Oricine știe (în ce mă privește, am afirmat de nenumărate ori în discuții și în articolele publicate) că artistul, în cazul de față scriitorul, nu trebuie judecat din șubreda sa condiție socio-umană, ci strict (sau, mă rog, în primul rând) din cea axiologică. Da, căci François Villon, de pildă, face din plin dovada că omul păcătos și rebel (bețiv, afemeiat, hoț, ocnaș) poate, din inalterabilul său fond moral-spiritual, să zămislească o operă nemuritoare.
Conștient de inevitabilele derapaje ale oricărui individ, în primul rând ale lui, Tudor Arghezi devine poet universal inclusiv prin testamentara mărturisire că „Din bube, mucegaiuri și noroi,/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Mult mai mai pregnant ca la T. Arghezi, George Călinescu sau Camil Petrescu, conflictul dintre om și creator se învederează la Mihail Sadoveanu: ca om a fost un detestabil fripturist (a cauționat criminalul regim bolșevic atât prin maculatura Mitrea Cocor și obedienta afirmație că „Lumina vine de la Răsărit”, recte de la Uniunea Sovietică, cât și prin funcțiile politice deținute – președintele Marii Adunări Naționale, apoi al Uniunii Scriitorilor), însă ca scriitor, îndeosebi prin nuvelele, povestirile și romanele publicate în perioada interbelică, rămâne în literatura română un referențial izvoditor de valori nemuritoare…
De aceea, o eventuală comparație între M. Sadoveanu și armeanul Varujan Vosganian, singurul alogen ajuns în fruntea USR-ului (nu a făcăturii politice cu același acronim!), trebuie făcută prin raportare la inumana condiție a celor doi (ambii ahtiați după funcții politice și trai îmbelșugat), nicidecum la operele lor literare, care, pentru actualul președinte userist (atenție, se cheamă a scriitorilor din România, nu a scriitorilor români de pretutindeni!), este total nesemnificativă într-o astfel de ilustrare definitorie și cu niscaiva aspirații la „nemurirea” circumstanțială.
Recunosc că eu, care am citit peste 4000 de cărți din cultura universală (literatură, filosofie, istorie, religie, știință – economie, fizică, matematică, biologie, geografie, chimie etc.), nu m-am învrednicit (mai exact, „am considerat că-i pierdere de vreme”) să lecturez maculatura acestui alogen ambițios și lipsit de caracter, poate și ușor influențat de opinia lui Nae Ionescu din articolul A fi „bun român” (30 oct. 1930), volumul Roza vânturilor (Editura Roza vânturilor, București, 1990), unde gânditorul face o subtilă distincție între calitatea de-a fi român neaoș și aceea de-a fi „bun român” sau „a voi să fii român” („A voi să fii român, nu însemnează însă și a fi român”), cu următoarea precizare logică: „Bercu Solomon, din târgul de la Pașcani, care muncește de dimineață până-n noapte, care își plătește regulat birurile și e respectuos cu legile țării, care a fost în războiu și și-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă, e desigur un «bun român»”.
Așa că, deși sunt în strînsă colaborare cu zeci de reviste și site-uri din țară și din străinătate, cu excepția câtorva useriști lingușitori și fără coloană vertebrală (că, de, descurcărețul armean și-a adjudecat necușera funcție de prim-vicepreședinte în lunga și neproductiva „domnie” a lui Nicolae Manolescu), n-am întâlnit niciodată și nicăieri vreun citat sau vreo referire la opera și discutabila competență cultural-politică a „bunului român” Varujan Vosganian.
Asta în ceea ce privește „nemuritoarea”-i operă de userist și care, în urmă cu ceva timp a fost înșurubat (Dumnezeu știe pentru câte mandate, c-așa-i la noi) în fotoliul rămas vacant după moartea în el a „eternului” președinte Nicolae Manolescu…
Cât privește penala cârdășie a ministrului V. Vosganian cu controversatul om de afaceri Ioan Niculaie, precum și multa lașitate de care fostul demnitar de rahat a dat dovadă în momentul când trebuia să ajungă în ghearele magistraților (n-a mai ajuns după gratii, deoarece colegii de matrapazlâcuri l-au plasat sub atotputernicul scut ilegal al imunității parlamentare, după ce ipochimenul realmente a plâns, s-a pus în genunchi și a cerșit clemență politică), iată ce scriam în textul Totala nedemnitate a multora dintre foștii și actualii demnitari români din 13 noiembrie 2022: „Primul în această galerie a neoamenilor, cu rang de demnitar postdecembrist și pretenții de mare om de cultură (chiar aspirant la Premiul Nobel pentru Literatură, precum plagiatorul lui confrate Mircea Cărtărescu), este Varujan Vosganian. Considerându-se un armean supraînzestrat (desigur, nu și într-ale caracterului), ăsta nu s-a mulțumit doar cu rolul de politruc fără pic de demnitate (în urmă cu câțiva ani, când era ministru aldist al Economiei noastre pe butuci, el a scăpat cu lacrimi, mir și un car de umilință de o binemeritată