Victor Ravini
Tom Sandqvist, profesor universitar de teoria artei și istoria ideilor la mai multe universități din Suedia, m-a căutat pentru că citise un articol scris de mine în cotidianul Dagens Nyheter despre influența folclorului românesc asupra avangardei culturale din Occident. El voia să dezvolte acest subiect într-o carte. Avea nevoie de date și de idei. Așa e când cineva nu are de niciunele. După o lungă conversație de câteva ore, în care își nota mereu, m-a mai întrebat:
— Care este cel mai important component al literaturii populare române?
— Ce să zic? Cred că e sentimentul frăției cu natura și cu toți oamenii, optimismul, încrederea în izbânda binelui împotriva răului, cultul pentru valorile etice și estetice. Și mai este tezaurul de înțelepciune multimilenară, ce străbate în basme și în întreaga producție literară orală. Mai e și înțelepciunea comprimată aforistic în zecile de mii de proverbe și zicători, cum toate popoarele au dar niciun alt popor nu mai are așa multe. Proverbele țăranilor români sunt comparabile cu Proverbele lui Solomon și cu cele din cartea Ecleziastul, din Biblie. Nu Solomon le scrisese, ci le scrisese soția lui, o prințesă egipteancă, împreună cu anturajul ei de trei sute de sclave egiptene, toate cu o educație și o cultură aleasă, date în dar de faraon, ca să se pună bine cu Solomon, devenit prea puternic și periculos. S-au găsit papirusuri vechi cu proverbe egiptene asemănătoare. Proverbele românești sunt grăunțe de aur, sunt perle ale gândirii, însă de mii de ori mai numeroase decât cele din Biblie și din papirusuri. Eu cred că pot să fie o moștenire peste generații de la sumedenie de culturi atestate arheologic de la epoca pietrei încoace, multe alte culturi în plus față de Hamangia, Cucuteni, Tărtăria și celelalte, pe care le-ai notat. De la toate aceste culturi ni s-au umplut hambarele cu proverbe, zicători și strigături, notate în gigantica colecție de proverbe a boierilor Golești. Cele zece volume tipărite înainte de Primul Război Mondial sunt doar o mică parte din manuscrisele rămase de la ei și încă sunt nepublicate. Colecția de proverbe a Goleștilor e atât de imensă, încât nimeni nu se încumetă să o tipărească în întregime.
— Ce îți place cel mai mult din folclor?
— Pe de o parte Miorița, dar nu numai varianta publicată de Vasile Alecsandri, ci toate variantele ei. Fiecare din ele se poate înțelege pe două niveluri: ezoteric și exoteric. Miorița conține cuvinte cu sensuri metaforice, care simbolizează ceva abstract. Totul în Miorița este simbol. Nimic nu este concret. Acesta este nivelul ezoteric, accesibil celor ce pot pătrunde taina cuvintelor metaforice. Pentru ei, versurile Mioriței sunt pline de semnificați luminoase, ca un ghid spiritual de înălțare sufletească spre frumusețile poeziei și spre puritatea stelelor. Cine se oprește la sensul concret al cuvintelor și nu pricepe ecuația, că sunt metafore și alegorii ce simbolizează ceva abstract, înseamnă că o înțelege pe nivelul exoteric. Pentru aceștia, Miorița pare o poezie întunecoasă și deprimantă. Pe de altă parte îmi place umorul din folclor. De la ironia cea mai fină și insidioasă, până la sarcasmul cel mai mustos, folclorul cuprinde toate categoriile de umor, în toate situațiile și pe gustul tuturor. Ion Creangă s-a inspirat din folclor și ne învață să râdem de orice este pe lume. Harap Alb râde de calamitățile naturale: foametea, seceta și gerul. Ivan Turbincă ne învață să râdem de moarte. Nicio altă creație literară din istoria literaturii universale nu se ridică la înălțimea filozofică, la care este mesajul umanist al lui Ion Creangă, exprimat prin șotiile lui Ivan Turbincă. Creangă le răspundea superiorilor săi ecleziaști cu replici țărănești aparent naive, dar de o ironie ascuțită și ucigătoare. Cu umorul lui țărănesc, Creangă îi făcea praf până și pe cei mai simandicoși intelectuali de la Junimea. În Povestea poveștilor, Creangă râde până și de cel mai respectat și mai atotputernic personaj din creștinism. Folclorul ne învață umorul ce izbucnește în hohote de râs, cât și râsul lăuntric, de li se taie la toți respirația, se abțin să nu explodeze de uimire și de râs, încât nimeni nu mai mișcă, nu mai clipește.
