Motto:
- „Conștiința mea se mișcă în spațiu și tim; dincolo, ea se va mișca în infinit și în eternitate” (p.111)
- „A te autopercepe este un fenomen divin. Știm că trăim, dar în raport cu cine facem acest lucru? Numai „în raport cu noi înșine și în raport cu alții? Dacă eu nu sunt conștient în raport cu Realitatea, cu „Dumnezeu, eu nu exist în mod real” (p. 110)
- „Fiecare conștiință este un început și un capăt de lume…” (p. 110)
- „Universul fizic este de multe ori o capcană, fiindcă ne face să uităm de conștiința noastră, care este interfața între Universul văzut și realitatea spirituală eternă” (p. 109)
- „Mintea există pentru a primi în ea dragostea inimii și inima pentru a primi în ea lumina minții” (p. 109)
În perspectiva Marelui Centenar, un tânăr profesor din Satu Mare a făcut cunoscut publicului de carte un eseu plurivalent cu o scriitură tensionată, despre logica sacră a Creatorului. Ne referim la un debut matur, cu o miză puternică. Cât despre autorul său – Florin Tamaș, din Satu Mare, de formație filolog, profesor de engleză, – acesta a conceput cu rigoare lucrarea sa, însumând aproape 300 de pagini și a încredințat-o Editurii Inspirescu, condusă de scriitorul și promotorul cultural George Terziu. Lansarea acesteia, cu doi ani în urmă (2017), bucurându-se de ecou în presa locală, în paginile revistei Cervantes. Mai multe pagini prefațează cartea, semnatari fiind profesori (de formație filologică) de la Satu Mare, precum și prof. doctor în teologie Cristian Boloș. Ulterior, cartea a fost reeditată, la Cluj, în condiții menite să valorifice mesajul său și maturitatea autorului, până la urmă.
Scriitorul construiește pe parcursul a mai multor capitole, într-o surprinzătoare progresie, o meditație asupra sensului divin al existenței umane, aceasta fiind revelația ultimă dincolo de pragul inițiatic al morții fizice individuale, a luminii necreate, condiționată de credință creștină, iubire și de asumarea personală, tenace, a cărții Urmarea lui Christos.
Cartea, surprinzătoare prin strategia bine condusă, evidențiază seriozitatea acestui tânăr înțelept, în primul rând prin temă, succesiunea raționamentelor, a modalităților de expresie prin care formulează interogații, certitudini întrezărite, pentru ca, prin contrast să ne aducă în planul confesiunilor. Doruri firești ale sufletului tânăr, îndoieli și temeri existențiale cu bătaie lungă. Astfel, lectura decurge cu schimbări de ritm, de dispoziție interioară, de perspective, în abordarea subiectului.
Eseul, deopotrivă filosofic și teologic prin convergența ideilor, a fost conceput prin înserierea capitolelor cu titluri nuanțate de motouri, când poematice, când cu rigoare aforistică. Fervoarea în care tânărul înțelept și bogat (precum în capitolul nou testamentar), prin cunoaștere și aspirații spirituale, coroborate cu lecturi teologice, mi s-a părut compatibilă cu aceea a lui Chateaubriand – din apologia- demonstrația, prin capitole tematizate Le genie du christianisme (intuiție neconfirmată de autorul eseului).
Aventura existențială și de cunoaștere a lui Florin Tamas, avid în cercetarea, interogarea propriului suflet, pare a porni de la angoasa de a pierde, murind, fericirea pământească, cunoscută într-o primă instanță prin iubirea părinților săi foarte afectuoși și cu simțul rânduielilor străvechi din nordul țării, ca și în experiența legăturilor de prietenie și de dragoste ca un dor fără sațiu – dincolo de eternitatea tărâmului unde sălășluiesc tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Acel fior din Valea Plângerii simțit deodată de feciorul de crai – eroul al basmului atipic cules de Petre Ispirescu – se altoiește în cazul lui Florin Tamas pe tema existențialistă a unei condamnări a omului la libertate (la nemurire), odată cu înstrăinarea de datele concrete, iubite pentru ele însele, aici-acum în lume, în virtutea pasiunilor vârstei tinere. Cât de greu este să aleg între moarte și viața eternă! Condamnat la veșnicie mai presus de orice amintire din viețișoarele noastre de demult, dintr-o altă existență, dintr-o altă realitate, una ca de vis(…) Zâmbete și lacrimi, bucurii și dureri. Nu e bine să mă grăbesc spre veșnicie, câtă vreme nu știu ce mă așteaptă în ea… (p. 99).