întemnițare), dar continuă – atât cât îi stă acuma în putință – să se considere o victimă a postdecembrismului tolerant cu toate javrele (nu și cu megajavrele de calibrul Elenei Udrea, a lui Adrian Năstase, Liviu Dragnea sau Traian Băsescu), continuă – cu vocea lui de castrat atotgrețos – să trăncănească vrute și nevrute pe la acele posturi care fac greșeala să-l invite (repet, alde ăștia, foști și actuali demnitari fără urmă de demnitate și realizări, n-ar trebui să fie invitați la mijloacele de împroșcare cu zoaie în mase!), ba chiar are tupeul să se creadă un remarcabil brand al culturii contemporane, dovadă faptul că-și lansează maculatura în toată România, ca și cum nici usturoi n-a mâncat și nici gura nu-i miroase. Sau, mai bine spus, ca și cum el ar fi fost înainte un neînfricat luptător pentru prestigiul României și binele celor mulți, iar acuma, da, reprezintă un îndrăgit model moral-patriotic pentru toți românii, îndeosebi pentru tineri. Pesemne că ipochimenul, așijderea altora de teapa lui, cunoaște celebra maximă a lui Cicero («Caracterul fără inteligență poate mult, inteligența fără caracter nu valorează nimic»), dar nu se sinchisește de ea, deoarece rudimentele de conștiință îl asigură că aceasta nu-l vizează pe el…
Însă el, neomul Varujan Vosganian, în pofida eforturilor postdemnitare, ilustrează doar detestabilul joc de glezne al arivistului ipocrit, izgonit (sper că pentru totdeauna) din funcțiile publice și, tocmai de aceea, amarnic torturat de gândul că nimeni nu mai are nevoie de el și că românii, aduși la sapă de lemn de el și ai lui, nici pomeneală să-i regrete absența. Iată de ce ăsta, la rându-i ține morțiș să-i mai tortureze olecuță pe români (mă rog, pe o parte dintre ei) prin lansări de cărți, din fericire fără vreun impact asupra literaturii și culturii noastre. Căci ce impact poate să aibă un individ fără caracter și har (componenta artistică este în majoritatea cazurilor debilă fără cea umană a autorului!), chiar dacă, în urmă cu puțin timp, s-a făcut luntre și punte să-și vândă făcăturile la Baia Mare (cu siguranță că și în alte localități)?! Firește, cu excepția acelor trepăduși, făcuți de oportunism și vagi interese culturale după chipul și asemănarea cu această dihanie armenească…”
Foarte rău că, aidoma atâtor „descurcăreți” postdecembriști (imensa faună a impostorilor, demagogilor, ipocriților, tâlharilor și mincinoșilor), acest rebut politic și uman n-a ajuns după gratii, unde cu siguranță ar fi intrat în competiție cu „celebrii” mâzgălitori George Copos, Gigi Becali și Adrian Năstase, care pesemne că sunt membri îndreptățiți (sic!) ai USR, iar dacă nu sunt, înseamnă că nu doresc acest lucru. Dar și mai grav este faptul că useriștii, în virtutea unei inerții de sorginte bolșevică (cică ani de zile insul a fost prim-vicepreședinte), l-au înscăunat președintele acestei făcături, unde primirile noilor membri se fac numai după cum vor mușchii fleșcăiți ai filialelor și ai căcăcioșilor de cenzori de la centru.
În mod demn și dătător de nițică speranță pentru viitorul acestei nații, îndelung umilită, jefuită și păcălită, ar fi de dorit ca toți useriștii cu puțină valoare literară și umană (la naiba, chiar cred că armeanul și-a schimbat peste noapte năravul?!) să iasă în bloc din această coterie a neînzestraților și a aranjamentelor nerușinate. Dar nu se va întâmpla acest lucru rezonabil, din următoarele două motive: (1)Asta-i starea naturelă, vorba lui Caragiale, a românului în general, a postdecembristului în special (a auzit cineva, în aceste peste trei decenii de coșmar, de vreo revoltă dreaptă și încununată de succes?); (2)Primind un spor financiar de 25% din pensie, noii membri nu numai că – de regulă – sunt acceptați în acest răhățos club pe criterii aproximativ artistico-literare, dar ei chiar consimt (pesemne își iau un angajament în scris) să-și țină gura în schimbul mitei unionale.
De altminteri, păcătosul de V. Vosganian nu reprezintă un caz izolat în jalnicul nostru peisaj postdecembrist: însuși Ioan Aurel Pop, actualul președinte al Cacademiei Române, este dovedit ca turnător, plagiator și autoplagiator (alții, precum turnătorul Manole, poreclit Mugur Isărescu, se zvonește că riscă excluderea din gașca „nemuritorilor”), iar mulți dintre actualii politruci de (po)top, ba sunt cu studii după ureche, adică semidocți fără prea multe patalamale (ex. Marcelică), ba și-au rostuit diplomele de doftori în nimic (și nu numai) prin plagieri cât roata carului: Nicolae Ciucă (de-al dracului este președintele Senatului și va candida la funcția de primul neom în statul nostru eșuat), Lucian Bode, Mircea Geoană, Sorin Cîmpeanu, Florin Roman și mulți alții.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
4 iulie 2024
