Poată că a sosit vremea să facem puțină lumină, prin unele colțuri ale istoriei poporului nostru, peste care s-au așternut, neiertător, nepăsarea și uitarea. Nu trebuie să să ne îngropăm adânc în veacuri, dezgolind ruinele deja dezgolite de alții înaintea noastră, pentru că ceea ce doresc să aduc la lumina zilei și la cunoștința fraților mei români, s-a petrecut doar cu secol și ceva, în istorie.
Vorbesc de istoria Moldovei și a Țării Maramureșului, unde, la un moment dat, în sec. al XIX-lea, pe scena socială găsim numele doamnei Alma De Dunca Schiau. Este un nume cu o rezonață aparte, venit din marea familie a nobilimii „în opinci, conservatoare și mândră de vechimea ei”, cum spunea Alexandru Filipascu în volumul său „Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română” (ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006). Poate, cu toate acestea, numele Alma De Dunca Schiau pentru mulți dintre voi este încă necunoscut. De aceea, într-un gest modest, de rememorare a valorii istoriei naționale, voi aduce în atelierul de restaurare, acest nume nobiliar, pe care-l voi asocia cu personalitatea de excepție a Almei, încă învăluită de mister… Suntem în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când în saloanele înaltei burghezii din Imperiul Habsburgic, dar și din Țările Române, apare o doamnă extrem de atrăgătoare, încântător de elegantă, fascinant de cultă, dovendind un talent ieșit din comun la folosirea mai multor limbi străine, dar în același timp emanând acea simplitate a țăranului român, de la glie. Era Alma De Dunca Schiau! De unde începe istoria acestei doamne, devenită o favorită a reginei României, care îi aprecia talentele și îi prefera compania?
Să ne întoarcem în Țara Moldovei, la Iași. Acolo, la 15 iulie 1874, în casa căpitanului Titus Dunca De Sieu, căsătorit cu Aglae Jdieru, fiica unui mare moșier moldovean, se naște Alma. Rădăcinile genealogice ale tatălui Almei, se ramifică, în mod surprinzător, spre Maramureșul istoric, unde pe line paternă, după cum afirmă istoriograficii și enciclopediștii actuali, descind din Voievodul Ioan de Rozavlea (pomenit, printre altele, și într-un document din anul 1353, prin care se atesta domeniul satului Botiza, ca fiind proprietatea acestuia). Ioan de Rozavlea era nepot al lui Iuga Vodă, care la rândul său era frate cu Bogdan Vodă, marele Voievod al Maramureșului și Descălecătorul Moldovei, de la 1359.
Legăturile istorice, de sânge, maramureșene ridică nu mai familia Dunca, dar și altele, din acea perioadă, la mari ranguri. De aceea, după cum spunea și Mihai Sorin Rădulescu într-un articol publicat în România Literară (nr. 41 din 13 oct. 2006), „Familiile Dunca de Sieu, Iuga de Săliște, Lazăr de Purcăreț și Apsa de Jos, Vancea de Oncești, ca și multe altele, s-au ilustrat în politica și cultura atât a Maramureșului, cât și a Vechiului Regat”. Ca o consecință firească a acestei stări nobiliare de drept, îl găsim pe bunicul Almei, Ștefan Dunca De Dieu, drept Mare Spătar al Moldovei. De aici, din filonul nobiliar maramureșean, vor porni o serie întreagă de înrudiri, care de-a lungul anilor au țesut o veritabilă consângenitate aristocratică moldovenească.
Educată, încă de la o vârstă fragedă, cu mari dascăli, Alma va da dovada unui talent special pentru arte, în general muzică și pictură. Aceasta se va vedea mai târziu, când, după despărțirea regretabilă a soților De Dunca, tânăra Alma va ajunge sub îngrijirea unei mătuși, care o ajută să-și continue educația. Numirea ca și consilier guvernamental al Transilvaniei, a unchiului Almei, politicianul Antoniu Schiau, familia trece munții, stabilindu-se la Sibiu. Multiculturalitatea acestui oraș, va deschide un orizont nou de afirmare pentru Alma, care va începe să își exceleze talentele: va picta, va compune muzică și se va pregăti să cânte la pian, va citi multă literatură românească dar și de limbă germană și maghiară, va învăța din istoria artei și a culturii universale. Predilecția ei nativă pentru limbi străine o va ajuta enorm de mult, astfel că la Sibiu, Alma impresiona prin cunoștințele ei în germană, engleză, franceză, italiană și maghiară. Toate aceste calități încadrau un profil intelectual greu de trecut cu vederea, mai ales că Alma moștenise frumusețea mamei și caracterul puternic al tatălui. O combinație perfectă, unite într-un șarm propriu, care a deschis multe uși ale cancelariilor europene.