Un asemenea exemplu de râs, care taie respirația și nimeni nu mai mișcă, nu mai clipește, ar putea fi următorul: Peste câțiva ani, în ziua de Crăciun, eram la ospățul dat de Osborne Bartley (R.I.P., a trăit o sută de ani și ceva), un fost guvernator de regiune din Suedia, pentru care am o mare stimă și îi păstrez o amintire luminoasă, de neuitat. Funcția de guvernator (în suedeză landshövding = căpetenie de țară), este de fapt un fel de cimitirul elefanților. Primise acea funcție pentru că era un om cu totul deosebit. Fusese profesor universitar la medicină, șef de clinică, președintele uniunii medicilor, apoi președinte al uniunii tuturor celor cu studii superioare din Suedia și era un negociator incomod. Apăra drepturile intelectualilor cu o limbă așa de ascuțită și cu atâta dibăcie diplomatică, încât telespectatorilor, chiar și țărani, le venea să îl aplaude. Ca să scape de limba lui ascuțită, l-au pus landshövding. Asta e un fel de vice-rege, funcție onorifică și fără nicio putere politică, la fel ca și Regele Suediei. A povestit pentru nu mai știu a câta oară, ca și cu alte ocazii, că a vorbit cu Nicolae Ceaușescu la o recepție dată de Regele Suediei în cinstea lui Ceaușescu. Toți la masa de Crăciun îl ascultau cuviincioși, ca și cum n-ar mai fi povestit asta de atâtea ori. De fiecare dată spunea că avea o mare admirație față de Ceaușescu. Stătuse la masă în palatul Regelui cu toți șefii de state care aveau interese în Suedia, cu toate personalitățile care luaseră premiul Nobel pentru pace și pentru ce se mai dă premiul acela. Pe niciunul nu îl admira ca pe Ceaușescu. Îl suia în slăvile cerului. Ceaușescu i-a cerut lui, guvernatorului, să-i pună la dispoziție castelul, ca să dea o recepție de reciprocitate în cinstea Regelui Suediei. I-a mai cerut și să-i facă rost de un joc de șah, de dimensiuni mai mari decât cuprindea guvernatorul cu brațele, făcut de nu știu ce renumit artist suedez, din cristal sau nu mai știu ce material. Îi trebuia ca să-l dea cadou nu mai știu cărui șef de stat, cu care se pogodea Ceaușescu și punea țările la cale. I l-a obținut și i l-a trimis la București prin Ministerul de Externe al Suediei. Nu mai tăcea, ce succes pentru România a fost vizita lui Ceaușescu în Suedia. Repeta cât de mult îl admira el pe Ceaușescu, ce om politic genial, ce om de valoare internațională și ce păcat că noi l-am împușcat. Și de astă dată, ca de fiecare dată, s-a uitat la mine de parcă aș fi avut eu vreo vină. Eu nu ziceam nimic, ca de obicei. Ascultam, tăceam și mâncam, la fel ca și ceilalți invitați. Guvernatorul era un om cu educație aleasă, nu ca mine care mi-am stricat pe șantiere educația de la Caracal. Dumnealui, ca să rupă tăcerea, în care se auzeau numai furculițele, zice:
— Englezii de Crăciun taie curcanul. Polonezii fierb peștele. Voi cum serbați Crăciunul în România? Am auzit că voi, de Crăciun, tăiați porcul. Așa e?
— Nu! am răspuns eu. Noi de Crăciun împușcăm porcul.
