Ștefan Străjeri strămutându-se din Bucovina în Michigan (USA) acum probabil douăzeci de ani, ignorând profesia lui de economist și-a propus să reconstituie printr-o muncă îndârjită tabloul amplu al imigrării românilor în America, umplând petele albe din istoriografia românească despre prezența conaționalilor lui în SUA și Canada.
Autorul bazându-se pe o documentație care tinde spre exaustivitate, explorează tema în întreaga ei complexitate, străduindu-se să ne dea o imagine cât mai cuprinzătoare a fenomenului imigraționist românesc în cartea sa Istoria românlor canadieni: 1890-2020. Noi am crezut despre neamul nostru că este atât de strâns legat de glie că nimic nu-l poate smulge din spațiul lui ontogenetic. Istoria ne contrazice și mai ales istoria ultimilor treizeci de ani ne impune să ne corectăm drastic. Atât de mulți români s-au împrăștiat în toate colțurile lumii. Țara noastră așezată „au carrefour des empires”, după expresia lui Nicolae Iorga, a fost mereu „sub vremi”, iar locuitorii ei siliți de multe ori săși ia lumea în cap, în ciuda strânsei lor legături cu pământul pe care l-au lucrat cu trudă mereu pentru alții, pentru străinii ocupanți.
Astfel, la sfârșitul secolului al XIX-lea mulți diantre țăranii bucovineni au fost nevoiți să se strămute peste Atlantic din satele lor frumos orânduite, din cauza asupririi naționale, economico-sociale în cadrul Imperiului Austro-Ungar. Latifundiarii austrieci dețineau 95% din suprafața agricolă, iar țăranii, care erau majoritatea trebuiau să supraviețuiască pe 5% din terenul arabil lăsat lor. O situație sufocantă, să recunoaștem. În acest context primii români din Bucovina, din satul Voloca decid să emigreze, atrași de propaganda ministrului de interne canadian, Clifford Sifton, care le promitea 25 de acri de pământ în preeriile din vestul Canadei, unde îi aștepta o muncă sisifică, trebuind să lupte cu defrișarea, desțelenirea și abia apoi să se bucure de culturile însămânțate.
Dramatica desprindere de spațiul originar, durerea sufletelor încercate de teama aruncării în necunoscut sunt evocate cu emoție în cartea lui Ștefan Străjeri. La 31 martie 1899, când primul grup din Voloca pleca spre Canada „s-a ținut slujbă la biserică cu rugăciuni pentru drum bun, sănătate și prosperitate acolo unde vor ajunge” (Ștefan Străjeri, Istoria românilor canadieni: 1890-2020, p. 122). Și mai departe aflăm cât de cutremurătoare a fost despărțirea de cei dragi, pe care nu-i vor mai vedea niciodată și de pământul care-i ținuse până atunci: „Inainte de a pleca, au luat o mână de pământ din curte pe care l-au înfășurat într-o batistă, au făcut semnul crucii și au atins tocul de la ușa casei. Mergând spre Cernăuți, au scos pământul înfășurat și l-au sărutat.” (ibidem, p. 123). Ruptura de țesuturi sufletești din ființa lor, care crescuse odată cu nașterea și viețuirea pe mioriticele meleaguri natale, a fost pentru generațiile de bucovineni strămutați în Canada o suferință de proporții, întrecută numai de dificultățile aproape insurmontabile ale începuturilor lor ca agricultori în vestul provinciei Manitoba. În primul an și-au săpat bordeie în pământ ca să supraviețuiască asprei ierni canadiene și apoi cu trecerea anilor prin muncă tenace și-au construit case ca în Bucovina, dintre care unele s-au păstrat până astăzi ca să fie mărturie a prezențelor românești pe o țarină străină, care le-a devenit patrie adoptivă.
De la acest foarte modest început, românii imigrați în Canada în valuri succesive au ajuns să înalțe propriile lor biserici pe tot cuprinsul locuibil al țării de adopție, să înființeze organizații culturale, asociații, să susțină tradiții literar-artistice ca aceea de la Câmpul românesc (Hamilton), să editeze publicații, să aibă emisiuni radiofonice, propriile lor personalități literare, artistice, culturale, să fie cetățeni de nădejde ai noii lor patrii.
Acest drum lung, presărat de împliniri, care a debutat cu săparea bordeielor în pământ în preeria canadiană de către niște țărani venerabili, plini de credință și curaj este scrutat de Ștefan Străjeri în cele șapte capitole ample ale cărții sale, Istoria românilor canadieni: 1890-2020, care împreună cu lucrarea sa anterioară Românii americani de la Marile Lacuri (Ed. Anamarol, 2014) reprezintă o contribuție extrem de valoroasă la istoriografia imigrației românești de pe continentul nord-american.
Cu dedicație, cu sârg și cu dragoste față de strămoșii săi bucovineni, Ștefan Străjeri a acumulat cu tenacitate un imens material documentar pe care l-a sistematizat cu claritate și pătrundere a actului istoric privit în mod obiectiv în contextul istoriei contemporane.
———————–
Dr. Silvia URDEA
Waterford, Michigan, SUA
Iulie 2020