Va avea curajul, pe măsura talentului ei, să debuteze pe scena de concerte budapestane, cu o piesă semnată de către compozitorul maghiar Franz Liszt (1811 – 1886) și „Rapsodia Română”, într-o regie proprie. Concertul a fost foarte bine primit de către publicul maghiar, dar puțini intuiau noblețea sufletului de româncă a artistei Alma.
În anul 1896, Alma se căsătorește, la Geneva, cu americanul George William Merritt, fiul unui proeminent om de afaceri din zona orașului New York, devenid Alma De Dunca Shiau-Merritt. Momentul fericit al căsătoriei este continuat cu un voiaj de nunță, în Franța, terminat sub binecuvântarea episcopului Victor Mihaly de Apșa (1841 – 1918), mitropolitul Bisericii Române Unite cu Roma, de la Blaj. Alma era fericită că își găsise o parte a sufletului, în persoana noului soț, că putea crea în liniște, că se va putea bucura de vraja muzicii și a farmecului compoziției notelor pe portativ… O călătorie neașteptată o ridică din boemia clipelor de creație, ducând-o la Budapesta, de acolo la Paris, iar în final spre Anglia. Devenise un ambasador al artei și al culturii române, fiind primită cu multă căldură, simpatie și respect, peste tot unde mergea. Călătoria din Franța spre Anglia a făcut-o în luna octombrie a anului 1896, cu o ambarcațiune franceză, care mergea, în mod regulat, spre insula britanicilor. Marea Nordului, neprimitoare și rece, ca de obicei, a întâmpinat-o cu o furtună dublată de averse de ploi reci, astfel că d-na Alma a răcit, contactând probabil și o viroză de la alți pasageri, care în scurt timp a declanșat o penumonie acută, ce i-a fost fatală. Ajungând în Anglia, bolnavă și slăbită, Alma s-a luptat boala care a avansat rapid, în ciuda eforturilor medicilor de a o stopa. La nici o lună de la călătoria pe mare, în ziua de 14 noiembrie 1896, Alma De Dunca Schiau-Merrit părăsește lumea pe care o îndrăgise și o respectase, lăsând în spate un destin, care promitea atât de mult, și o durere necruțătoare în sufletul familiei și prietenilor.
Rămășițele pământești ale Almei au fost înhumate în Anglia, dar un an mai târziu, soțul acesteia le va aduce în Statele Unite, depunându-le în cavoul familiei Merritt, din Tarrytown, în apropierea orașului New York. Istoricul american Richard Miller relatând despre rezonanța istorică a așezării din valea Hudsonului, menționa și numele lui George Merrit, astfel: „Lyndhurst, the former home of railroad magnate Jay Gould, George Merritt, and William Paulding on South Broadway still stands as the finest example of Gothic Architecture in the United States. The castle furnishings, accumulated by the three families that have lived there, are outstanding…” (Lynddhurst, fosta casă a magnaților căilor ferate Jay Gould, George Merritt și William Paulding din partea de sud a Broadway-ului, stă încă mărturie ca și cel mai de preț exemplu al arhitecturii gotice în Statele Unite. Dotările interioare ale castelului acumulate de către cele trei famillii care au locuit acolo, sunt din cele mai bune…”).
Cine și-ar fi putut imagina că la doar câtva zeci de mile, depărtare de New York, peste Podul Tappan Zee dincolo de fluviul Hudson, într-un mic orășel de provincie, în umbra unui castel gotic, se mormâmtul uneia dintre misterioase doamne ale istoriei și culturii române a secolului al IX-lea? Românii de la New York și din alte părți ale continentului american, precum și cei din țară, pot fi acum mândrii că au avut o adevărată Doamnă a meritului românesc, care a făcut cinste neamului!
Istoria se strecoară neștiută pe lângă noi, ducând departe în eternitate dar și în uitare, figure ilustre ale neamului nostru… despre care, în mod regretabil, se cunoaște prea puțin, uneori aproape de loc. Nepăsarea noastră sau ignoranța devenită prost obicei, au făcut să uităm și de d-na Alma De Dunca Schiau-Merritt, până când, acum zece ani, Societatea Culturală ProMaramureș a semnalat, pentru prima dată, e drept cu resurse limitate, cazul Almei. S-a găsit astfel de cuviință să îndrepte cuvântul vremii, spre rostirea adevărată a istoriei, nu oricum, ci cu îndreptățită mândrie națională.