În sprijinul acestei temeri de cădere din visul lucid – tânărul bogat și ascultător de părinți primește revelația luminii atotcuprinzătoare, în măsură să unească toate ființele și mai ales ființa umană cu tot ceea ce a creat din iubire, cu rost, întru splendoare, Divinitatea. Pe firul acestui parcurs de introspecție și comunicare cu divinul, înțelegem în ce măsură meditația teologică în sens creștin se grefează pe mitul fundamental românesc al aspirației spre origini și eternitate. Latura sensibilă a tânărului scriitor vădește sublimul unor trăiri extatice, capabile să întrețină și fiorul vieții și bucuria de a exprima vibrația sublimului în iubire. Melancolia instituită de romantici ca sursă fericitoare și chiar de voluptate – dezvăluie personalitatea autorului, într-o anumită măsură, propensiunea sa spre elegie (în cazul în care ne-am concentra pe anumite mostre poetice din ceea ce a oferit el în această carte). Primește-mă, Doamne în veșnicie, dar lasă-mi sufletul să plângă în cerurile Tale. Nu de durere, de chin, de suferință, ci de iubire, de fericire și melancolie. Dă te rog lacrimilor mele viață veșnică și celor care curg din multe, multe suflete (p. 100). Textul relevă semnificația cathartică a lacrimii, fiind în context esențial pentru a înțelege formularea titlului ales pentru cartea de debut. Lacrimile amintirilor și Întrebările timpului.
Aforismele lui Florin Tamas, între dubitație și certitudine, se concentrează asupra temei Luminii, din multiple perspective, precum a fizicii cuantice, a filosofiei, a teologiei – în accepția de Lumină necreată, antrenând astfel cititorul în zone de explorare ce vor fi ulterior extinse în carte. Cum am anticipat, din punct de vedere cultural, spiritual, această creație literară relevă în substrat Urmarea lui Christos și totodată se grefează pe structura sufletească a unui tânăr al zilelor noastre, asaltat de doruri, aspirații lumești – așa cum se înfățișa însuși Octavian Goga în poezia inaugurală, intitulată Rugăciune, din cartea de debut. Părinte, orânduie-mi cărarea! rezonează cu mărturisirea autorului sătmărean. Mă întristează nespus de mult posibilitatea vieții veșnice și la fel de mult mă întristează posibilitatea morții eterne. În vecii vecilor să trăiești sau în vecii vecilor să fii mort. Știu că viața veșnică e viață, dar nu știu ce fel de viață. Oricât de fericită și minunată ar fi, nemurirea cutremură sufletul meu. Lacrimi de neputință se revarsă din adâncimile sale. Mă gândesc la mama, la tata, la lumea aceasta în care am avut șansa sau neșansa de a mă naște și a trăi o vreme și mă cuprinde durerea când văd chipurile celor dragi undeva în veșnicie. Ar trebui să fiu fericit, dar nu sunt. Oare Dumnezeu e fericit în veșnicia sa?
Nostalgia anticipată pe care o va resimți după pierderea părinților, lacrimile ancestrale, experiența iubirii, a prieteniei, reveriile luminice, apar într-o perspectivă a elegiei. Imposibil să nu corelăm toate aceste lucruri cu motivul lacrimii din poezia lui Goga, din Lancrămul tematizat al lui Lucian Blaga. Iată de ce însuși titlul cărții lui Florin Tamas, care mi s-a părut derutant, pivotează în jurul nostalgiei, al dorului românesc – de unde titlul, simetric structurat, Lacrimile amintirilor și Întrebările Timpului.
În calitate de cititor al cărții, mărturisesc că tema propusă este amplificată – de conținutul și de halourile implicite ale cărții. Având în vedere titrarea capitolelor, faptul că unele capitole sunt sub forma unor abrupte aforisme… În mod special, ancorarea progresivă a autorului în trăirea întru lumină permite omului să cunoască, să acceadă, în primul rând să-și dorească întâlnirea față către față cu Creatorul său, ființând ca persoană.
