Despre demersul d-lui Nicolae Manolescu merită să încep cu un citat din Cornel Ungureanu: “…după ce ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE lasă la oparte (sau trece la Tabla de materii) o seamă de autori fundamentali ai prezentului literaturii române, cred că voi continua Geografia literară care vreau să fie, de fapt, o Istorie a literaturii române “.
Orice critic literar bun îşi doreşte o asemenea Istorie, care să constituie opera vieţii lui. În primul rând, dorinţa domnului Nicolae Manolescu a fost aceea de a readuce în prim-plan TOT CE S-A SCRIS, din începuturi până azi. Cu adevărat ne interesează AZI, din motive lesne de înţeles, doar PREZENTUL literar, care e reprezentat în această operă fundamentală doar în proporţie de 10-15%. Restul se cam ştie; ce s-ar mai putea adăuga nou la “Scrisoarea lui Neacşu” sau poeţii Văcăreşti? Poate, această primă uriaşă secţiune de început ar fi putut rămâne o altă lucrare, separată de Istoria critică. Autorul are însă dreptate, deoarece dată fiind uriaşa întindere în timp a scrisului românesc, secţiunea constituie un argument pentru durabilitatea şi întinderea unei culturi europene, cu nimic mai prejos decât cele din Occident, de pildă. Criticul a făcut trecutul să revină la viaţă şi să trăiască alături de noi. Orgoliul autorilor omişi, chiar dacă unii dintre aceştia, vorba criticului Cornel Ungureanu, sunt nume încă prizoniere ale prezentului, a constituit de prea multe ori mai mult pretext de discuţii sterile, decât certificat de notorietate. Nici Nicolae Manolescu nu doreşte ca o Istorie literară să fie confundată cu dicţionarul de autori, aşa cum s-a întâmplat cu mai toate istoriile de acest fel, pentru care lista membrilor Uniunii Scriitorilor a constituit axul principal. Cu toate că nu oricine poate fi membru , iar unele omisiuni sunt cu adevărat regretabile.
Neajunsuri subiective: marele eseu (căci un eseu este “Istoria…”) manolescian nu s-a dorit fundamentul unei cercetări şi cunoaşteri, fiind departe de a fi un simplu instrument pentru tinerii studioşi. Nu se dau prea multe date despre autori. Ideile au întâietate, nu știu dacă e destul cu atâta. Ne trebuie, categoric şi o geografie literară, a spaţiilor spoirituale, pe care ne-o propune Cornel Ungureanu. Cu apartenenţele federale, altfel spus, afinităţile elective, regionale ale autorilor comentaţi. Autorii incluşi în Istoria manolesciană “beneficiază” în schimb de ceva intruziune a politicului post-revoluţionar. Asta îmi aminteşte de cei ce, acum douăzeci de ani, autoîntitulaţi tineri scriitori şi ziarişti, au oferit un trist spectacol în 1990, executând şi interzicând autori care avut nefericitul destin de a scrie şi înainte de 1989. Este dificil să desprinzi, chirurgical, acele porţiuni pe care le consideri contaminate de epoca socialistă. Căci e greu de făcut un discernământ între “bine” şi “rău”, acolo unde contrariile se îmbină strâns. Apar, inerent, lecţii de democraţie, după cum apar şi false generaţii “nouăzeciste” sau de “secol XXI”, nume nesemnificative cu creaţii categoric nesemnificative.
Nici o Istorie nu poate reprezenta ansamblul fenomenului literar românesc. Nu lipsesc din comentariile marelui tom doar autorii români, ci şi cei aparţinând minorităţilor naţionale, care însă figurează pe listele USR. Sunt puţin nedumerit, căci domnul Manolescu a fost cel mai sârguincios critic foiletonist într-un trecut mai îndepărtat, atent cam la tot ce vedea lumina tiparului . Dar, poate cel mai caracteristic lucru demn de luat în seamă este în această recentă lucrare TENTAŢIA CĂLINESCIANISMULUI, bine observată deja de comentatori, şi această notabilă calitate conferă operei ceea ce şi-a dorit autorul: o “Istorie” nu din simple însăilări cu “materialul clientului” şi obligaţii de serviciu, ci un vibrant eseu, atestând o creaţie în forţă, cu asocieri şi concluzii originale. Îi spunem “călinescianism” din lipsă de fantezie, vrând, în fond, să-i subliniem calitatea reflexivă a conexiunilor, paradoxurilor, încadrarea autorilor în maniere, stiluri, curente care surprind şi captivează, ca orice fenomen, incluzând autorul în tagma creatorilor, care utilizează personaje ce populează parcă o altă lume. Mai bună, mai solidă.
