitat scurt la unghiile mele, mi-a spus că trebuie refăcută analiza cheratinei, dar numai în laboratorul său, iar apoi cu gesturi regale mi-a dat papucii. De regulă nu-s mut, dar până să casc gura, a intrat peste mine o învelită-n cearceaf, cu bulină-n frunte, iar eu, „volens nolens” am ieșit negru de furie și pentru că  trebuia să-i plătesc consultația 290 de dolari pentru nimic. La specialist dai grosul din buzunarul tău. L-am înjurat până noaptea târziu când m-am vârât în așternuturi. Medicul de familie chiar dacă nu bâjbâie-n știință, nu-și depășește competențele, pentru că legea nu-l iartă. 

Au fost și cazuri în care unii medici au plătit pentru erori de diagnostic sau procedură și aici nu vorbesc de idioți care au dat rețete de slăbit la grăsune, ce erau de fapt gravide și alea proaste beton. O tensiune se ia peste pulover dacă-i iarnă, iar consultul cu stetoscopul nu se prea face, chiar dacă tușești și borhăi. Nici vorbă ca o reprezentantă a sexului frumos să fie pipăită de medic pe la sâni, pentru că i-a spus acestuia că are noduli, palpări la burtică sau în alte zone mai „sensibile”,  he, he, asta ar fi crimă, „sexual harassment” (hărțuire sexuală). Pacienta îi indică doctorului locul unde simte că ceva nu-i în regulă, iar acesta îi arată tot cu degetul alte puncte fără să atingă corpul, „aici, aha și aici”? E China mileniului III î.e.n. 

În spitale, dacă vorbim de aspectul exterior, tot personalul e îmbrăcat după rang: medicii poartă culoarea verde bluză și pantalon, asistentele, albastră, ș a m d. Curățenie peste tot, „bec”, până și toaletele arată a farmacii, nu mai vorbesc de saloane, pat cu televizor, o normalitate într-o instituție de sănătate publică. Ești tratat cu amabilitate și empatie. Analizele medicale, dacă ai ajuns la Urgență se fac imediat și ești apoi cercetat la o grămadă de aparate, după  un consult general.

Din păcate am ajuns și eu în spital, cu dureri în piept, iar după o zi și jumătate am ieșit cu diagnosticul de „reflux gastric”, dar inima-i Ok. Ca pacient am observat că toate investigațiile cu aparatură medicală se fac de un fel de „asistenți-tehnicieni” și nicidecum de către medici. Aceștia doar interpretează radiografiile ce le parvin, după care dau verdictul. Același lucru se petrece și la „optometrist”, poziție probabil inexistentă în România, te vede doar o persoană care după niște standarde mânuiește aparatura. Dacă te înscrii în valori, medicul oftalmolog habar n-are de existența ta, întrucât nimeni nu i-a solicitat un consult. Rezultatul, din punctul meu de vedere nu numai că e irelevant, e chiar dăunător. 

Am avut câteva seri în care atunci când priveam la televizor, cu ochiul stâng vedeam numai jumătatea de jos a ecranului. În urma examenului „oftalmologic” totul se prezenta a fi OK, verdictul fiind, ”pleoapele-s hiba”. Și pentru că arvunisem biletul de avion pentru România, am perfectat prin Internet o intervenție chirurgicală la „obloane”. Mi le-a tăiat puțin Dr. Horațiu Dan și după o săptămână, seara, tot privind la micul ecran, n-am mai văzut nimic preț de aproape jumătate de minut, tot cu ochiul stâng. Chirurgul plastician m-a îndrumat la medicul oftalmolog Dr. Liviu Bran, care după examinare, mi-a dat răspunsul: ”trebuie să mergeți urgent un medic cardiolog”. În gândul meu, „Ce are sula cu prefectura, dar hai la cardiolog”, că tot la Clinica Polisano eram. După un consult rapid, a venit verdictul  dat de Dr. Mircea Vlădoianu: „Urgent pe masa de operație, carotida-i înfundată”. Am bânguit eu ceva iar răspunsul cardiologului a fost: „Dacă nu faci infarct, în cel mai bun caz poți ajunge paraplegic din cauza unui accident vascular”. Parcă m-a lovit cu leuca-n cap.  Am plecat buimac, n-am vrut să stau, am dorit încă o opinie, „păi ce mi-au zis ăia-n Australia, îs chiar tâmpiți”, mă-ntrebam singur. „Ce are sucul gastric cu inima, cu carotida..” L-am contactat pe Dr. Radu Cojan care m-a convins că nu-i a glumă. Mi-am sunat soția-n Australia. A luat primul avion și hai la Sibiu. După două zile Dr. Nicolae Florescu și echipa sa mi-au vârât două stenturi, unul pe la inimă în prima fază și unul pe la carotidă în a doua, readucându-mă astfel pe linia de plutire. Carevasăzică am plecat din Australia „sănătos tun”, cu mici episoade de „reflux gastric” care-mi dădeau dureri în piept, „arhivat în timp” fiind și de cardiolog și era cât p-aci s-o mierlesc. Ce să mai cred?