Textul pulsează în virtutea vivacității unei meditații riguroase, uneori cu accente poematice, parabole, ipoteze, reduceri la absurd, provocatoare, ne invită astfel în vortexul său, la implicarea prin lectură, la experiența sa proprie, comunicată empatic, în ritmul de scriere a paginilor. Prin aceste aprecieri am mărturisit, personal, bucuria de a fi cunoscut prin lectură un literat matur cu o miză urgentă, aceea de a afirma cuvântul ce exprimă adevărul. Fără Dumnezeu nu poate exista viață, viața noastră se desfășoară într-un mormânt al cărui capac se închide definitiv mai devreme sau mai târziu. Fără Dumnezeu sunt deja mort și doar am impresia că trăiesc (Moartea).
Și, pentru a continua citatul, Îl putem percepe sub o formă sau alta prin sincronizarea conștiinței noastre cu conștiința Sa, tot așa cum Însuși Dumnezeu Și-a sincronizat conștiința cu ființa umană, astfel încât s-a întrupat și a devenit unul dintre noi. A luat asupra sa chip omenesc, natura umană, a trăit printre noi și a demonstrat că nu suntem singuri în Univers, singuri în existență. Nu suntem niște orfani ai nimănui, niște ființe fără vreun destin special (Conștiința).
Simbolurile iubirii christice asumate prin fiorul trăirilor dintâi, cristalizarea lor încă din perioada adolescenței autorului, l-au pregătit pe acesta în perspectiva unei cărți ziditoare de suflet. Motourile reprezintă fragmente ale unor poeme și ne introduc sensibil în actul de punere în scenă a trăirilor derulate sub forma unor confesiuni cu accente de patos pe un ambitus larg ce include interogația, mărturisirea, raționamentul, reducerea la absurd, pledoaria/apologia creștinismului; identificăm un text cu zone de filosofie, teologie, metaforă, mit, aforism, dar farmecul lecturii rezidă în îmbinarea fără fisuri aparente, a părților, prin flexibilitatea discursului, dozarea între concepte și metafore, permeabilitatea textului fiind asigurată de precizia stilului.
Tema Crucii constituie centrul cărții și reunește nu numai semnificația scării ascetice, cât și pe acelea ale solidarității omului cu Iisus, fiul Omului și Logosul Divin. În calitatea sa de drept mărturisitor al trăirilor sale iluminate, autorul așază în miezul Crezului creștin dragostea mai presus de credință, întrucât o consideră cel mai evident mod de transfigurare în lumina harică a ființei umane. (v. Epistola către Corinteni a Sf. Apostol Pavel).
Fiecare capitol se definește ca proiecție a unui exercițiu de mărturisire (askesis = exercițiu, etimologic). Pentru că însăși Logica sacră a Creatorului îi impune creaturii plăsmuite după chipul și asemănarea Sa, a gândi viața în perspectiva veșniciei. Și, conform unei porunci fundamentale, a trăi iubirea/ cinstirea de părinți ca o decisivă inițiere în experiența iubirii atotcuprinzătoare a Creatorului pentru creatură, Florin Tamas pune accentul pe iubire ca izvor al cunoașterii depline dinspre afectivitate spre raționalitate. Experiența Crucii prin asumarea credinței în Iisus Christos conferă înțelegerea morții sub semnul unei comuniuni sacre cu umanitatea pe care fiul lui Dumnezeu a desăvârșit-o ca model (prin Noul Adam), proiect divin de la întemeierea lumii.
Meditațiile lui Florin Tamas depășesc preocupările și definiția clasică a eseului, fiind, mai degrabă, prin implicarea puternică a eului auctorial, transpunerea unei hărți inițiatice concepută spre a trezi, a incita, a provoca omul contemporan, blocat adesea în clișee, inhibiții, frica de a se autocunoaște. Cuvintele-cheie, sintagme consacrate ale teologiei, interferează cu acelea științifice, ale tehnicii de avangardă ponderate în discursul demonstrativ dinspre un fervent practicant al exercițiilor spirituale către spațiul profan.
Am invocat ca reper în definirea specificului acestei cărți – Génie du christianisme (Geniul creștinismului) – apreciind că preromanticul francez Chateaubriand a realizat o apologie a creștinismului într-un elan frenetic, punând accent pe frumusețea creației, a creaturilor, ulterior a operelor artistice inspirate de Divinitatea creștinilor, geniul lor fiind o mărturie a generozității Acesteia, un har, o formă de grație; mai ales, de reflectare, în fond, a logicii divine.
