Aducând pe scena unui Festival internaţional o piesă scrisă în urmă cu 400 de ani, pentru a capta interesul publicului, trebuie să ai, precum Silviu Purcărete (Teatrul Naţional Craiova), o viziune originală, o înţelegere adâncă şi inovatoare a textului, un decor ca al lui Dragoş Buhagiar, un spaţiu fabulos în care fiecare element te surpinde şi te fascinează şi o trupă omogenă de actori talentaţi (printre care excelenţii Ilie Gheorghe-Prospero şi Sorin Leoveanu-Miranda/Caliban).
„O furtună” este „Spectacol”, este artă, iar scopul artei este să te emoţioneze, să te pună pe gânduri, să-ţi deschidă noi perspective, să-ţi facă „Brainstorming” (furtuna creierului) ca să descifrezi simboluri, adevăruri, sensuri noi, adecvate contemporaneităţii şi intimităţii tale.
„O furtună” poate fi vizionat la diferite niveluri. Începând cu cel vizual, plastic. Privind un tablou, fiecare desluşeşte în el “ceva”, poate identic cu ce şi-a dorit creatorul, poate diferit, comunicând, interactivând. Purcărete ne poartă pe o insulă misterioasă. Interiorul palatului pare doar o amintire ştearsă a gloriei de altădată ajunsă în decrepitudine, o “lume nouă” în care totul se clatină, podeaua se învârteşte ameţitor şi pereţii glisează (magie? beţie?), o lume pe dos (candelabrul iese din podea), o lume a hârtiilor suflate de vântul furtunii şi din care rămâne doar esenţa: cartea, cărţile, făcute tot din hârtie, materie primă devenită sofisticată şi conţinând esenţa culturii umane, a educaţiei, a ideologiei! Ce carte ai lua cu tine pe o insulă pustie? Prospero, regele mazilit, şi-a salvat întreaga bibliotecă. Şi urmaşa, pe fiica sa Miranda, continuarea lui ca entitate fizică. Tragediile umanităţii retrograde au început cu arderea cărţilor, ca mai apoi să fie arşi oamenii, eretici sau evrei… „Ia-i cărţile!” porunceşte Caliban punând la cale uciderea lui Prospero, „Căci fără ele e prost ca mine. Ia-i cărţile şi aruncă-le în foc!”
Decorul are două centre de interes: dulapul (un soi de frontieră amintind de „Împărăţia Narnia”, prin care se trece de la realitate spre lumea fantastică) şi patul (acolo unde începe viaţa, unde se frământă pe calea metamorfozării embrionul, coconul, încă asexuat şi tot acolo unde se ascunde sfârşitul, cosciugul şi scheletul).
Pe plan sonor, spectacolul e alcătuit din şoapte şi tăceri, coruri vorbite, foşnete, scârţâituri şi pocnete ca din case bântuite de fantome, tunete şi armonii celeste, muzică intensificat răscolitoare (Vasile Şirli), râsete, paşi, voci neutre, sau subit nuanţate, uneori amplificate prin difuzoare, cântece de cocoşi „cucurigu-gagu” marcând o nouă dimineaţă şi implicit amintind trecerea ireversibilă a timpului. Desfătarea ochiului şi urechii e susţinută de jocul luminilor şi umbrelor, de sublime imagini în clar-obscur, de focuri ieşite din farfurii cu nisip, de grupurile statuare vii ale personajelor multiplicate ( vezi Ariel&comp., amintind de măştile lui Ensor, dar cu nasuri de clowni şi pielea albăstrie a Strumpfilor).
Privită strict sinoptic, piesa e povestea lui Prospero, duce de Milano, mazilit de fratele său şi ajuns cu fiica lui pe o insulă pustie. Graţie magiei, el stăpâneşte stihiile naturii, vieţile celor din jur şi spiritele, pe Ariel, duhul pozitiv al aerului şi al suflului vieţii şi pe Caliban, fiinţă negativă simbolizând pământul, violenţa şi moartea. Piesa începe cu naufragiul provocat de Ariel al unui vas pe care călătorea Alonso, regele uzurpator din Napoli, fiul său Ferdinand şi fratele sperjur al lui Prospero, Antonio. Folosind magia şi iluzia, Prospero pune personajele eşuate pe insulă la diferite încercări pentru a-i pedepsi de trădare. La sfârşitul piesei, Prospero se reconciliază cu fratele său şi-şi căsătoreşte fata cu Ferdinand, îi eliberează pe Ariel şi pe Caliban (întruchiparea aborigenilor din colonii), apoi renunţă la magie.
Mesajul spectacolului se referă la noţiunile esenţiale ale lumii de azi, libertate, putere, trădare, răzbunare, dragoste. Trebuie să înveţi toate aceste lecţii de viaţă pentru a fi pregătit de plecarea definitivă, acolo unde nu mai iei nimic cu tine din ce ai strâns şi iubit. Ca să te lepezi de păcate şi resentimente… şi să ierţi. Să te ierţi pe tine însuţi, ca să-i poţi ierta pe ceilalţi.
Purcărete îi aruncă mănuşa spectatorului, provocându-l să descifreze simboluri, să-şi pună mintea, cultura şi fantezia la contribuţie, dar lăsându-i de multe ori impresia că rămâne cu câteva minute în urma regizorului. Pentru mine, vizionarea acestui spectacol a fost un joc de-a v-aţi ascunselea, de descoperire a comorii, un examen al înţelegerii şi al desluşirii simbolisticii. O delectare a spargerii cifrurilor. De pildă, ramele goale de tablouri sugerând dispariţia idolilor, consumarea nopţii de amor fără atingeri, prin intermediul păpuşilor (ca la psiholog!), trupa de actori alcătuită numai din bărbaţi, ca în teatrul elisabetan, în care şi Ferdinand e o femeie travestită în bărbat (cât de actual, în vremea nedelimitării sexelor!), misterul dragostei oarbe, a îndrăgostirii de o altă Evă, unica femeie de pe insulă care rămâne amorfă şi urâtă până la transformarea ei în fluturele împlinirii.
Am rămas cu senzaţia încă vie că Silviu Purcărete mai are în mânecă multe mistere pe care încă nu le-am elucidat, silindu-mă astfel să continui să mă gândesc la fermecata şi fermecătoarea lui montare. „O furtună” este un spectacol inteligent, excelent conceput şi din care nu lipseşte nimic. E joc şi imagine, e lirism şi magie.
