La spectacolul omagial dedicat scriitorului și cantautorului MANEA AGHEANA care a avut loc pe 3 august, 2024, la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” am evocat această personalitate și am prezentat cartea „Iubire infinită” scrisă de Frusina Agheană și dedicată soțului dumneaei.
Manea Agheană a fost colegul meu de la cenaclul „Alexandru Sihleanu” din Râmnicu Sărat. El face parte dintre acele ființe ce au apariții de meteorit în viețile noastre. Ele vin să ne lase aura lor de frumusețe, strălucire, bunătate și iubire din care ne luăm și noi bucuria de a trăi frumos alături de ei. Manea Agheană „un om între oameni” revărsa din prealinul lui sufletesc celorlați și ne încânta cu vocea lui minunată.
Impresionată de povestea de dragoste a colegului meu cu Frusina, soția lui, am scris „Cartea sufletlui meu” și am lansat-o la cenaclul „Alexandru Aihleanu” din cadrul Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”. Ea este un elogiu adus iubirii profunde ce trece dincolo de spațiu și de timp. Aceasta este o carte a luminii, a bucuriei de viață, a dragostei împărtășite, spre deosebire de „Iubire infinită” care este o carte a lacrimilor. L-am încurajat pe colegul meu să scrie și l-am ajutat să publice în 2020 cartea „Epigrame” care îi pune în valoare talentul, fiind o critică ascuțită la adresa societății.
Pe donmul Manea Agheană l-am ajutat să pătrundă în medii culturale din țară unde a fost foarte apreciat pentru calitățile sale muzicale excepționale. Când pierzi un prieten drag plecat în stele în toamna anului 2020 șimți că se stinge o lumină în univers. Dar noi nu îl vom uita, îi vom păstra în inima noastră, îi vom omagia an de an, că știm că el ne privește din cer. Fie ca amintirea li să dăinuie veșnic și să ne aducă lumina de altădată în suflete!
Am intitulat prezentarea cărții „Iubire infinită” a doamnei Frusina Agheană „O iubire fără sfărșit transpusă în poezie” căci m-a impresionat până la lacrimi. Când cineva își pune tot sufletul în creații poetice, ne întrebăm ce resorturi interioare au făcut să apară poeme care ne impresionează, ne fac să rezonăm cu trăirile autorului/autoarei.
Cartea Fusinei Agheană „Iubire infinită” apărută la editura „Izvorul cuvâtului” într-o formă grafică de excepție, din durerea unei inimi frânte, carte ce aduce o prospețime și o candoare rar întâlnite, aparte în literatura contemporană.
Frusina Agheană este o ființă cu suflet adolescentin care își exprimă dragostea și dorul de ființa iubită în versuri simple, dar pline farmec. Cartea a fost lansată la spectacolul omagial „MANEA AGHEANĂ”. Iubitul comparat cu o „floare albastră” este în toate elementele universului:
„Tu ești soarele, luna, marea, aerul, apa și focul,
Ești iubirea sacră, destinată sufletului meu…”
Iubirea ce a găsit rezonanță în alt suflet unește veșnic „sufletele pereche”:
„Iubirea noastră este sacră,
din dorințe renăscute concepută.
Inima ne bate frenetic,
că suntem suflete pereche.
Ești doar al meu… sunt doar a ta.”
Ideea unirii celor două suflete pereche „în gând și suflet” „pe pământ și în cer” se repetă în acest volum, mărturie că iubirea există, ea transcede spațiul și timpul, pentru a rămâne eternă. Declarațiile de dragoste apar frecvent, ca un lait-motiv se repetă „te iubesc” semn că „totuși există iubire”:
„Tu ești marea mea iubire,
Te iubesc cu sufletul…
Ești picătura mea de viață
Și-am să te iubesc în infinit…”
Poemul „Tu și eu” redă nevoia sufletului de iubire, de a-și găsi perechea cu care să formeze sfera perfectă, redă triumful iubirii ce trece dincolo de spațiu și timp:
„Vom rămâne împreună, aproape sau la distanță,
vom fi un singur suflet și-o inimă,
ce va bate pentru amândoi.”
Exuberanța unei iubirii împlinite este redată în poeziile: „Clipă, nu te grăbi!” „Iubirea noastră mai mare decât marea”, „Rapsodia iubirii” „Iubire împlinită”, „Noi doi” ș.a. Chiar titlurile poeziilor sunt adevărate mărturisiri de iubire:„Tu ești sufletul meu pereche”, „Declarație de dragoste”, „Dăruiește-mi inima ta!”, Iubire absolută”, „Suflete pereche”, „Iubire împlinită” , „Fără să-mi vorbești” ș.a. Dacă înșiruim titlurile vor crea un frumos poem de dragoste care ne transfigurează, ne duce în lumea mirifică a iubirii ideale.