Dezinteres la vedeală a universitarului medicinist

Sătul de atâta profesionalism australian, sau ghinion, mă rog, prefer astăzi să practic totuși turismul medical venind Acasă. Și cu toate astea, tot am să le reproșez ceva purtătorilor de „halate albe” din Sibiu: decesul Revistei „Sibiul Medical”. Înființat la 15 Februarie 1934 periodicul a funcționat până-n *45, iar după o întrerupere de peste o jumătate de secol, mai precis după *89, un grup de medici entuziaști, condus de eminentul cardiolog Dr. Șt. med. Radu Ispas, a dat viață Noii Serii a revistei, sub sigla Asociației Medicale Române iar apoi a Colegiului Medicilor și Facultatea de Medicină din Sibiu. Ploua cu articole din toată țara: Sibiu, Cluj, Tg. Mureș, București, Oradea, Craiova… ba chiar din Germania, Anglia, SUA, Belgia. Toată elita medicilor sibieni, la care se adăugau universitari din Tg. Mureș și Cluj, erau implicați. Inclusiv medicii din Spitalul Militar și CFR au fost cooptați. După câțiva ani încă un periodic a apărut, „Acta Medica Transilvanica”, revistă condusă de Prof. Dr. Liviu Vulcu membru al Academiei Române. Sediul Redacției „Sibiul Medical” comun cu al Colegiului Medicilor aflat în P-ța Mare, găzduia și o bibliotecă cu mii de volume de specialitate. Era un du-te vin-o continuu, doctori, studenți la medicină, simpozioane, conferințe, ce mai, activitate intensă la care aș adăuga și prezența unor artiști în domeniul picturii și ai vorbelor frumoase. De unde știu toate astea? Păi eram Secretarul de Redacție al ambelor periodice medicale amintite.  

În concediu fiind am făcut o scurtă vizită la locul cu pricina și atunci am aflat că „Sibiul Medical” a fost „îngropat” chiar după plecarea mea în străinătate. Neputință, nu cred, dezinteres cât încape asociat cu incompetență de management universitar. Am privit după 18 ani incinta, curiozitate cu încărcătură sentimentală, ce o odată era plină de viață. Ce-am văzut? Încăperi  dezghiocate de conținut, cu săli a pașilor pierduți ca-ntr-o într-o cantină în carantină, cu podele ce scârțâie a vaiet de istorie, într-o mediocritate eclatantă de renovare interioară. Păcat de studenții de azi, frustrați de un decanat obliterat în gândire. Colegiu al Medicilor ezoteric doar în știința drepturilor de castă a uitat de munca antecesorilor ce au crezut într-un viitor al cunoașterii pe bază de carte, păcat, mare păcat. În *99 am publicat „Sibiul Medical – repere” un volum ce facilita căutarea informației cuprinsă  paginile revistelor publicate, un volum ce oferea un cuprins a celor 10 ani de la reapariția periodicului cu autori, lucrări, pagini, ani… Tot aici erau prezentați și membrii Colegiului de Redacție, 34 la număr (nume sonore de altfel, cu scurtele lor biografii)  ce acopereau toate specialitățile medicale. Îmi este într-un fel și ciudă, pentru că influențat de conjunctură, m-am înscris la un doctorat cu tema, „Trecut și prezent în medicina sibiană”, un subiect neatins, dar acum perimat mai mult ca sigur. Pe cine dracu mai interesează astăzi trecutul…? Cât despre prezent sau viitor… au visat și alții și-am am visat și eu, că-i gratis, gratis fără de arginți fiind și tratamentul pe care mi-l aplică nepoțica mea „medic specialist în terapia inimii și a sufletului”.  

