FRAGMENT: „REVEDEREA”
„Doar că săracul de el, nu a avut noroc. S-a însurat la oraș, cu mine, fata unui contabil, cam urâțică, cam boccie, dar eu cred că nu mai e nimeni ca mine”. Așa îmi spunea mama nu sunt persoane urâte. Pe Valentin îl întâlnisem de câteva ori pe la biblioteca universității, stătea mereu deoparte. Așa făcea și când eram mici și ne jucam, el nu se prea băga printre noi, mai mult privea. Cine știe la ce se gândea. Mai ales după ce mă pupase după copacul din fața curții… Doamne, ce mici eram!
Până într-o zi, când îl văd pe o bancă în parc, singur. Mă așez așa, ca din întâmplare. Are o carte de poezii în mână. Îl recunosc, doar că acum crescuse și e al naibii de frumos.
– Ia te uită, mai sunt și studenți mediciniști romantici, zic, în timp ce mă uit pe coperta cărții. Mihai Eminescu, Poezii. Nu credeam că voi sunteți sensibili, sentimentali, că vă plac poeziile. Tonul e glumeț. Mă așez lângă el, mă prezint.
– Eleonora. Eleonora Pascu! Valentin se ridică, mă privește uimit, scoase șapca și îmi ia mâna. Așteptam să fie sărutată. El doar o apropie de buze, dar nu o atinse. Eu rămân dezamăgită. Aș fi vrut ca el să o sărute și eu să-l fac supusul meu, pe loc.
– Valentin Vlase, student la medicină anul IV, medicină generală. Dumneavoastră? Eu încep să râd, mă ridic, mă așez în fața lui, îl apuc de mână și-l trag spre mine, aproape. Rămâne surprins de gestul meu.
– Nu mă mai cunoști? Sunt eu, Eleonora, ne jucam de-a v-ați ascunselea când veneam la bunici, la țară. Sunt Nora. Se uită de parcă nu prea își mai amintește de mine, sigur, crescusem amândoi, da ceva, ceva, mai rămăsese din trăsăturile noastre de copii.
-Domnișoara Eleonoraaaa! spune mirat, privindu-mă mai atent. Pare că destinul a scos-o în calea lui, ca să plătească pentru sărutul nevinovat de când erau copii.
– Hai, lasă gluma. Spune-mi Nora, dacă vrei să fim prieteni. Ce zici?
Eu, care sunt timid, nu mai văd și nici nu mai aud bine. Scutur capul, scot șapca, îi iau mâna, o ridic. Momentul devine din ce în ce mai serios. Sesizez culoarea albă, pielea frumoasă, fină, forma delicată, cu degete lungi. O privesc, apropii buzele, închid ochii ca să pot înțelege cât e de important momentul care mi se oferă, odată cu sărutul mâinii unei domnișoare. E pentru prima oară. O mai sărutam eu pe a mamei, dar senzațiile sunt diverse. Mă simt emoționat. O fi pentru că e pentru prima dată. Eleonora închide și ea ochii. Rămân cu gura lipită de mâna ei, moale și fină. Apoi o las ușor, de parcă aș fi vrut să o fac să creadă că o voi mai face și altădată. O privesc, de unde era îndrăzneață, cu gura mare, devine tăcută, mă privește, atât, mă privește cum mă înroșesc, am obrajii roșii. Mintea se învolburase. Poate că mă pregătea să știu dacă domnișoara din fața mea îmi va da bucurie sau bătaie de cap.
– Bine te-am regăsit, Valentin! îmi spune bucuroasă.
Rămăsesem cu volumul de poezii ale marelui Eminescu în mână. Eleonora mă trage lângă ea, ușor, îmi spune:
– Hai să facem un joc. Eu am să deschid cartea. Văd la ce poezie nimeresc. Vedem dacă ne place și dacă se potrivește, pentru noi. Ce zici?
– Cum să se potrivească? întreb nedumerit.
– Uite așa bine, hai să vedem, vrei? Nu mă slăbește cu privirea Nora, trecuse cu mine prin timp și întâlnirea noastră de acum e lipită de vremea de când eram copii, deși au trecut ani de când nu ne-am mai văzut.
– De acord. Deschid cartea. Hai mai aproape să vezi, că doar nu te mănânc. Deschid chiar la pagina cu poezia „Ce e amorul?”. Se potrivește cu noi, suntem tineri, chiar că nu știm ce e. Începe să citească cu glas divin, încet:
„Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Și tot mai multe cere.
De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ți-l leagă,
Încât să n-o mai poți uita
Viața ta întreagă.”
Nora se oprește, brusc.
– Valentin, de ce spune marele Eminescu, că amorul e un prilej pentru durere?
– Nu prea știu, eu cred că ar trebui să ne bucure.
– Crezi că se referă la lacrimi de tristețe?
– Cred că da, de tristețe atunci când nu suntem înțeleși, Nora.
– Oare ce vrea să spună, că sufletul ți-l leagă? Cum să-l lege, Valentin?
– Nu prea știu. Atenția mea a fost direcționată pentru studiu, cu dragostea stau mai prost, răspunse timid Valentin. Hai să facem o înțelegere. Mai sunt cinci strofe. Pentru început, ajung astea. La următoarea întâlnire, mai citim două până când o terminăm. Să vedem dacă are rost să ne cunoaștem sau dacă se potrivesc pentru noi. Ce zici?
– Da, răspunde Nora. Se ridică, aleargă pe după copacii din spatele băncii, pare că e fetița de atunci, de când eram copii. Îmi amintesc acum de ea, de chicotele noastre și de cum scuipam în palmă ca să batem locul plecării și cel al întoarcerii…
Mara POPESCU VASILCA