În această carte, este un dialog permanent între ființa ce a rămas printre noi și cel plecat printre aștri, un dialog dureros, dar încărcat de lumina celor două suflete pereche. Două suflete îngemănate emană în univers o lumină puternică, cea a dragostei infinite:
„Tu ești lumina ochiilor mei,
tu-mi luminezi calea și viața,
ești îngerul meu păzitor.
Dragostea plină de căldură,
n-are nevoie de cuvinte,
o citesc în ochii tăi, iubite.”
Versurile exprimă sentimente de dragoste foarte puternice:
„Te iubesc, iubirea mea,
Tu, ești infinitul meu,
Aura ta strălucește în soare…
Trăim același gând, același sentiment,
Dragostea noastră-i divină.”
Lumina este omniprezentă fiindcă este dată de flăcările iubirii, ea este nemuritoare. Dar fericirea este de scurtă durată, căci un demon rău, gelos pe cei ce se iubesc până la stele desparte perechea ce visa la o iubire veșnică. Drama trăită, după dispariția soțului, capătă accente patetice. Numai cine nu știe ce înseamnă să te despați de ființa dragă nu poate înțelege acest suflet zbuciumat care doar în poezie mai găsește alinarea. Dorul arzător de cel ce a plecat în stele o face să se transfigureze:
„De mi se face dor de tine,
Închid ochii, sărut lacrimile,
Gândind că aceste lacrimi…
Ești tu, ești tu, marea mea iubire.
Apoi, cu ochii încrezători,
Te caut, iubite, în înaltul cer
Și…. legănată de dor,
Îmi ademenesc sufletul ușor.”
Această iubire intensă este transpusă în această carte, carte ce va fi lăsată moștenire urmașilor. ce rămâne ca o legătură vie a două inimi ce s-au iubit și se vor iubi și în spațiile astrale. Durerea a făcut să se ruineze fizic și psihic ființa ce a rămas fără perechea sa, a dus la pierderea echilibrului interior și doar rugăciunea mai aduce alinare:
„Doamne, Tu ești lumina mea,
Tu ești al meu sprijin în viață,
Te rog, revarsă peste mine,
Stropi de apă vie,
Dă-mi sănătate, înviorează-mă… !
Copiii mă așteaptă acasă…”
Arderi ale sufletului sfâșiat de durere pentru pierderea ființei dragi alături de care cunoscuse o iubire atât de mare capătă accente dramatice:
„Nodul durerii, în glas de înger mă cheamă,
Apusul, se apropie de mine,
Dureri mari mă cuprind,
Îmbrățișându-ți mormântul,
Încet, încet simt că mă sting,
Întunericul mă înghite…
Din cer picură… lacrimi de înger!”
Existența poetei nu mai găsește repere de sprijin și suferința devine atroce, până la senzația de extincție, de dispariție din această lume. Autoarea trece prin lume ca o umbră, cu sufletul sfâșiat de „durere”, „de vorbe grele” de neliniști, departe de țară, de toți cei dragi. Obsesiv, îi revin în memorie cele mai tragice aspecte din viața sa: despărțirea de cel drag, plecarea din țară. Poezia „Destin crud” este cutremurătoare, că redă ultima zi a soțului pe acest pământ, când este atât de grea despărțirea de familie. Consolarea inimii zdrobite este făcută prin evocarea amintirii rămasă în fotografie, o fotografie ce păstrează vie în memorie ființa iubită, cu tot farmecul și misterul ei:
„De mi se face dor de tine,
Îți sărut frumosul chip… din fotografie,
Lacrima ce se prelinge
Și sentimentele ce mă încearcă,
Fac parte din sufletul meu,
El este gândul tău transformat în lacrimi…”
Lumina amintirilor frumoase iradiază încă bucuria și fericirea de altădată:
„Îmi hrănesc sufletul trist
Cu amintirile frumoase,
Rămase în inimă și minte,
Ce limpede se oglindesc în sufletul meu!
Toate momentele trăite în gânduri cos…”
Cel cu „suflet bun, suflet curat” a lăsat în versurile sale, în cântece, toată bucuria de a trăi ce o transmitea și altora, a lăsat iubirea, o iubire ce depășea sferele terestre, o iubire nemuritoare. Iubirea lui era mai tare că moartea, căci știa s-o înfrunte, oferindu-ne perle ale gândirii și simțirii sale. El este omniprezent în viața celei ce-l iubește și „dincolo de moarte”, conștientă că nimeni nu-i poate despărți niciodată. Revolta din suflet o face pe Frusina Agheană să blesteme moartea necruțătoare, care i-a răpit lumina ochilor și bucuria sufletului. Ca o salvare din greua suferință, autoarea se pierde în reverii, evocând frumoasa mare din zilele când a fost fericită.