Teorie argumentată

În „Teoria Relativității” –  „Cuvânt înainte”,  Albert Einstein scria: „În interesul clarității m-am văzut nevoit să mă repet adesea, fără a mai ține cont de eleganța expunerii. În această privință am ținut seama de sfatul teoreticianului de geniu L. Boltzmann, care spunea că eleganța este o problemă ce trebuie lăsată în seama croitorilor și a cizmarilor” (Edit Humanitas 1992). Să-mi fie argument la argument? Păi am avut și croitor, pardon țesătoare și păpucar până-n *89 la comenduirea țării și de acolo mi se trage mie „eleganța” în „esprimare”.  Prin exacerbare lingvistică și coloratură de limbaj mi-am croit scriitura, pe care nu am dorit-o a fi circumscrisă în model de conjunctură, ci am intrat în chiar sintagma, dacă o pot numi așa, enunțată de Emil Cioran: „Vulgaritatea este o cale de purificare egală extazului, cu condiția să fie suferință”. Și-a fost destulă.

Dacă ar fi să trag o linie acum și să cuantific realizările ultimilor douăzeci de ani, înclin să cred că am pășit pe drumul cel bun. Nu vorbesc numai de avantajele pecuniare după care am tânjit, ci de un tot ce cuprinde întreaga familie. O casă a mea și mașini am avut și-n România, cu zero datorii ambele, ca și aici în Australia, dar… pentru că e și un dar, care a devenit o obsesie, două ținte n-am reușit să le ating: cea de o avea lângă mine pe mama și cea legată de egoul meu, de a presta o activitate cu iz aristocrat și nu șurubărit. Cred că mi se trage și de la faptul că atunci când am plecat din țara mea, prestam o cu totul altă activitate, eram redactor în Radioul Național, corespondent de Sibiu în departamentul Studiourilor Teritoriale și Locale, recte Cluj și Tg. Mureș și coordonator al Postului Public Local din incinta Universității „Lucian Blaga”. Și ca infatuarea-mi în degradare să fie deplină, menționez că prin activitatea de jurnalist mi-am câștigat și locul în elita breslei, ca membru în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. E mult, e puțin, nu știu…, oricum nu pot fi obiectiv la propria-mi subiectivitate. 

Astăzi privesc viața mea în Țara Cangurilor ca  pe „un concediu prelungit”, departe de Acasă, Sibiu și totuși Acasă în Perth. Sunt român indiferent de locul în care mă aflu pe acest pământ, român care și-a câștigat dreptul datorită cetățeniei neozeelandeze, să se preumble cam pe unde și-ar dori în lumea asta, fără a se opinti de vize și împiedica la granițe. Trebuie totuși să amintesc că pe lângă traume am trăit din plin și bucurii la intensitate maximă, bucurii pe care orice părinte și le dorește: realizarea copilului său în plan profesional și familial. Și apoi cum aș putea astăzi spune că nu sunt fericit, măcar pe jumătate, că mama nu e lângă mine, dar în jumătatea cealaltă se află soția mea, fiul meu, nora mea și cea mai adorată nepoțică, prințesa mea cu ochii de culoarea cerului senin și-a spicului de grâu cosițe ondulate, care la cei șase anișori vorbește curent, în afară de limba țării în care trăim, limba tatălui și a bunicilor, limba română și limba mamei,  franceza. 

Pentru restul, în ceea ce mă privește, nu mai prea am cuvinte, dar aș avea pentru o altă istorisire, care completează într-un fel afirmațiile subsemnatului, poveste interesantă tocmai pentru că ea vine din partea unui alt emigrant român așezat pe pământ australian. 

(va urma)

———————-

Marius GHINESCU

Perth, Australia

2021(2022)