Introvertit și cu senzorii împlântați parcă într-o prelungită vârstă a uimirilor fecunde, autorul român scrie într-un registru de interferență a speciilor literare, eul său se devoalează implicit în actul scrierii – într-o paletă afectivă bogată. Demersul său are ca obiect introspecțiea, analiza cu scop demonstrativ, apologetic, sobru exprimată, uneori filtrată prin structuri lirice, meditative și sentențioase, într-un limbaj eficient – toate țintind spre evidența unei deja invocate rațiuni divine în universul omului destinat spre a înțelege întreaga creație explorată și neexplorată încă, destinul omului matur fiind cununa sa. (Tristețea nu locuiește doar între oameni, ci și între îngeri, lacrimile unui suflet pot fi și lacrimile lui Dumnezeu – capitolul Plânsul din ceruri).
Abordarea prin cercuri concentrice în acest act pun din nou în evidență iubirea pentru părinți ca experiență inițiatică decisivă, astfel încât omul să trăiască efectiv dorul iubirii lui Dumnezeu, pentru fiecare om în parte și într-un mod personal. Dacă pot să comunic cu atâtea suflete, de ce nu aș putea să comunic și cu Dumnezeu. Numai un nebun nu are nevoie de Dumnezeu, sau un om care iubește într-atât de mult viața trecătoare, încât pur și simplu nu-l interesează viața veșnică.(…) Ce lumină poartă un astfel de om în sufletul său? De ce să fie lumină doar aici pe Pământ, iar în ceruri întuneric? Numai lumina Adevărului poate confirma că într-adevăr vedem, auzim și vorbim (p. 115, Existența ca dialog).
Această carte – casă a eului auctorial, luminată de acest crez pe însăși piatra din capul unghiului pe care au nesocotit-o zidarii – face să gliseze tema luminii paradisiace înspre aceea a bucuriei, a fericirii trăite sublim, în spiritul predicii de pe munte nou testamentare. Concretețea relației fundamentale de atașament copil–părinte, prin puterea și iluzia ce o conferă amintirile, dorul, ca halouri ale trăirilor concrete, cronologice, se estompează prin experierea morții celor dragi în perspectiva căreia idealul mântuirii cumulează și amplifică iubirea, responsabilitatea, grija, devotamentul față de omul aflat în vreme de restriște. Așadar, o astfel de iubire presupune depășirea orgoliului, iertarea necondiționată, simplitatea. În contrapondere cu dragostea pentru părinți, dialogul cu Dumnezeu face ca făptura-om să-și amplifice conștient dimensiunile ontic-cognitive, să confere o cu totul altă rezonanță iubirii față de creaturile lui Dumnezeu. Existența trebuie să fie un dialog între creatură și Creator. Dacă Creatorul ar fi mut, surd și orb, atunci existența în sine ar fi mută, surdă și oarbă. Cum putem să vedem, să auzim și să vorbim, dacă nu există Dumnezeu în ceruri? Vocea care nu se aude este muțenie, auzul care nu are un răspuns este surzenie, iar vederea care nu are parte de lumină este orbire. Să fie omul o ființă atât de singură, încât își vede numai ființa sa, își aude numai cuvintele sale și vorbește numai cu el însuși? (p. 115).
Florin Tamas consideră acest demers al său ca o sinteză a unei experiențe meditative, de lecturi sedimentate și trăiri în spiritul nostalgiilor, asumat în ramificațiile lor diverse…
În consecință, avem în față o carte lipsită de referințe ori de marcate repere ale erudiției; poate că acestea emerg firesc, din memoria și din spiritul de sinteză al autorului, firul demonstrației evidențiind ecuația Dumnezeire = iubire = libertate pe condiționarea statutului uman de a comunica personal cu Dumnezeu, Fiul Omului și entitate indisolubilă a Treimii întemeietoare în univers, prin tot ceea ce ființează. Leibniz, Pascal, Camus, folclorul românesc, filosofia blagiană… psalmii davidici pot fi intuiți mai mult ca repere posibile în acest text dens, provocator…, în contextul unei lumi în care parabole precum acelea despre fiul rătăcitor ori despre talantul îngropat în pământ sunt mai vii ca oricând.
——————————
Tatiana RĂDULESCU
București, 11 octombrie 2021