„Iubesc marea și cerul
cu pasiunea unui tânăr,
privesc valurile ce se-nalță și coboară
în unde fără sfârșit.
Mă scufund în mare, cu gândurile mele,
de visuri frumoase, trăite aici în trecut…”
Peisajul marin se conturează atât de frumos, că parcă suntem pe un țărm binecuvântat, unde nu există decât iubire și fericire. Amintirile sporesc starea de fericire, dar aduc și nostalgii ca în poezia „Povestea mării” ce pune în valoare sensibilitatea acestei poete apreciată de foarte mulți, pentru că ea cucerește prin simplitate și sinceritate. Tragica despărțire provoacă trăiri profunde, căci firul existeței în doi s-a rupt și neputința de a continua viața fără cel drag alături este redată în versuri cu o cutremurătoare durere:
„Nu pot să trăiesc, nu pot să exist,
Fără prezența și dragostea ta…
Nu pot să rezist!
În ceasul suferinței,
O mângâiere aș vrea,
Clădită din iubirea ta,
Lacrimile să-mi șteargă…
Aș vrea un izvor de cuvinte dulci,
Sufletul să-mi aline,
Inima să-mi vindece…
Durerea ce mă apasă
În suflet este strânsă toată.”
Și elementele naturii împărtășesc această durere, dar raze luminoase apar, să salveze de la depresie un suflet de femeie iubitoare și sensibilă:
„Tu ești… în altă dimensiune,
Tu ești… în altă viață, în alt univers,
Dar… oriunde ai fi, eu știu:
Tu ești… O binecuvântare.”
Dorul de el, de cel atât de iubit, este ca dorul de infinit, poeta păstrând în adâncul ființei sale neștirbită amintirea celui drag:
„În inima mea atârnă semnele iubirii,
O iubire destinată suferinței,
Dar nu o iubire imposibilă…
Vocea ta blândă, umple încă lumea mea
Cu cântece, poezii și epigrame,
Oricât de departe ești de mine,
Nicio clipă nu te-am uitat,
Nu voi alunga niciodată trecutul
Și amintirea ta din viața mea….”
Dialogul permanent cu cel dispărut în stele ni-l face atât de drag și empatizăm cu autoarea care scrie:
„Te aștept, iubite, când dorul mă doboară,
Să-mi ștergi lacrima ce curge amară,
Să-mi dăruiești iubirea și zâmbetul pe față,
Să-mi astâmperi dorul cu tandre îmbrățișări…
Menirea noastră să fie împlinită…”
Trăirile celor doi sunt puternice, căci, în planul amintirii, iubirea se amplifică:
„Îți aud oftatul din străfundul inimii,
Ești supărat că nu-mi poți răspunde
Și nu poți lacrima să-mi ștergi…
Dorul meu se unește cu-al tău,
Te privesc profund în ochii și-n fantezia mea,
Te ascund adânc în inimă,
Să-mi descifrezi focul ce mă arde. ”
Adesea, versurile redau reflecții asupra existenței noastre, ca în poezia „Ce rămâne?”
„Purtăm în noi splendoarea unui vis.
Ce rămâne?
De la fluturi, praful aripilor;
De la vis, doar amintirea ființelor iubite;
De la floare, doar parfumul;
De la zâmbet, candoare;
De la voce… tăcere… liniște eternă.”
Poezia „Care mi-e destinul?” are o vibrație aparte în inima cititorului care își pune aceeași întrebare, dar Frusina a găsit un răspuns:
„Destinul tău există într-o stea,
unde sufletul meu se odihnește…
Te aștept… dar nu acum….”
La fel de impresionantă este și poezia „Cine sunt eu?” și răspunsurile sunt multiple: o picătură de apă, o stea, o floare, o luptătoare, o învingătoare, o muritoare, autoarea se autodefiniște, dar, prin personalitatea sa, ea însumează toate aceste caracteristici, iar iubitul plecat în stele este comparat cu un luceafăr. El a rămas printre ai săi, să le lumineze existența, dar inima poetei rămâne mereu îndurerată.
Această frumoasă poveste de iubire ne fascinează prin ineditul ei, autoarea își descarcă preaplinul sufletesc, fără a cădea în banalitate, ea dorind să acceadă la eternitate:
„Iubirea noastră, legendă să rămână,
Acum, și-n timp, mereu împreună,
Noi doi alergând printre stele,
Nu-ți fie teamă! Voi fi mereu cu tine!
Ținându-te de mână…”
Sentimentul de iubire râmâne pregnant în inima autoarei, o iubire pe care o venerează, o preamărește, o înnobilează prin versuri ce ating coardele sensibile ale celor ce iubesc sau aspiră la o iubire, eternă, infinită.
———————–
Ecaterina CHIFU
Râmnicu Sărat
5 august 2024
